Castelul Lena
Constant şi intens admirator al memorialisticii feminine (v. antologia De la coroana regală la Cercul Polar, 2007), Dan C. Mihăilescu a reunit mai multe destine din literatura confesivă românească. Sub titlul Castelul, biblioteca, puşcăria (cu subtitlul „Trei vămi ale feminităţii exemplare”) defilează feminitatea senzual-princiară, feminitatea ultragiată de-o istorie alienantă şi cea torturată, condamnată, deportată, încarcerată. De la Regina Maria, Annie Bentoiu sau Zoe Cămărăşescu, la Aniţa Nandriş, Lena Constante, Adriana Georgescu, Jeni Acterian ş.a. sunt urmărite deopotrivă nobleţea spirituală şi energia insurgentă, ardenţa pasională, înţelepciunea şi cultul familiei.
*
* *
Oricine frecventează, cu sfială sau stupoare, cu oroare şi revoltă, sau cu jalnică resemnare ceea ce lumea de specialitate numeşte cu ifos academic „literatura universului concentraţionar” va fi constrâns să accepte în final că, faţă de suferinţele bărbaţilor, feminitatea torturată e ceva cu mult mai degradant, mai greu de imaginat şi suportat sufleteşte. Toate mizeriile puşcăriei, caznele, pedepsele, aşteptările şi disperările comune – de la împingerea în duba neagră, ochelarii de tablă, primele pălmuiri la interogatoriu, „manejul”, atârnarea cu capul în jos, bătaia la tălpi cu vâna de bou şi frânghia udă, până la prici, şerpărie, hârdău, carceră, operaţii fără anestezie, majorarea arbitrară a pedepsei ş.a.m.d. – totul e mai crunt, mai abject, mai greu de îndurat.
În plus, câteva dintre atributele specifice feminităţii – graţia, cochetăria, fragilitatea, menstruaţia – sporesc infinit posibilităţile de umilire a fiinţei umane în regimul penitenciar. Nu văd de ce s-o spun cu cuvintele mele, e de ajuns să citez din Evadareaimposibilă a Lenei Constante :”Într-o noapte, o femeie de la parter a fost trezită din somn de o ritmică scurgere de picături, căzând cu un mic zgomot enervant pe pătura ei. Străbătând paiul saltelei unei tinere ţărănci, care ocupa patul de la etajul întâi, curgea o ploaie de sânge. Pradă unei puternice hemoragii, biata femeie îşi vârâse, zadarnic, toate boarfele, până şi cearceaful între coapse, pentru că îi fusese ruşine să îşi trezească vecina şi să-i ceară ajutor. Dedé s-a repezit la uşă, bătând violent cu pumnii pentru a o alerta pe miliţiancă, pentru a-i cere să aducă infirmiera. În sfârşit, miliţianca a auzit-o. A venit, a ascultat şi a plecat fără un cuvânt (...) O altă femeie adusese la Mislea un pachet de vată. Întrebuinţa vata în fiecare lună, spălând-o de fiecare dată cu puţină apă şi dărăcind-o cu degetele. Vata luase o culoare ruginie, extrem de neplăcută”.
Iată de ce, cu toate că, mental, am compătimit din plin cu amintirile „reeducărilor” penitenciare ale bărbaţilor de la Piteşti, Aiud, Gherla, Sighet, Văcăreşti, Periprava, Salcia, Jilava, Rm. Sărat ş.cl., de la Ion Ioanid, Nicolae Steinhardt, Radu Mărculescu, la Florin Constantin Pavlovici, Alexandru Mihalcea, Marcel Petrişor şi atâţia alţii – în schimb cei douăzeci de ani siberieni ai Aniţei Nandriş, cei opt ani ce compun Evadareatăcută a Lenei Constante, vânarea sistematică şi schingiuirile Adrianei Georgescu şi Oanei Orlea, suferinţele deportării în evocările Elenei Spijavca şi altele asemenea mi s-au părut copleşitoare într-o măsură mult mai dureroasă.
Spre exemplu, revenind la Lena Constante, fie şi numai deposedarea de ochelari este - pentru un miop din naştere, purtând ochelari de la zece ani – ceva degradant şi chinuitor deopotrivă, chit că reprezintă cea mai elementară şi „banală” umilire. Sau ce va să zică diareea şi constipaţia într-un organism hărăzit graţiei dar livrat pustiului carceral. Sau cum suportă chipul feminin, cât se poate de firesc îngrijit igienic şi chiar alintat cosmetic, o „simplă” spuzeală în cuprinsul aceleiaşi mizerii colective : ”Curând, bube pline de puroi îmi ţâşniră pe frunte. Apoi pe toată faţa. Nu le puteam vedea. În toată închisoarea, nici o oglindă. Dar le puteam pipăi. Fără să vreau, îmi simţeam degetele plimbându-se pe obraji. Apoi şi pe braţe. Anchetatorul le folosea drept pretext pentru ironii obscene. Aceste bube mă deprimau şi pentru că nu mă puteam opri de a nu le stoarce între degete, pentru a face să ţâşnească din ele puroiul. Devenise o obişnuinţă. Un fel de plăcere posacă, de care îmi era scârbă”. Harul scriitoricesc al autoarei face ca detaliile de acest gen, care abundă în cărţile ei, să capete o forţă penetrantă mai subtilă şi eficientă decât maniera alertă, trepidant-reportericească din mărturiile Adrianei Georgescu şi ale Oanei Orlea.
Ba chiar, într-un fel – şi sper să fiu bine înţeles – detaliile de această natură devin mai copleşitoare la lectură decât însăşi descrierea bătăilor. Un leşin la interogatoriu, asurzirea după o palmă, pierderea cunoştinţei după o lovitură în creştet, ajung să pară o izbăvire, ceva normal şi în chip natural asumabil faţă de, să zicem, degradant-chinuitoarea coadă la duşul săptămânal. Dacă pentru un bărbat săpunitul contra timp şi neputinţa limpezirii – „căci dintr-o dată apa era tăiată” – sunt realităţi pasabile, pentru femei ajung să însemne o tortură mai chinuitoare ca scosul dinţilor. „În timpul acesta, uşa rămânea întredeschisă şi un paznic mă privea. Întotdeauna. Mă prefăceam că nu-l văd. Totuşi, anumite gesturi erau greu de făcut în faţa acestor ochi care mă pândeau. Când nu aveam timp să mă limpezesc de spuma ce mi se lipea de trup, o înlăturam cu unul din cearceafurile umede care zăceau acolo, aruncate pe jos. Nu eram prima care-l folosea”.
Iată încă un detaliu, unul aproape halucinant, aş zice, pentru orice privire din afară, adică de simplu cititor : după o bătaie, ceea ce persistă în amintire nu este atât suferinţa în sine, cât degradantele urme faciale. „Mă pocneşte pe obraji. La dreapta, la stânga, în bărbie. Una dintre lovituri este aşa de puternică, încât scaunul se răstoarnă cu mine. Cad. Nu izbutesc să mă mai ridic. Îmi vine în ajutor cu lovituri de picioare (...) Urma mâinii lui îmi rămâne întipărită pe obraz. A lovit cu atâta putere, încât am păstrat mai multe zile urmele umflate ale degetelor lui”.
Apropo de gradele îndurării şi contextele de suportabilitate, e de meditat nu doar la nefericitul episod cu gardianul care ordonă spulberarea cuibului de pasăre ce ameninţa să devină o periculoasă cale de evadare spiritual-afectivă a deţinutei, dar inclusiv la scena uciderii şoricelului din Evadareatăcută. Avem destule argumente bio-bibliografice să credem că, pentru un bărbat, coabitarea cu aşa un tovarăş de celulă ar fi putut ajunge o binecuvântare. Pentru o femeie, însă - mai ales una care deja fusese ameninţată de anchetator că ar putea deveni prada unei gropi cu şobolani – sila şi spaima devin combustibil infailibil pentru o încruntată, deplorabil de ingenios-abilă vânătoare.
