Ziarul de Duminică

O sută şi una de nopţi (II)/ de Claudia Ott

O sută şi una de nopţi (II)/ de Claudia Ott

Autor: Ziarul de Duminica

13.11.2014, 23:53 289

Povestea Insulei Kamfora

Se spune, Preamărite Emir, povesti ea mai departe, că şahul Persiei, Şapur Ibn Kisra, mai cunoscut sub numele de Anuşirvân, şedea odată cu vizirii săi şi cu alţi dregători în sala cea mai de sus a palatului său, când deodată zări în deşert ridicându-se un nor de praf.

Cercetând norul mai îndeaproape, zări răsărind din colb un războinic călare aidoma unui munte înfricoşător dintr-o mare învolburată.

Iar călăreţul acesta se apropia cu iuţeală năprasnică de poarta palatului.

De cum ajunse în faţa ei, strigă cu glas tunător:

– Am venit să-i aduc Preamăritului Şah o veste însemnată!

Şahul porunci să fie lăsat să intre.

Era un şeic bătrân, cu chipul brăzdat de vremuri şi grele încercări.

 

Ajunsă aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi tăcu. Califul, însă, vrăjit de povestea ce-o auzise, se sculă, încuie uşa iatacului ei, îşi puse pecetea pe uşă şi plecă să mai vadă de treburile împărăţiei.

 
 

Ci într-a treisprezecea noapte...

Aşa ne spune Faharâyis, filozoful:

 

Ci în noaptea următoare, califul se-ntoarse şi, rupând pecetea, se-mpreună cu fata până la ceasul ştiut.

Atunci Dunyazada strigă către ea:

– Ah, Şeherezadă, soră iubită, istoriseşte, rogu-te, mai departe Preamăritului Stăpân, Emirului nostru, minunatele tale poveşti!

– Chiar aşa am să fac, spuse ea. Şi iată cum merge povestea mai departe:

 

Bătrânul şeic intră aşadar în palat, înfăţişându-i-se şahului, şi pe dată îndreptă vorba către acesta:

– Preamărite Şah, am călătorit prin lumea întreagă. Am văzut Hindustanul, China şi Palestina. Numele meu este Siâd Ibn Imlâk cel Tânăr şi am trei sute de ani bătuţi pe muche. Nu este ostrov pe mare pe care să nu fi păşit. Ce vreau să-ţi spun, Stăpâne Preamărit, e asta: Străbătând ţările şi cutreierând mările, mergând necontenit din loc în loc şi din insulă în insulă, am ajuns în cele din urmă şi în China, iar acolo într-un oraş numit al-Barka. Apropiindu-ne de acesta, locuitorii săi ne-au ieşit în întâmpinare înarmaţi cu ciomege, săbii şi suliţe. Din cetate răzbătea o larmă grozavă. Încremeniserăm cu toţii de spaimă, căci în afara oraşului nu era loc unde să ne fi putut adăposti. Regele de acolo se numea Hamdân. Ne-am îndreptat aşadar spre cetate, coborând de pe cai. De îndată am fost prinşi şi duşi în faţa regelui. Am păşit într-un palat nemaivăzut, ce nu poate fi descris în cuvinte. Drumul prin castel, pe care-l făceam însoţit de mabeingiul Curţii, mi s-a părut nesfârşit de lung. În cele din urmă am ajuns la o poartă mare prin care, intrând, ne-am aflat într-un uriaş parc circular. M-am uitat la palat, văzând că avea ziduri înalte întărite de pilaştri puternici. În mijlocul parcului creşteau pomi roditori. În jur curgeau râuri pe malurile cărora creşteau cuişoare, şofran şi cardamon; mici canale din aur străbăteau grădinile. Chiar în inima parcului era un foişor din aur roşiatic, iar în vârful lui se găsea un păun roş-auriu cu ochi din rubine şi picioare din smaralde verzi, bătut tot cu felurite alte pietre scumpe. Şeicul povesti mai departe: Apoi mabeingiul mă lăsă singur, intrând în sala unde se afla regele pentru a cere încuviinţarea de a fi adus înaintea sa. Iar regele porunci să fiu adus. Când am intrat, l-am văzut pe rege şezând pe tron şi având la dreapta lui douăzeci de fete, iar la stânga lui, tot pe-atâtea. Pe creştetul său strălucea o coroană bătută cu nestemate de cele mai felurite culori, şi el purta un veşmânt ţesut cu fire de aur. În faţa lui stăteau jupânesele Curţii aidoma unor luni pline. Mabeingiul se temeni în faţa stăpânului său şi la fel făcui şi eu. Regele rosti un salut din care însă n-am priceput o iotă. Apoi vorbi un timp cu mabeingiul, care se-ntoarse apoi spre mine, întrebându-mă: „Cum ai ajuns pe aceste meleaguri?“

