Ziarul de Duminică

O sensibilitate retro/ de Alex Goldiş

O sensibilitate retro/ de Alex Goldiş

Autor: Alexandru - Vasile Goldis

28.10.2011, 00:04 172

Un autor cu totul atipic în orizontul literaturii actuale este Marin Mălaicu-Hondrari, întrucât nu doar temele obişnuite ale ultimei generaţii de scriitori lipsesc din recuzita sa, dar însăşi sensibilitatea lui pare croită după alte tipare. Minimalismul, autenticismul programatic, violenţa imaginarului sau doar a discursului, tonul protestatar şi impulsurile teribiliste îl lasă rece pe autorul Apropierii. În schimb, el s-a dovedit a fi, atât în proză, cât şi în poezie - şi asta îl deosebeşte într-un anumit sens chiar de colegii bistriţeni cu care împarte nu atât/ nu doar un oraş, cât un imaginar - mai degrabă artizanul unei sensibilităţi retro, neo-romantice, încrezătoare în posibilitatea spiritului de a modifica realitatea. De aici, şi predilecţia pentru două teme majore, destul de ieşite din circuitul tematic al ultimilor ani: dragostea şi literatura.

Cele două compun ecuaţia extrem de dinamică, schimbătoare de la o carte la alta, a imaginarului lui Marin Mălaicu-Hondrari. În Zborul femeii deasupra bărbatului, pe când debuta ca poet, sentimentele sau gesturile erotice se subsumau aproape în întregime impulsului livresc. Imaginea femeii e aproape inseparabilă de imaginea cărţii, ca şi cum personajul central s-ar îndrăgosti la tot pasul nu de scriitoare get-beget, măcar de cititoare fervente: "printre umbrele verii/ cu gândul la cartea ta/ şi din noaptea trecută/ la noaptea care va veni// stă să plouă/ asta înseamnă vreme prielnică mie// în odăiţele subpământene/ ceasornicul precis s-a retras în rochiile-adânci/ ale femeilor subpământene". La impresia de livresc contribuia, ce-i drept, şi identitatea personajelor ce populează poezia lui Mălaicu-Hondrari, desprinse toate parcă dintr-un scenariu arhetipal ("străina", "tânărul zeu", "eroul", "regele"), captive în gesturi care de care mai hieratice. Noroc doar că poetul ştie să dezamorseze colecţia de abstracţiuni şi figuri livreşti prin câte o imagine extrem de concretă, aproape carnală. De altfel, într-un astfel de mecanism e de regăsit şi şocul - dacă se poate folosi acest cuvânt în cazul unei scriituri ce nu mizează deloc pe o poetică a şocului - liricii lui Marin Mălaicu-Hondrari: de la un moment dat, statuile arhetipale sau personajele de hârtie încep să "prindă" sentimente şi simţuri cât se poate de terestre. De aici şi dubla senzaţie, aproape concomitentă, de răceală ermetică şi de căldură patetică ce emană din versurile lui Hondrari.

Cel mai recent volum, La două zile distanţă, nu face nici el excepţie de la acest paradox, însă balanţa începe să încline decisiv în favoarea limitării livrescului. Şi asta nu neapărat pentru că temele şi obsesiile lui Mălaicu-Hondrari s-ar fi schimbat peste noapte, ci pentru că discursul poetic devine mult mai tranzitiv decât în cartea de debut. Impresionează, astfel, încă din prima piesă a volumului, directeţea confesiunii amoroase, care merge în paralel cu ataşamentul cvasi-religios faţă de poezie: "eram singur şi nebun după poezie/ nu-mi trebuia familie/ nici să înalţ o casă;/ n-am plantat în viaţa mea un arbore./eu voiam să scriu poezie.// totul până când a apărut ea./ mai întâi a făcut dragoste cu perdeaua/ apoi cu fereastra/ apoi cu lumina care intra pe fereastră./ nu-şi dorea copii/ nu o interesa ziua de mâine/ nici ce va face în viaţă./ scria poeme atât de frumoase!". Mai mult decât în volumul precedent, personajul central din La două zile distanţă se ipostaziază în acelaşi timp într-un trubadur ce sărbătoreşte aproape imnic tipologia în sine a femeii, şi într-un Don Juan sensibil la avatarurile ei individuale. De aici portretizarea, în aceeaşi gamă complexă ce merge de la fervoare până la ironie, a femeii iubite/dorite, a "curvei bătrâne" sau a celor "două femei ale casei". Cu menţiunea că toate aceste portrete, oricât de diverse, construiesc în efigie poza "adoratorului", triplu ipostaziat şi el ca bărbat-poet-îndrăgostit. Interesant de constatat e doar că, în cazul lui Marin Mălaicu-Hondrari, atât în poezie cât şi în proză, conştiinţa artificiului nu merge în contra autenticităţii, ci la pas cu ea. Spre deosebire de mulţi scriitori de azi, autorul Zborului femeii deasupra bărbatului ştie că esenţa sentimentelor, la fel ca esenţa poeziei, stă în joc şi experiment.

