Visul lui Alex. Ştefănescu s-a implinit. După ani şi ani detrudă exegetică şi de austeră meditaţie, a reuşit să scoată lalumină mult râvnita carte, ambiţios intitulată, având in vederereperele prestigioase la care se raportează, Istoria literaturiiromâne contemporane. 1941-2000 (Bucureşti, Editura Maşina deScris, 2005).
Tentativa indrăzneaţă de a scrie o istorie a literaturii care săconcilieze viziunea lovinesciană, temeinic fundamentată teoretic şiideologic, cu de neegalatul edificiu călinescian il va fi pusprobabil in mare dificultate. Dar nu l-a speriat pe cel obişnuit săinfrunte marile primejdii, cu pieptul inainte şi cu capul sus,bărbăteşte, oricâte sudori ii vor fi scăldat fruntea brăzdatăadânc, până la os, de chinuitoare, complicate reflecţii.Incercănată de bibliografia parcursă şi de nopţile fără somn,frământată de mistuitoare nelinişti, privirea criticului şi-apăstrat totuşi seninătatea, lumina aceea bună şi caldă, semn alpurităţii unui suflet sensibil şi iubitor de literatură. Iubiremărturisită din nou, pătimaş, in ciuda efortului epuizant care arfi stors de vlagă pe oricine altcineva. Nu şi pe AlexŞtefănescu!
Autorul explică de la inceput propria metodă de lucru, optândpentru selecţia scriitorilor cu adevărat semnificativi, trataţimonografic, ca individualităţi ce s-au exprimat fără a ţine cont devreun program teoretic comun. Alex. Ştefănescu accentuează ideeasingurătăţii scriitorului român in comunism. Factorul politiccoercitiv ar fi impiedicat constituirea unor grupări literare şi aunor curente estetice. Cât priveşte periodizarea, autorul a optatpentru delimitarea cronologică dictată de contextul istoric: oprimă etapă ar cuprinde anii 1941-1947, de la apariţiaIstoriei lui Călinescu până la instaurarea puteriicomuniste; a doua etapă, cea mai intunecată, e dominată de esteticarudimentară a realismului socialist şi se intinde până in 1959;urmează o epocă de relativ dezgheţ ideologic, in care se afirmăgeneraţia 60; şaptezeciştii şi optzeciştii sunt trataţi in acelaşicapitol, pentru ca ultima parte să dea seama despre ce s-aintâmplat in literatura română a primului deceniu postceauşist.Până aici, toate bune şi frumoase! Dar in explicaţiile criticuluimulţi au văzut de fapt justificarea stângace a neputinţei celui ceşi-a adunat cronicile sub un titlu nepotrivit. In plus, textul ardezamăgi prin amatorismul de factură gazetărească al discursuluicritic, ca şi prin inconsistenţa comentariului ideologic şi acontextualizării social-istorice. Destule nedumeriri a stârnit apoinu atât absenţa din buclucaşa Istorie... a multor scriitoriinsemnaţi, păcat nu chiar atât de cumplit, la urma urmei, câtprezenţa nejustificată a unor anonimi, descoperiţi şi apreciaţiexclusiv de Alex Ştefănescu. Istoria literaturii... capătăastfel, pe alocuri, caracterul unui jurnal de lectură.
Cititorii mai cârcotaşi au spus chiar că frumosul volum n-ar fialtceva decât un album cu ilustraţii de epocă, in care textul joacăun simplu rol explicativ, funcţionând ca o glosă pe margineafotografiilor, abia acestea, cu adevărat, remarcabile. E drept cătextul propriu-zis ar intra foarte bine intr-o carte de dimensiuniobişnuite. Dar dacă s-ar fi intâmplat una ca asta, nu s-ar mai fistârnit atâta tam-tam. Pretenţiile autorului, altfel om de treabă,modest şi nu lipsit de umor, au părut multora nejustificate, preamari faţă de posibilităţile sale. Aşa se şi explică virulenţacontestărilor căzute ca o grindină pe capul bietului istoricliterar.
Dincolo de observaţiile de principiu, referitoare la exigenţeledisciplinei, celelalte reproşuri vizează calitatea demersuluihermeneutic, din perspectiva presupusei capacităţi a interpretuluide a descoperi noi puncte de vedere, de a sesiza sau de a inventastructuri inedite. Duşmanii criticului ii contestă o astfel decapacitate, deşi nu cu totul nereuşite şi nici lipsite de şarm suntcomentariile in care colportează opiniile consacrate, adaptându-lespontan şi cu proverbiala-i bună dispoziţie propriului orizontcultural, ce facilitează inţelegerea frustă, pe placul tuturor. Sădăm acum o serie de exemple, de la care pornind să scoatem laiveală şi - ceea ce s-a trecut de multe ori, injust, cu vederea -calităţile criticii lui Alex Ştefănescu.
In ce constă, totuşi, farmecul (cu care lumea de bună credinţănu are cum să nu fie de acord) acestor texte? Cum exegetul adeclarat in diverse imprejurări că are un foarte bine dezvoltatorgan pentru râs şi un simţ ludic pe măsură, ce procedee foloseştepentru a aduce şi cititorilor săi zâmbetul pe buze?
Intâi de toate, comparaţiile, analogiile prin careabstracţiunile sunt coborâte in lumea concretului şi percepute apoisenzorial. Pipăite. Gustate. Corporalizarea ideii devine o marcă deneconfundat a scrisului alexştefănescian. Iată un citatcaracteristic: "publicistica sa (a lui Nicolae Breban, n.n.) areexpresivitatea spectaculoasă şi inutilă a muşchilor unuihalterofil". Cele mai multe comparaţii sunt luate din registrulculinar: "Aurel Baranga e un Ion Luca Caragiale produs de culturacomunistă. Ceea ce inseamnă un Caragiale cuminţit, decolorat şiprevizibil. Este diferenţa dintre restaurantul Capşa şi o cantinămuncitorească", proza lui Constantin Ţoiu "seamănă cu un fagure demiere" etc.
Sătul probabil să se hrănească mereu cu produse autohtone,autorul se dedulceşte câteodată şi la mâncăruri exotice, din caregustă cu naturaleţe, fără timidităţi de provincial. Literaturilestrăine ii procură sublime delicii - analogiile pe care le facevorbesc de la sine. Câteodată, demonul comparatist ii indeamnăcondeiul la indrăzneli care te pun pe gânduri: "proza critică a luiLucian Raicu seamănă cu proza rusească". Pe Negoiţescu il crede"căzut din lună", găsind totuşi de cuviinţă nu numai săminimalizeze valoarea Istoriei... liderului cerchist, aşa,in acord cu regulile jocului rivalităţii intre egali, ci şi să-ipreţuiască valoarea, când este cazul. Negoiţescu este drăguţ. Arepărţile lui. Lectura pe care a făcut-o operei eminesciene, depildă, "părea una din acele experienţe nebuneşti, după careexperimentatorul se trezeşte cu părul alb". In fond, conchidetolerantul şi sensibilul exeget, "nimeni, nici Veronica Micle nul-a iubit pe poet atât de intens şi tragic".
Ca amant al ideii, Alex Ştefănescu devine adorabil. AmiculBogdan Creţu l-a comparat odată cu tăuraşul Ferdinand, simpaticulşi periodic indrăgostitul de câte cineva personaj de desen animat.Consemnez la intâmplare doar câteva reflecţii iubitoare pe marginealiteraturii comentate, de un adevăr greu de pus la indoială:"Succesul imens pe care i l-a adus romanul Desculţ (...) l-adeterminat pe Zaharia Stancu să nu se mai despartă niciodată deDarie, alter-ego al său", "In Lamentaţia Ioanei d'Arc(...) monologul compus cu meticulozitate se transformă până la urmăintr-o melodramă sfâşietoare care aduce lacrimi chiar şi in ochiicelui mai ironic dintre cititori", "George Bălăiţă scrie frumosdespre orice", "Proza reprezintă adeseori una din căile posibile derevitalizare a poeziei", "Pândă şi seducţie e primul romanal lui Breban scris la persoana I", "Ceea ce frapează la o nouălectură a prozei lui Bănulescu e literaritatea sa".
Nu toate ideile se lasă insă aşa de uşor iubite. Destule seincăpăţânează chiar să-şi păstreze nealterat misterul, de parcă arvrea să protejeze de priviri indiscrete cine ştie ce comori. Cândanalizează proza lui D.R. Popescu, interpretul se arată la unmoment dat iritat de incertitudini - "mulţi s-au intrebat de undevine litera F" - şi-şi declară intenţia belicoasă de a tăia imediatnodul gordian, fără plictisitoare preludii şi tatonări inutile.Satisfacţii superioare, inalt-gnoseologice, ii procură abia lecturacărţilor lui Gabriel Chifu. Străbătut de fiori metafizici, incepesă creadă cu tărie in steaua neamului său: "Transcendenţa a fostaccesibilă românilor şi incă va mai fi!". Câteodată, dornic desenzaţii ceva mai tari, mai concrete, imbracă haina războiniculuişi pune la bătaie artileria grea, aruncând cititorului in faţăghiulele distrugătoare, cu iz filozofic, decent delimitateparantetic, ca in următoarele secvenţe: "Ion Cristoiu (...)evidenţiază mereu, in cărţile citite, ceea ce este interesant (inaccepţia dată de Kierkegaard acestui termen)"; Bacovia "a fostbolnav toată viaţa (in sens fizic şi metafizic) deneurastenie".
Talentul literar il probează cu deosebire portretele, cele maireuşite fiind dedicate scriitorilor indrăgiţi, şi făcute cu bucuriacandidă a descoperirii unor trăsături surprinzătoare, la carenimeni nu s-a mai gândit inainte. Dacă Petru Creţia ii apare ca "unautor care, scriind, uită de sine, cum nu mai sunt mulţi inliteratura română din a doua jumătate a secolului XX", in schimbDan C. Mihăilescu face figură de personaj şarmant şi seducător, decărturar jovial "pe care ne place să-l regăsim indiferent in ceipostază, aşa cum ne place să-l revedem pe Toma Caragiu in oricesecvenţă filmată, fie şi in una anodină".
Să tragem acum câteva concluzii.
Trebuie subliniată din capul locului atitudinea etică acriticului, responsabilitatea pe care e conştient că o poartă,precum Atlas bolta instelată, pe umerii săi. Nu cred că AlexŞtefănescu a nedreptăţit pe cineva, cu bună ştiinţă. Dimpotrivă,greşeala domniei sale e că a făcut prea mult bine, din nefericirenu neapărat cui merita. Inteligent, mai puţin ironic cu alţii decâtcu sine, l-am văzut adesea "revizuindu-se" şi acceptând un altpunct de vedere, in spiritul adevărului. Nu s-a dat niciodată dupădeget şi şi-a recunoscut, când a fost cazul, erorile. Anticomunistradical, duşman al ticăloşilor şi al răilor, intratabil şi delocdispus la negocieri in chestiunile de etică, singurele care nuadmit nuanţarea, şi-a afirmat in repetate rânduri convingerilepolitice democratice, manifestând eleganţă şi fair play inconfruntările cu adversarii săi. Aceeaşi atitudine onestă l-adeterminat să judece fără pic de părtinire şi literaturascriitorilor situaţi de cealaltă parte a baricadei. Nu a trecut subtăcere defectele, vulnerabilităţile celor despre care a scris, darnu le-a condamnat, ci a incercat să le inţeleagă, arătându-se maidegrabă mâhnit decât indignat.
Critica pe care o practică Alex Ştefănescu nu excelează invirtuţi polemice, nu e une critique de combat. Pare o formăde conversaţie prevenitoare şi amiabilă, respirând un aer salubru,tolerant, prielnic dialogului, şi nu ţâfnei resentimentare.Intristătoare ii vor fi părut autorului nu opiniile negative,intotdeauna acceptate intr-un context favorabil schimbului de idei,ci reacţiile contestatare violent dogmatice, in spatele cărora seascunde intotdeauna ceva urât.
Nu i se poate contesta lui Alex Ştefănescu nici devotamentul cucare a slujit şi slujeşte literatura. Chiar dacă in judecăţile şiformulările sale a mai fost câteodată pripit, şovăielnic, valorileautentice le-a susţinut totdeauna, in ciuda unor cecităţi demoment. Calitatea majoră a scrisului domniei sale rămâne, nu incapediscuţie, sinceritatea. Incapabil de răutăţi, a preferat să joaceriscant şi chiar să calce câteodată in străchini, numai să nudevină bănuitor şi să nu-şi piardă credinţa in oameni, inliteratură şi in valorile ei. Cine mai are oare curajul uneiasemenea, nobile, opţiuni?
Alex Ştefănescu a scris, cu efort şi cu cele mai bune intenţii,o carte. Poate contestabilă pe alocuri şi, cu siguranţă,provocatoare. Imposibil de ignorat. Orice ar spune gurile rele,apariţia Istoriei literaturii române contemporane. 1941-2000e un eveniment peste care nu se poate trece cu vederea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