„Am auzit vorbindu-se de cârmuirea înţeleaptă a regelui vostru, i-am răspuns eu, şi de dreptatea cu care îşi conduce supuşii. Iată de ce am venit în acest regat, ca să văd toate astea cu ochii mei mai înainte de-a mă reîntoarce, de-o vrea Allah, în ţara mea...“

 

Ajunsă aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi tăcu. Califul, însă, vrăjit de povestea ce-o auzise, se sculă, încuie uşa iatacului ei, îşi puse pecetea pe uşă şi plecă să mai vadă de treburile împărăţiei.

 


Ci într-a paisprezecea noapte...

Aşa ne spune Faharâyis, filozoful:

 

Ci în noaptea următoare, califul se-ntoarse şi, rupând pecetea, se-mpreună cu fata până la ceasul ştiut.

Atunci Dunyazada strigă către ea:

– Ah, Şeherezadă, soră iubită, istoriseşte, rogu-te, mai departe Preamăritului Stăpân, Emirului nostru, minunatele tale poveşti!

– Chiar aşa am să fac, spuse ea. Şi iată cum merge povestea mai departe:

 

După ce şeicul sfârşi de vorbit, regele vru să ştie:

– Vizirul îmi spune că-i ştii pe toţi stăpânitorii lumii.

– Da, Preamărite Stăpân, e întocmai aşa, încuviinţă şeicul, adăugând următoarele: În lume sunt cinci împăraţi. Împărăţia cea mai întinsă e a stăpânitorului perşilor, urmează împăratul Lumii de Mijloc, şi vin apoi împăratul turcilor, împăratul hinduşilor şi cel al bizantinilor. Aceştia cinci sunt cei mai însemnaţi, toţi regii ceilalţi vin după ei.

 

Şeherezada povesti mai departe:

– Ai vorbit cu dreptate, spuse regele şi mă pofti să rămân o vreme la el.

Mabeingiul mă conduse la un palat, unde rămăsei ca oaspete al stăpânului său o lună întreagă, timp în care regele îmi făcu nenumărate daruri scumpe şi-mi dădu chiar o corabie înzestrată cu de toate.

Aşa că urcai pe corabie cu alţi câţiva bărbaţi, călătorind pe mare până ce-am zărit în depărtare o stâncă, care, atunci când am ajuns la ea, s-a dovedit a fi un ostrov de un alb strălucitor.

Aşadar am tras la ţărm, povesti şeicul mai departe, şi-am văzut că pe insulă erau pomi roditori şi râuri. Colindând insula am dat peste ceea ce părea a fi o uşă în pământ, la capul căreia era o piatră cu inscripţia:

 

Aceasta e Insula Kamfora, unde a locuit Imlâk cel Tânăr. Tot avutul şi comorile lui se află tăinuite în locul acesta vegheat de un străjer cu meşteşug. Nimeni în afară de fiii lui Imlâk cel Tânăr nu poate intra în locaşul averii şi al comorilor.

 

Şeicul povesti mai departe:

– Am încercat cât am încercat să clintesc piatra din loc, dar n-am izbutit nicicum. Aşa că m-am întors la corabie, nutrind în mine gânduri despre comoara ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Am plecat iar cu corabia plutind peste adâncuri şi brăzdând valurile mării până ce-am ajuns aici la tine, Preamărite Şah. Îţi cer ajutorul, Preaînălţate, pentru a lua din Insula Kamfora avuţia şi comorile.