Ca în Apropierea, volumul de proză de anul trecut, câteva dintre poemele recente se hrănesc din gustul pentru exotic şi pitoresc. Ţinuturile Spaniei devin, mai mult decât un cadru geografic strict, modalitate de expresie şi de potenţare a unei sensibilităţi retro, neoromantice, expansive şi calde. Chiar în metropole precum Madridul, poetul caută - în linia lui Whitman-Robert Frost, cu aceeaşi directeţe în acelaşi timp retorică, dar lipsită de gesturi strident metaforizante, susţinută de o subtilă critică a progresului orb - părţile neatinse încă de civilizaţie. Nu mă pot abţine să nu citez un fragment din Immigrant Song, cel mai consistent poem al volumului: "străzi refăcând memoria Cordobei,/ străzi înguste ca o privire piezişă,/ memorie împăiată la repezeală./ priviri pe jumătate ascunse în dosul evantaielor parfumate./ tango şi flamenco strecurând nostalgie în ochi şi auz îmbătrânite/ şi toate în numele timpului - această obsesie a trupului.// am văzut un om gata să vorbească singur,/ femei cu buzele calde precum sângele taurului/ şi cu privirile la fel de abătute.// în acest patio plin de turişti conformi Uniunii/ şi obedienţei ghidului,/ mă aşez să ascult povestea fântânii./ pare că a biruit discursul didactic, declicul aparatelor foto,/ bâzâitul aparatelor de filmat, obsesia telefonului mobil./ inventatorul agendei şi-a trimis până aici reprezentanţii./ fumez./ când nu mai ştiu ce să fac, fumez./ susurul fântânii s-a ridicat la ceruri./ stau cu genunchii la gură./ e 9 şi 20. deci e 10 şi 20./ (după mai bine de 400 de zile petrecute printre străini/ el s-a întors acasă fără maşină şi cu bani puţini)/ cineva a scăpat un mănunchi de chei pe pietrele romane./ aici, unde este atâta frumuseţe/ încape şi suferinţă multă".

Din păcate însă puţine fragmente se ridică la coerenţa vizionară de mai sus. În majoritatea pieselor din La două zile distanţă - titlul însuşi pare abandonat într-o ambiguitate deloc productivă -, imagini şi expresii fericite nu se încheagă într-un întreg semnificativ. În afara câtorva poeme tranzitive în care relaţia eros-poezie e de tot evidentă, problema absenţei construcţiei şi a concentrării - vizibilă din volumul de debut - a rămas încă nerezolvată. Mălaicu-Hondrari colecţionează imagini reuşite în sine, fără preocuparea de a le mai unifica în vreun fel (tot reflex al manierei hedonist-romantice, în fond). Alunecând tot timpul în aglutinări şi asocieri de expresivităţi remarcabile, poemele par simptome ale unui discurs lipsit de memorie. Sigur că dacă lăsăm pe seama interpretărilor inifinite totul, se pot găsi raţiuni suficiente pentru asocierea "gheruţelor de sub piele" cu "trandafirul de pe masă" şi cu "trecerea la mânecă scurtă" la finalul iernii: "am întâlnit-o de câteva ori:/ numai la ea acasă/ întotdeauna pe înserat./ o femeie scundă, cu păr slab, lipsită de grabă.// la răstimpuri şi pe alocuri/ distanţa dintre noi se făcea/cât gheruţele care îi umflau pielea./ nişte gheruţe/ un os moale/ un fel de zgârci/ nişte oscioare/ mişunau pe sub pielea gata să plesnească.// şi pentru că/ într-o cană mare de lut era un trandafir pe masă/ ea începea să alunece.// să se îndepărteze.// balansa de câteva ori deasupra patului/ ca şicum aş fi privit-o de la mare distanţă./ revenea cu mâinile reci ca palma bărbierului/ lepăda gheruţe dure ca genunchiul caprei.// şi în sfârşit/ când zăpada se va fi dus de pe colină/ vom trece la mânecă scurtă" (Alunecarea).

Deocamdată, amnezia de ansamblu a poeziei lui Marin Mălaicu-Hondrari îi umbreşte chiar şi reuşitele parţiale.

Marin Mălaicu-Hondrari, La două zile distanţă, Editura Charmides

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO