Sorin Lavric este un stralucit eseist roman tanar. A absolvit Facultatea de Medicina (1993) si pe cea de Filosofie (1996), in acest ultim domeniu sustinandu-si si teza de doctorat, in 2005. In acelasi an, i-a aparut la Editura Humanitas Ontologia lui Noica. O exegeza considerata de unii cea mai importanta carte despre filosoful de la Paltinis.
- Cu putin timp in urma, creionati in paginile Ziarului de Duminica un "portret sincer" al generatiei dvs. de eseisti. Vorbeati acolo despre "degringolada ideologica", "neincredere reciproca"... Va mentineti opiniile?
- Dumnezeule, doar nu mi-am schimbat convingerile in decurs de o luna! Nu, am ramas la aceleasi ganduri. Nu-ti trebuie cine stie ce fler ca sa simti ca generatia de eseisti care a crescut dupa 1989 sufera de aceste doua metehne. De fapt, ambele sunt rezultatul unei slabiciuni care nu tine atat de firea colegilor mei, cat de natura disciplinelor umaniste. Cred ca am ajuns intr-un stadiu al omenirii cand humanioarele si-au epuizat resursele. Cu alte cuvinte, nu cred ca se mai poate spune ceva nou din interiorul lor. S-a atins un prag dincolo de care nu mai poti decat sa nuantezi lucruri deja stiute. E vorba de un declin treptat, provocat de o vlaguire interioara. Tocmai de aceea, disciplinele umaniste sunt extrem de vulnerabile in fata a doua stihii moderne: stiintele exacte si ideologia. Aproape ca se poate vorbi de o capitulare a spiritului umanist in fata lor. Capitularea asta inseamna: humanioarele nu mai pot tine pasul cu stiintele exacte (de pilda, e limpede ca metafizica de astazi nu mai este facuta de filosofi, ci de fizicieni, un Roger Penrose sau un Richard Feynman fiind adevaratii sacerdoti ai cunoasterii Universului, iar nu Richard Rorty sau Noam Chomsky). In al doilea rand, de parca umilirea indurata din partea stiintelor nu ar fi fost suficienta, humanioarele sunt intoxicate la propriu de atmosfera de cvasitiranie mediatica pe care o intretine ideologia in voga - stangismul universalist camuflat in spatele corectitudinii politice, multiculturalismului, feminismului si drepturilor omului. Intoxicatia e atat de profunda, incat eseistii romani, inainte de a pune un gand pe hartie, se intreaba precaut ce vor urma sa pateasca daca, totusi, spun ceea ce cred. Si cel mai adesea aleg sa nu pateasca nimic. Iar atmosfera aceasta de etuva psihologica ne face pe fiecare dintre noi timorati, suspiciosi si complet debusolati.
- Aceste doua trasaturi par sa defineasca si societatea romaneasca. Stau altfel lucrurile afara?
- Orice tara mica devine cutia de rezonanta a ceea ce se intampla in afara ei, iar Romania nu face exceptie. Sincronismul pe care il sustinea Eugen Lovinescu e o realitate. Iar globalizarea, la randul ei, este tot o realitate. Depinde cum anume interpretezi fenomenul: ca pe o fatalitate sau ca pe binecuvantare? Romania avea nevoie de intrarea in UE ca de aer, numai nebunii se indoiesc de asta. Si apoi, vedem in sondajele de opinie ca romanii sunt printre cei mai multumiti de aceasta integrare. Problema se iveste abia de acum incolo: avem sau nu stofa pentru a face fata concurentei? Caci UE asta inseamna: competitie dura in toate planurile. Iar concurenta aceasta trebuie s-o interpretezi din interiorul convingerilor tale, iar nu facand tapaj pe teme de pe urma carora stii ca te alegi cu un beneficiu temporar. De pilda, adevarata concurenta nu este sa urli oportunist impotriva discriminarilor, ci sa recunosti ca discriminarea este inerenta firii umane. Zi de zi, fiecare dintre noi discriminam, ierarhizam si punem distante intre noi si altii. A trai inseamna a face discriminari. Cand nu le mai faci, esti cu un picior in groapa. In privinta asta, noi suntem inca usor de pacalit. Cand spun "noi", ma refer la generatia actuala de eseisti, caci despre ea am inceput sa vorbim. Trebuie sa spunem ce vrem, caci deocamdata nu am facut decat sa ne strecuram. Si, ca sa stim ce vrem, trebuie sa hotaram: mai avem idealuri in privinta carora nu negociem nimic cu nimeni? Sau totul poate fi negociat? Daca da, atunci e o mare tristete sa stii ca ai supravietuit propriilor idealuri. Dar exista si reversul: e o mare bucurie sa gandesti in ritmul impus de o subtila si concertata propaganda media care vrea sa te convinga ca lumea nu poate fi inteleasa decat intr-un singur fel.