– Oare-i adevărat ce-mi povesteşti, bătrâne şeic? îl întrebă şahul.

– E-adevărat, îl încredinţă acesta.

Atunci şahul puse să i se aducă şeicului tot ce ceruse: scule felurite, securi şi cazmale. După care alese dintre supuşii împărăţiei sale o sută dintre cei mai curajoşi bărbaţi să-l însoţească pe şeic, şi-i mai dădu hrană pentru drum şi bani.

Bătrânul urcă pe corabie şi ieşiră în larg. El le povestise însă însoţitorilor săi că în acel ostrov trăiau nişte creaturi care nu cunoşteau altă mâncare în afară de carnea de om. Aceste grozave creaturi obişnuiau să le smulgă oamenilor pielea de pe cap, pentru a scoate apoi din creierele lor arome de tot felul şi camfor. Ţestele însă le atârnau în casele lor, adorându-le şi întrebându-le cu privire la tot ce voiau să ştie. Atunci, din gurile acelor capete le vorbeau mici demoni, care le răspundeau la toate întrebările.

 

Ajunsă aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi tăcu. Califul, însă, vrăjit de povestea ce-o auzise, se sculă, încuie uşa iatacului ei, îşi puse pecetea pe uşă şi plecă să mai vadă de treburile împărăţiei.

 
 

Ci într-a cincisprezecea noapte...

 

Ci în noaptea următoare, califul se-ntoarse şi, rupând pecetea, se-mpreună cu fata până la ceasul ştiut.

Atunci Dunyazada strigă către ea:

– Ah, Şeherezadă, soră iubită, istoriseşte, rogu-te, mai departe Preamăritului Stăpân, Emirului nostru, minunatele tale poveşti!

– Chiar aşa am să fac, spuse ea. Şi iată cum merge povestea mai departe:

 

După ce şeicul Siâd Ibn Imlâk şi însoţitorii săi străbătuseră drum lung pe mare, iată că li se termină apa de băut, aşa încât se îndreptară spre prima insulă ieşită în cale cu gând să-şi umple butoaiele. Pe când tocmai se îndeletniceau cu asta, auziră deodată o vâjâitură năprasnică. Ridicând capul spre cer, numai ce apucară să zărească un păsăroi care se repezi înşfăcându-l pe unul din ei şi dispărând cu el în gheare. Printre bărbaţi se stârni o zarvă cumplită.

– De bună seamă că ţi-ai pus în gând să ne prăpădeşti, îl învinuiră ei pe şeic.

Acesta însă spuse:

– Cine trebuie să moară moare când i se împlineşte sorocul. Iar cine scapă cu zile trăieşte fiindcă aşa a vrut Allah, Atotputernicul.

Rămaseră în acel loc toată ziua, iar când se-nnoptă, auziră iar un huiet cumplit. De data asta larma venea dinspre mare. Speriaţi de moarte, priviră într-acolo, şi ce văzură? Nişte fetişcane frumoase ca nişte luni pline, cu părul despletit lăsat pe coapse.

Corăbierii merseră spre ele, iar fetele nu dădură semn că ar fi vrut să fugă, fiind, dimpotrivă, prietenoase şi bucurându-se de tovărăşia lor. Aşa se face că fiecare din ei îşi petrecu noaptea cu una dintre ele. De cum se crăpă de ziuă, însă, fetele îşi aruncară unele altora câteva vorbe după care se cufundară în valuri, fără ca vreunul din corăbieri să fi reuşit s-o ţină barem pe una în loc.

Cum vântul le era prielnic, se suiră pe corabie şi merseră mai departe pe mare până la Insula Kamfora. De departe, insula strălucea ca argintul. Se îndreptară spre ea şi, apropiindu-se îndeajuns, aruncară ancora, descărcară sculele trebuincioase şi coborâră pe uscat. Ajunşi la locul cu pricina, îndepărtară cu cazmaua pămân­tul din jurul pietrei, legară o funie de piatră şi traseră cu toţii de funie. Izbutiră într-adevăr să clintească piatra din loc, iar sub ea dădură de o placă de marmură, pe care o scoaseră de-acolo. Dedesubt zăriră gura unei peşteri. Intrară ţinând în mână lumânări aprinse şi înaintară până la o poartă de fier, la dreapta căreia şedea pe un soclu un leu dăltuit.

– Care din voi intră primul? îi întrebă şeicul.

Traseră la sorţi şi ieşi unul din ei. De cum acesta ajunse la poartă, leul sări pe el, sfâşiindu-l, după care se reîntoarse la locul său. Tot ce mai auziră fură ţipătul bărbatului şi răsunetul trupului prăbuşit într-un coridor ce părea uriaş.

Şi din nou tovarăşii lui se stropşiră la şeic:

– Ne-ai pus gând rău la toţi şi vrei să ne pierzi!

Şeicul, însă, cercetă leul cu luare-aminte şi, descope­rindu-i meşteşugul, opri maşinăria dihaniei. Apoi aşeză o lespede în dreptul intrării în coridor, şi cu toţii păşiră pe ea cu băgare de seamă, mergând mai departe până la o altă lespede de marmură neagră. Chiar la mijlocul ei se găsea o măciulie care trebuia răsucită. Aşadar răsuciră măciulia, iar lespedea se ridică şi sub ea zăriră nişte trepte. Coborâră pe ele până jos. Dintr-o uşiţă întredeschisă sclipea o lumină. Merseră într-acolo şi deodată se pomeniră într-o piaţă mare, întinsă, în mijlocul căreia dintr-un izvor ţâşnea apă. În jurul izvorului erau pomi cu roadele lor, iar în crengi zăriră felurite păsărele. Dar toate acestea erau din aur şi argint. În dreptul izvorului se deschidea poarta unui palat minunat, pentru care nu am cuvinte să-l descriu. În faţa porţii se găsea un alt străjer cu meşteşug, de data asta în chip de bărbat cu sabia în mână. Mâna i se mişca în sus şi în jos, şi-n acest timp el se rotea necontenit în jurul lui ca o piatră de moară. Cu o mirare înfricoşată, se-ntoarseră atunci spre Siâd Ibn Imlâk:

– Hai, zi-ne iute, care mai e aici meşteşugul? îl întrebară ei, căci nu doreau să moară cu zile.

– Un bob de zăbavă, îi domoli şeicul, trebuie să mă dumiresc eu însumi.

 

Ajunsă aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi tăcu. Califul, însă, vrăjit de povestea ce-o auzise, se sculă, încuie uşa iatacului ei, îşi puse pecetea pe uşă şi plecă să mai vadă de treburile împărăţiei.

 
 

Ci într-a şaisprezecea noapte...

 

Ci în noaptea următoare, califul se-ntoarse şi, rupând pecetea, se-mpreună cu fata până la ceasul ştiut.

Atunci Dunyazada strigă către ea:

– Ah, Şeherezadă, soră iubită, istoriseşte, rogu-te, mai departe Preamăritului Stăpân, Emirului nostru, minunatele tale poveşti!

– Chiar aşa am să fac, spuse ea. Şi iată cum merge povestea mai departe:

 

Şeicul îi spuse unuia dintre ei să cerceteze unde-i aşezată maşinăria. Omul se apropie la câţiva paşi de străjer, dar fu cuprins de o spaimă de moarte şi se-ntoarse, dând să fugă îndărăt. În acea clipă, din maşinărie se porni o trâmbă de vânt care-l spulberă pe bărbat. Văzând grozăvia, toţi încremeniră de frică. Şeicul, însă, pricepând acum meşteşugul, îl făcu să se oprească. Intrară aşadar în palat şi văzură grămezi de aur şi de pietre scumpe. Castelul avea o poartă din lemn de agar verde ferecat cu aur lucitor şi cu incrustaţii de abanos şi fildeş. Corăbierii dădură aici peste comori din cele mai minunate şi nemaivăzute. Descoperiră o încăpere în care se găsea un pat cu picioare din argint alb, iar pe pat era întins un bătrân care părea să doarmă. Purta un veşmânt ţesut cu fire de aur. La căpătâi era prinsă o tăbliţă din smarald verde, pe care scria cu litere de aur:

 

Sunt un rege; am clădit cetăţi, am croit albie râurilor şi am scăpat fecioare din primejdie de moarte până când mi s-a împlinit sorocul şi Allah, Atotputernicul, s-a rostit asupra mea. Şi-am fost atunci preschimbat după cum m-ai găsit aici. O, tu care mă priveşti azi! Învaţă din cele ce mi s-au întâmplat, şi nu te lăsa amăgit de lume, căci ea este înşelătoare şi mincinoasă.

