O pauza (de efect)

Ba chiar, mai nou, sunt prezente pe scenele de teatru dramatic ori, si mai mult, sunt produse de catre institutiile teatrale de drama, lucru, pana nu demult, greu de imaginat; si pentru unii, in continuare, greu de digerat.

Este, de pilda, cazul spectacolului Orfeu si Euridice, aratat in premiera de Teatrul "Bulandra" in Festivalul UTE. Parte a programului intitulat "Bulandra per musica" (in cadrul caruia a luat nastere, acum doua stagiuni, si Elizaveta Bam), Orfeu si Euridice propune o insolita prelucrare a celebrei partituri lirice a lui Christoph Willibald Gluck, infaptuita de compozitorul Adrian Enescu si pusa in scena de regizorul Alexandru Darie. In fastuosul decor baroc imaginat de arh. Octavian Neculai, povestea pierderii, regasirii si re-pierderii (dar, in opera lui Gluck si in spectacol, si a re-regasirii) de catre Orfeu a iubitei rapite de moartea cea cruda capata o stranie tenta de mister oriental, care se potriveste de minune, poate, nu atat lucrarii muzicianului germano-francez, cat mitului elin originar. Partea strict muzicala a montarii, sustinuta viguros (in reprezentatia vazuta de mine) de contratenorul Adrian George Popescu (Orfeu), de sopranele ce le-au incarnat pe Euridice si pe Amor (imi pare rau ca nu le pot da numele, dar, neavand un program de sala, nu risc sa le identific doar din distributia afisata pe site-ul teatrului) si de un cor putin numeros, insa foarte eficient, a predominat asupra partii asa zicand teatrale, asigurata de actorii de la "Bulandra" (printre ei, Claudiu Stanescu, Camelia Maxim, Dana Dogaru, Manuela Ciucur, Adrian Ciobanu), dar fara sa impieteze asupra coerentei montarii si a unui farmec subtil, greu analizabil, pe care ea il degaja. Alexandru Darie pare sa-si fi reintrat "in mana"; il asteptam, mai departe, "la cotitura" - dar cu bratele deschise...

...asa cum, in ceea ce ma priveste, astept intotdeauna spectacolele lui Razvan Mazilu, pentru ca acest artist unic, inclasificabil - a spune despre el ca e dansator si coregraf pare prea putin -, reuseste sa ridice tot ceea ce atinge (metaforic vorbind, desigur) la inaltimea excelentei. Secretul consta, probabil, in credinta totala pe care, dansand, Razvan Mazilu o exprima: credinta in atotputernicia artei, a frumusetii si a bunatatii fata cu nimicnicia urateniei, a vulgaritatii, a rautatii. Aceeasi nelimitata livrare de sine si in Umbre de lumina, un "one-man show" produs de Teatrul Odeon in colaborare cu Fundatia perfoRM si regizat/coregrafiat, pe muzica de Jean-Jacques Schmidely, de francezul Philippe Trehet. Chinul singuratatii, suferinta dragostei refuzate, tresarirea plapanda a sperantei sunt "povestite" scenic de extraordinarul dansator cu o intensitate ce surprinde si tulbura multumita si aparentei usurinte a desenului cinetic.

Am regasit - la alta scara si sub alt aspect, dar cu aceeasi incantare - aceste calitati intr-un mic spectacol frantuzesc (unde, recunosc, am nimerit intamplator, crezand ca merg, tocmai, la recitalul lui Mazilu!) sosit in turneu la Teatrul Odeon. Un Air de folies (titlu, practic, intraductibil, pentru ca "joaca" pe omonimia dintre air egal arie si air egal aer, plus ambiguitatea "nebuniilor" - folies - renascentist-baroce) al companiei atat de poetic numite Ftes Galantes, foloseste muzici din secolul 17 (Marin Marais, in principal), cantate, cu acompaniament de viola da gamba si teorba, de un excelent tenor si dansate, in coregrafia conceputa de Beatrice Massin, de patru fete si un baiat. O ora de gratie, eleganta si simplitate, delimitand, parca, o oaza de armonie in desertul agresiv cacofonic din jur.

A fost o senzatie ridicata la cub, s-ar putea spune, de spectacolul uneia dintre cele mai celebre companii de dans din lume - Ballet Angelin Preljocaj, de pe langa Centre Choregraphique National din Aix-en-Provence -, care a prezentat pe scena mare a Teatrului National din Bucuresti, in trei reprezentatii succesive, cea mai noua creatie a trupei (numarand 26 de dansatori de felurite nationalitati) si a mentorului ei, coregraful francez de origine albaneza Angelin Preljocaj: Alba ca Zapada. Avand ca pretext narativ arhicunoscutul basm al Fratilor Grimm si ca fond muzical, fragmente din simfoniile lui Gustav Mahler, baletul imaginat de Preljocaj opereaza o incizie in adancimea (inclusiv psihanalitica) a povestii, careia ii releva dimensiunile ezoterice (piticii, de pilda, sunt figurati ca spirite ale pamantului, in imagini de o frumusete ce taie, literalmente, rasuflarea si unde coregrafia exploateaza uluitor verticalitatea fundalului scenei), fara a-i afecta in vreun fel prospetimea na(t)iva; ca dovada, numerosii copii din public au privit si ascultat cu sfintenie totul, fara galagia si foiala obisnuite, altminteri, la spectacolele mai putin captivante. Iar daca, pentru unii adulti, atractia initiala a serii vor fi fost costumele semnate de Jean-Paul Gaultier (costume de spectacol, aratoase, dar nesugerand prin nimic preocuparile... mondene ale creatorului lor), e sigur ca, la sfarsitul reprezentatiei, emotia lor izvora din alta sursa. O sursa inepuizabila, in ciuda lacomiei tot mai mari cu care ii sorb unda, in ultima vreme, teatrul si oamenii lui.