În sfârşit, la acelaşi capitol aş înscrie secvenţa de croitorie de la începutul Evadăriiimposibile, când Lena Constante primeşte „ultimele două fuste ale lotului”, care erau „atât de strâmte, încât au fost nevoiţi să mi le dea pe amândouă şi o pereche de foarfeci şi un ac de cusut”. Urmează un ritual de-o paradoxală tandreţe, într-un soi de levitaţie erotic-autocompătimitoare, soldat cu adierea unei fericiri efemere, dar nu mai puţin intense şi binecuvântate :”Timp de două zile, mâinile mele, lipsite de rost, au tăiat şi au cusut drăgăstos fusta. A pune aţă în ac, a răsuci capătul firului pentru a face un nod. A înfige acul în ţesătură. A-l readuce la suprafaţă trei milimetri mai departe. A te întoarce cu trei milimetri înapoi. A înfige iar acul şi a-l scoate acum cu şase milimetri mai departe şi iar cu trei înapoi şi iar cu şase înainte... A continua cu grijă. Cu minuţiozitate. Aşa încât cusătura să pară o cusătură civilizată. O cusătură de maşină de cusut (...) După cele două zile binecuvântate ale cusutului fustei, timpul s-a pornit din nou la drum, cu paşii lui şontorogi”.
Îndrăznesc să văd în astfel de rame aparent derizorii exact acel amestec de suferinţă şi izbăvire, de inocenţă, autenticitate şi strălucire estetică de care destinul carceral are nevoie pentru a deveni exemplar şi captivant în chip firesc. Iar ele, cum spuneam, abundă cuminte, tulburător, acuzator şi iertător în acelaşi timp, în Evadările Lenei Constante. În umplerea singurătăţii celulare cu „analiza tuturor versurilor româneşti ştiute”. Sau din potrivirea bătăilor inimii – 65 pe minut – cu distanţa paşilor şi nodurile unei împletituri : : „dintr-un fir de lână scos din ţesătura fustei făcusem un fel de mătănii cu cincizeci de noduri. La fiecare du-te-vino apucam maşinal în degete următorul nod. La sfârşitul celor cincizeci de noduri, ştiam că se mai scurseseră douăsprezece minute”. Ori în atracţia hipnotică exercitată de „o bătrână doamnă, grăsuţă, curăţică, fermecătoare” care venea uneori în curtea de dincolo de gardul închisorii, „îşi ridica discret, cu graţie, poalele rochiei cenuşii, îşi îndoia puţin genunchii şi făcea pipi pe iarbă” – imagine, aceasta, a însăşi a ideii de libertate, nu-i aşa ? Dar şi în discreta, subtila dispunere de fizionomii, caractere, accente psihologice şi verdicte comportamentale, odată cu trecerea din recluziunea solitară în cea comunitară : tinere şi bătrâne, legionare sau comuniste fanatizate din ilegalitate, deţinute de drept comun, ţărănci, mic-burgheze sau aristocrate, soţii sau văduve de demnitari. „Erau şi ele ca şi mine în închisoare şi nu voiam să fiu judecătorul nimănui (...) toate acele admirabile şi mizerabile femei din penitenciar au fost solidare”. Şi ce pilduitor sună amarul deţinutei, odată ieşită din singurătatea celulei şi ajunsă în dormitorul colectiv, când îşi dă seama că dincolo era mai „bine”, adică era mai ferită de animalitatea fiinţei umane !
Morala fabulei ? „Înainte de arestare, toată tinereţea mea, singurele calităţi demne de a fi admirate erau pentru mine inteligenţa şi spiritul creator. Făcând iertate până şi unele lipsuri de caracter. Nu vreau să enunţ ceea ce gândesc azi... Ajunge, cred, să repet că mi-am schimbat diametral opiniile. Exagerând puţin, îmi spuneam că un om de treabă face cât greutatea lui în aur, în vreme ce un scriitor doar cât greutatea lui în hârtie”.
Din volumul Castelul, biblioteca, puşcăria . Trei vămi ale feminităţii exemplare, de Dan C. Mihăilescu, în curs de apariţie la Editura Humanitas. Lansarea volumului va avea loc la 23 noiembrie, la Târgul de Carte Gaudeamus.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