 

Dedesubt pe tăbliţă mai erau două stihuri, scrise şi acestea cu litere de aur. Ele sunau astfel:

 

Averea? Tot ce-nalţă-s case fără temelie.

Ananghia? Casa cinstei şi puterii o sminteşte.

 

De vrei să afli adevărul despre lume, iată-l:

Deşertăciune-i tot – Allah doar viaţa o clădeşte.

 

Şi tot el spune mai departe:

 

După ce şeicul citi ce scria pe tăbliţă, vru s-o ia de acolo. Dar numai ce întinse mâna după ea, că dintr-odată răsună un ţipăt îngrozitor care se auzi în tot palatul. Şeicul căzu în genunchi, iar oamenii lui fugiră care încotro. Înspăimântat de moarte, bătrânul se ridică după un timp. Adună cât putu din comorile care se găseau acolo, apoi îşi chemă tovarăşii şi împreună cărară o grămadă de nestemate. Dar nu mai îndrăzni niciunul să desprindă tăbliţa de unde era.

Încărcară pe vas toată prada şi, ieşind pentru ultima oară din palat, aşezară piatra la locul ei, aşa cum o găsiseră. În timp ce făceau asta, auziră deodată o larmă grozavă, şi ce să vezi? Asupra lor se năpusteau nişte creaturi fioroase cu gheare! Fugiră toţi pe corabie, şi de cum se desprinseră de ţărm, văzură că întregul ostrov fojgăia de aceste creaturi care, Allah-Allah, se aruncau acum în apă, luându-se după ei! Atunci şeicul le porunci oamenilor săi să sufle cât îi ţin bojocii în trâmbiţe şi goarne. Hărmălaia stârnită nu fu, pare-se, pe gustul creaturilor care, auzind-o, îşi puseră coada pe spinare şi se-nturnară înfricoşate pe insulă. Oamenii, însă, ridicară toate pânzele, iar corabia se-ndepărtă cu iuţeală de insulă.

 

Ajunsă aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi tăcu. Califul, însă, vrăjit de povestea ce-o auzise, se sculă, încuie uşa iatacului ei, îşi puse pecetea pe uşă şi plecă să mai vadă de treburile împărăţiei.

 
 

Ci într-a şaptesprezecea noapte...

 

Ci în noaptea următoare, califul se-ntoarse şi, rupând pecetea, se-mpreună cu fata până la ceasul ştiut.

Atunci Dunyazada strigă către ea:

– Ah, Şeherezadă, soră iubită, istoriseşte, rogu-te, mai departe Preamăritului Stăpân, Emirului nostru, minunatele tale poveşti!

– Chiar aşa am să fac, spuse ea. Şi iată cum merge povestea mai departe:

 

Iar într-a unsprezecea zi a drumului lor spre casă zăriră nişte munţi înalţi şi, navigând mai departe, ajunseră în felul ăsta la cetatea lui Anuşirvân, şahul perşilor. De îndată ce şahul află vestea, îi trimise şeicului un bidiviu falnic şi hamali pentru căratul comorilor şi al bănetului. Şi tare se mai minună şahul văzând aşezate dinaintea sa toate acele bogăţii, şi se bucură mult. Şi-l chemă la el pe şeic, numindu-l mare mabeingiu al Curţii şi făcând din el unul din oamenii săi de încredere. Şi-aşa mai trăi cât trăi şeicul la Curtea şahului, până ce în cele din urmă bunul sfârşit, care nu ocoleşte pe nimeni, îl ajunse şi pe el. Lăudat fie Allah, Atotputernicul, stăpânul locuitorilor lumii!

 

Fragment din O sută şi una de nopţi, în pregătire la Editura Baroque Books & Arts, colecţia cadril. Traducere: Alexandru Şahighian

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO