Ziarul de Duminică

O surpriză de proporţii/ de Alex Goldiş

O surpriză de proporţii/ de Alex Goldiş

Autor: Alexandru - Vasile Goldis

07.10.2010, 23:51 74

Un aer parodic, de sublimă neseriozitate, l-a însoţit pe O.Nimigean încă de la începutul carierei. Şi asta nu doar pentru că adebutat în forţă cu un volum de "Scrieri alese" devenind apoi unuldintre personajele centrale ale "Clubului 8", gruparea ieşeană maipreocupată de fine (auto)ironii decât de acreditarea unui programcoerent, ci pentru că însăşi natura scrierilor lui era oarecum"mixtă": fie că scria poezie sau roman, O. Nimigean îşi subminapermanent un grav filon existenţial printr-un textualism lejer şicompensativ.

Printre valurile succesive de autenticişti care au traversatliteratura română din ultimii douăzeci de ani, autorul "Planeteizero" părea să fie ultimul scriitor dispus încă să mai dealiteraturii ce-i al literaturii.
Astfel încât e surprinzătoare schimbarea macazului în cel mairecent roman. În ciuda titlului cam preţios (autorul ţine neapăratsă-şi trimită cititorii la dicţionar încă de la primul contact),"Rădăcina de bucsau"* reprezintă o despărţire cât se poate deradicală de histrionismul livresc care constituia până acum marcaNimigean. Atât e de convingătoare reconversia stilistică, încât eanu pare doar o nouă mască a proteismului, ci de-a dreptul "oschimbare la faţă". Dragostea sau moartea, teme recurente înliteratura lui Nimigean, camuflate până acum în ironie şiintertext, intră, "Rădăcina din bucsau" într-o ecuaţie pe cât deelementară, pe atât de complexă. De mare precizie regizorală e, înprimul rând, decupajul romanului: naraţiunea de aproape 500 depagini umple rama extrem de simplă - dar cât ce plină desemnificaţii! - a întoarcerii unui bărbat la casa părinteascăpentru a-şi îngriji mama aflată în pragul morţii. Ceea ce parepromisiunea unei imense plictiseli pentru cititor - evenimenţialulexterior aproape că nu evoluează - devine, treptat, un jocpsihologic încordat. O dată, pentru că naratorul-protagonist alromanului e departe de ceea ce s-ar putea numi o personalitateînchegată: ratat în plan social şi părăsit recent de iubirea vieţii(misterioasa Ioana-Zelda), suferind în plus de o defazare cronicăfaţă de realitate (trăieşte permanent "între lumi"), Liviu resimtela dimensiuni paroxistice decăderea fizică a mamei. Mai mult decâtsă inspire o tristeţe firească, filială, iminenţa morţii ei etrăită pe propria piele. După cum unii bărbaţi încep să adoptesimptomele şi durerile sarcinii din solidaritate cu persoana iubită(ceea ce specialiştii numesc "sindromul Couvade"), tot astfel fiulse îmbolnăveşte, dacă pot să mă exprim astfel, de moarte prinsimpatie. Nu e vorba atât de junghiurile spontane sau de amorţireasubită a muşchilor (frica "modifică chimia trupului"), cât mai alesde suspendarea oricărei activităţi psihologice autonome. Liviudevine o persoană vegetativă, care trăieşte suspendată întrefantasmele nocturne ale iubirii pierdute şi cursa contra cronometruîmpotriva morţii. Cu toată lentoarea desfăşurării acţiunii,"Rădăcina de bucsau" e, îndrăznesc să spun, aproape un romandetectivistic, de o tensiune extraordinară, în care fiul încearcăsă identifice şi să îndepărteze, pe cât posibil, simptomele morţii.Nu numai accesele de tuse ale mamei, ameţelile sau fizionomialividă sunt indicii înspăimântătoare pentru protagonist, ci şiperioadele de acalmie sau de aparentă însănătoşire. Cel careveghează la capul muribundului e, prin excelenţă, un personajsuspicios şi paranoic, obsedat de a supradimensiona monstruos oricecuvânt şi de a bănui în spatele fiecărui gest un semn deadio.


Pentru că, la rândul ei, muribunda devine o persoană ermetică,predispusă la un limbaj încifrat. Romanul de aproape 500 de paginial lui O. Nimigean poate fi catalogat, de aceea, drept o cronicăextrem de minuţioasă a stărilor şi a fizionomiei mamei, privită tottimpul ca o enigmă. Analiza fără menajamente, până la ultimainflexiune, e ticul fondator al naraţiunii. Nici nu ştiu de unde săcitez, atât de dese sunt pasajele expresive din carte: "Vaieteles-au declanşat spontan, încă înainte de-a o atinge. Se derulează caun fel de protocol obligatoriu, adică, eşti bolnavă, te vaieţi,n-ai voie să stai cu limba-n gură. Mama o face temeinic,gospodăreşte, măsurat, atentă la nuanţe, şi-a stabilit un ton egalde fond, pe care creşte şi scade intensitatea, controlându-şivariaţiunile. După cum dozează, cu un chip concentrat, serios,«a»-urile, «i»-urile, «e»-urile, trecerile dintre «u» şi «î», amsenzaţia (mă face să zâmbesc) unei muzici de vocale atentorchestrate. Văietatul trebuie să iasă bine, să fie convingător şiîn virtutea unor calităţi artistice, nu doar ca expresie brută adurerii". Scormonirea indiscretă în fiinţa mamei pentru a-i reperaultimul sâmbure de vitalitate implică o ciudată apropiere,gestionată de Nimigean cu talent de - îmi drămuiesc bine epitetele- mare prozator. Excepţionale sunt pasajele în care fiul e obligatla atât de umilitorul menaj al mamei aflate în imposibilitatea de ase mai ridica din pat. Departe de a aluneca vreo clipă în grotesc(deşi scriitorul nu cruţă niciun amănunt), scenele de intimitatefizică absolută dobândesc o frumoasă aură simbolică. Mama redevine,în mâinile emoţionate ale fiului, un copil neputincios, iar ceea cepărea iniţial o atrocitate se transformă într-o experienţăprivilegiată de comunicare: "Adevărul este că ne stăpâneşte jena peamândoi. Pe mine pentru că o ştiu extrem de pudică. Se prefăcea,strident de-a binelea, că nu-i pasă. «Toarnă-mi să mă spăl pe cap!Ai adus şamponul de urzici?!» O veghez să nu se dezechilibreze.Pielea i-a rămas neverosimil de tânără. Fină. Proaspătă. Fără pete.Doar pe mâini. Iar sânii, cu toate că lăsaţi, s-au păstrat plini,cât de cât elastici. În pântecele ăsta stăteam eu ghemuit. Dădeamdin picioare. Începusem, după nouă luni, să mă învineţesc"."Rădăcina de bucsou" nu e atât un descensus ad inferos, cum credeBogdan Alexandru Stănescu în prefaţa cărţii, cât mai ales unregressus ad uterum. Fără stare socială, părăsit de soţie şi deprieteni, cu gândurile încâlcite, protagonistul se reîntoarceaproape gol pentru a retrăi pentru câteva luni în vidul relaţieielementare cu propria mamă. Jurnalul spaimelor morţii iminente edublat de subtila parabolă a descoperirii paradisului. O. Nimigeanscrie pasaje intense atât despre regăsirea de o clipă acăminului-uter (ca în acele proiecţii alb-negru care se coloreazădintr-o dată, casa părintească începe să se populeze cu mirosuri,senzaţii şi imagini adânc îngropate în memorie), cât şi derecuperarea, printre accesele de spaimă şi de permanent disconfort,a momentelor de comunicare directă. Antologică prin sincronizareagesturilor, retenţia şi pânda psihologică reciprocă sau erupţiaeliberatoare a râsului, e scena nopţii de Paşti din spital, încare, în deplină sigurătate, cei doi retrăiesc revelaţia întregiriinu pornind de la sentimente abstracte (Nimigean nu alunecă nicioclipă în kitsch metafizic), ci de la senzaţia comună a unei...portocale acre: "Izbucneşte în râs, apăsându-şi cu degetul protezaauditivă. Nici eu nu mă mai pot abţine. S-a pornit aşa. Ne uitămunul la altul şi râdem. Chipul i s-a destins, râde cu gura până laurechi, făcându-şi cruci mici şi ştergându-şi lacrimile".
De altfel, întregul personaj al mamei e construit magistral. Ceicare s-au plâns, pe bună dreptate, că romanul postdecembrist aretramă epică - reîntoarcerea la story a ţinut capul de afiş alteoretizării prozei de prin 2000 încoace - dar n-are, în schimb,personaje, pot găsi în Hareta un prilej suficient de înlăturare aangoasei. Bătrâna muribundă de 83 de ani din "Rădăcina de bucsau"e, oricât de paradoxală ar părea afirmaţia, cel mai viu şi maiconsistent personaj din literatura ultimilor ani. Deşi ar fi avuttoate datele şi circumstanţele atenuante, prozatorul nu recreeazăîn bătrâna Hareta o victimă, ci o femeie totală, surprinsă simultanîn toate stările şi vârstele biologice posibile. Mamaprotagonistului e în acelaşi timp "o fetişcană pusă pe şotii" şi "obunicuţă uşor nesigură, cu un aer infantil", un animal "încolţit"sau pur şi simplu "monstruos", dar şi "împărăteasă a Chinei". Celmai surprinzător lucru, în logica internă a romanului nimic nu parecontrafăcut sau antitetic.

Vreau să uit, însă, ca pe un eşec propriu, pasajele mai puţinreuşite, care ar putea lipsi la o eventuală ediţie a II-a fără apune în pericol organicismul construcţiei. Este vorba, în general,de limbajul preţios-rebarbativ în care sunt expuse, cel mai adesea,introspecţiile personajului central. Dacă relaţia cu mama e perfectverosimilă pentru că se consumă în prezentul naraţiunii, la nivelsenzorial, încercările de a intelectualiza raportul cu propriilecredinţe, cu societatea sau chiar cu Zelda sună fals şi manierist.În cele mai meditative pase ale sale, protagonistul se exprimăastfel: "Intuiam pericolul de a căuta să eschivez un timpdesţâţânat blocându-mă într-un timp mort, îmbâcsit, steril. Unul teperverteşte, celălalt te mucegăieşte". Termeni hipertehniciaplicaţi stângaci unor realităţi cât se poate de delicate creează -la un autor care a renunţat deocamdată la tentaţia parodică -impresia de umor involuntar: "Da, cel mai mult mă rănea când Zeldamă privea din perspectiva mentalităţii mutante, pactizând cuadversarul meu generic". Sau: "Ostilitatea ei mă exila într-opercepţie acută a contratimpului". Aliajul forţat de jargonintelectualizat şi regionalisme dezumflă şi el drama, proiectând-ope ecranul ridicolului: "Mentula chiflicită se preschimbă într-unfascin ţeapăn. Erecţia nu-mi induce o dispoziţie erotică. Îmi dă ostare de încordare sportivă". Noroc însă că astfel de pasaje nusunt nici frecvente, nici centrale în semnificaţia romanului.
Oricât s-ar dovedi de relative în literatură topurile şistatisticile, trebuie spus că ultima carte a lui O. Nimigeanreprezintă atât o surpriză de proporţii ce anunţă reinventarea dinrădăcini a unui scriitor, cât şi un moment de graţie al romanuluiromânesc postdecembrist. Plus, de ce nu, un posibil scenariu defilm. Văd deja "Rădăcina de bucsau" regizată de unul dintrereprezentanţii Noului Val românesc, de care nu-i exclus caprozatorul să fi fost influenţat subtil în lentoarea desfăşurăriişi sadismul detaliului.

*) O. Nimigean, "Rădăcina de bucsau", Editura Polirom, Iaşi,2010, 480 p.

ALEX GOLDIŞ (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoricliterar, redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor înfilologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o tezădespre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 decronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiulcultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent învolumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004;Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş(coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.


Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO