GA1nter Grass afirma ca istoria pe care o invatam e o mare fictiune. Cred ca avea dreptate. Istoria e bazata pe informatii trunchiate, care au fost transformate, conjunctural sau ca rezultat al imaginatiei, in axiome. Si, la o minima analiza a surselor, scriitorul german are dreptate.
De pilda, un arheolog lipsit de puterea si libertatea interioara de a aproxima devine automat, daca nu da norocul lui Schliemann peste el, un arheolog fara opera. Daca nu esti capabil sa patrunzi dincolo de cateva cioburi si urme lasate in pamant de constructii efemere si sa dezvolti propria viziune bazat pe aceste "piese disparate", actul descoperirii este iremediabil ratat.
Si in ceea ce priveste izvoarele scrise ale istoriei, observatia lui Grass se confirma. Se poate spune, fara teama de a gresi, ca s-a pastrat cam unu la mie din ceea ce s-a consemnat in scris. Iar ce s-a scris acopera un procent de-a dreptul infim din ceea ce s-a intamplat de fapt.
In genere, aceasta problema nu a fost resimtita de istorici ca un handicap, in special gratie perioadei "romantice" a scrierii istoriei, cand miturile au putut tine foarte bine locul informatiilor. Mare parte din acest reflex face inca scoala: istoria se scrie si se invata cu I mare. In ea nu au loc oamenii mici. Ceea ce, fara indoiala, i-a nedreptatit pe multi.
Sa revenim tot la un scriitor: Mark Twain vedea raiul ca pe un loc in care oamenii isi pot manifesta deplin capacitatile si, daca mi-aduc bine aminte, cel mai bun strateg se dovedise a fi un ceasornicar, in vreme ce Bonaparte devenise un as al artelor culinare. Totusi, istoria, dincolo de aproximarile ei, are o mai puternica ratiune: spre deosebire de literatura, nu ia in considerare ceea ce s-ar fi putut intampla, ci doar ceea ce a fost. Nedreptatea istoriei rezida insa in diferenta cu care aceia care o scriu cantaresc uneori faptele trecutului.
Astfel de nedreptati s-au facut din plin in istoria de pe la noi. As vrea sa ma opresc asupra povestii unui om mic. E un personaj mai degraba pitoresc, care nu a avut sansa sa ocupe un loc in panteonul fauritorilor natiunii, fiind deja uitat atunci cand se croia Istoria, istoria noastra romantica si mareata, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
A fost un mic carturar rural din partea de vest a tarii, pe numele sau Nicolae Stoica. Biografia lui, spectaculoasa dupa regulile timpului, ar fi trebuit sa-i rezerve o altfel de posteritate, ca si insemnarile pe care le-a lasat si care contin sugestive exemple de adaptare la modelele occidentale, la granita de timp si de spatiu ce separa evul nostru mediu si intarziat de modernitate.
Originar din Hateg, unde s-a nascut la mijlocul secolului al XVIII-lea, a invatat la scoli sarbesti si austriece, si-a inceput chiar studiile la un colegiu iezuit, de unde insa a fost retras de catre tatal sau, preot ortodox, pentru a nu fi supus pericolului trecerii la catolicism. Martor al razboaielor ruso-austro-turce care aveau drept teatru de operatiuni partea de vest a Principatelor Romane, Nicolae Stoica a descris cum putea el situarea unui roman stiutor de carte in mijlocul unor confruntari, la vremea aceea brutale, intre Orient si Occident. Stia sarba si germana, dar si turca, pentru ca a copilarit la Mehadia, langa Orsova, aflata atunci sub stapanirea unui mic pasa local.
Stoica a lucrat pentru austrieci ca translator si spion, a fost insa si prieten cu turcii, pe care i-a inteles si a incercat uneori sa-i ajute, scapandu-i de la executii sumare pe unii dintre cei cazuti in prizonierat. Din nefericire, principala sa scriere, Cronica Banatului - mai degraba un roman autobiografic, unde intamplarile traite se impletesc cu cele auzite, in ceea ce ar fi putut deveni primul mare roman autobiografic - nu este nici macar bagata in seama de catre istoricii literaturii romane. Cat despre istoriografie, nici atat: pe cine intereseaza o cronica a intamplarilor prin care a trecut doar o mica parte a romanilor, candva la finele secolului al XVIII-lea? Si care, mai mult, e scrisa pe un ton aflat undeva intre oralitate si pretentiile culturale iluministe, adica e facuta parca pentru a starni dezinteresul istoricului, fiind intesata cu pareri, judecati personale si o sumedenie de intamplari anecdotice...
La granita dintre literatura si istorie supravietuiesc foarte putini. Primele victime ale posteritatii sunt oamenii care, indiferent de calitati, au trait in locuri marginale istoria unor timpuri mici. Dar, chiar daca ei au sfarsit - dupa o judecata pe cat de scurta pe atat de nedreapta - in uitare, tocmai istoria lor, a oamenilor mici, aduna si articuleaza ceea ce traim astazi - ei sunt adevaratii nostri stramosi. Restul e politica, lozinca si imn de slava.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