- Prof. univ. dr. Mircea Dumitru imi spunea, intr-un interviu, ca forta intelectuala a Occidentului este data de faptul ca acolo problemele le formuleaza filosofii, in vreme ce la noi, problemele le formuleaza filologii.
- Am o reala si nefatarnica pretuire pentru domnul Mircea Dumitru, dar aici nu-i impartasesc opinia: in spatiul anglo-saxon, problemele nu mai sunt formulate nici de filosofi, nici de filologi, ci de oamenii de stiinta si de ideologi. De exemplu, probleme cu adevarat capitale pentru omenire - precum controversa genomului uman, a terapiei prin celule susa sau a incalzirii globale - se numara printre acele teme asupra carora filosofii si filologii nu au nici o competenta. Si, fiindca intuiesc asta, filosofii se apuca de ideologie. Chomsky comenteaza Razboiul din Irak, iar Glucksmann scrie eseuri ideologice despre ura. Acestea sunt simptome de neputinta, semne ca umanismul e pe butuci. In Romania situatia e la fel, marea deosebire netinand de formularea problemelor, ci de notorietatea pe care o poti capata prin mijloace filologice sau filosofice. Cu alte cuvinte, scrisul cu virtuti literare te poate face cunoscut, in vreme ce jargonul filosofic te scoate din circuitul culturii publice. E ca si cum ai vorbi o limba pe care piata nu numai ca nu o intelege, dar chiar o detesta. Si atunci, singura filosofie care iese din copca ermetica a specialitatii si coboara in arena culturii laice e cea care imbraca o forma literara. Noica ar fi spus ca genul acesta de filosofare e o forma de cras lautarism: sunet placut pentru flatarea vulgului. Necazul este ca, intr-o societate democratica, aproape tot ce tine de viata publica are un iremediabil iz de lautarism. Si atunci ai de ales: ori te inchizi in cercul specialitatii tale si traiesti cu consolarea ca, desi nu te stie nimeni, ai de partea ta competenta, ori cobori in agora si scrii filosofie cu alura literara, fiind mereu susceptibil de a fi aratat cu degetul pe motiv de lautarism.
- De fapt, ce rol mai joaca astazi, in constiinta publica, filosoful?
- O societate democratica nu are nevoie de cultura umanista, fiindca democratia inseamna subcultura de mase, adica ceva contrar spiritului de disciplina elitista pe care il cere educatia filosofica, si pentru ca educatia umanista este inutila din punctul de vedere al pragmatismului consumist. Oamenii nu vor educatie, ei vor tehnica si bunastare, iar pentru asta nu trebuie sa-l citeasca pe Kant. Educatia inseamna munca cu tine insuti, asadar chin pus in slujba gandului, adica tot ce poate fi mai in raspar cu plezirismul lumii actuale. Iar pentru a gusta plezirismul, e indeajuns sa intri in angrenajul societatii de consum, un miniparadis in care consumam ce vrem noi, dar in care gandim cum vor altii. Intr-o astfel de lume, filosoful face figura unui proscris impins la marginea societatii, un soi de faptura demodata, al carei rafinament spiritual a incetat sa mai fie moneda curenta. E ca un balerin care constata cu amaraciune ca piruetele cu care incantase omenirea nu mai sunt dorite de nimeni.
Interviu realizat de Marcela Gheorghiu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
