Ziarul de Duminică

Occidentul şi islamul, un nou început/ de Marius Vasileanu

Occidentul şi islamul, un nou început/ de Marius Vasileanu

Autor: Marius Vasileanu

15.01.2015, 23:51 301

Cele ce urmează sunt câteva meditaţii ca reacţie la discursul mediatic practicat în România în ultimele zile, după atentatele de la Paris. Sunt convins că discursul politic discret şi cel diplomatic sunt sensibil diferite de cel mediatic.

Cu cine? Cum? Unde?

Am constatat în aceste zile o invazie de părerişti, de urechişti, de autişti invitaţi în media românească să comenteze cele petrecute. Fiind o situaţie de criză, care ne afectează şi pe noi, în mod direct, fiind occidentali, fiind în UE şi în NATO, având milioane de români care locuiesc şi muncesc în ţările care constituie astăzi ţinta terorismului islamist, având mai multe comunităţi de musulmani chiar în România, unele insuficient cercetate, este de preferat ca discursul să fie echilibrat, inteligent, înţelept.

Într-o situaţie de criză, dacă eşti empatic exclusiv cu una dintre părţile unui conflict, rişti – între altele – să nu mai înţelegi nimic din ceea ce vrea să transmită cealaltă parte. Presupunând că ar fi numai două părţi, ceea ce nu-i adevărat... Lumea islamică nu este unitară, lumea occidentală nici atât – fiecare urmărindu-şi propriile interese, cauze, iluzii, principii, valori.

Spre exemplu, dacă inviţi într-un platou TV exclusiv avocaţii laicităţii, bolnavi de triumfalismul şi de celelalte boli ale stângii franceze, nu faci decât să deformezi realitatea. Este o evidenţă că nefericitul eveniment determinat de tragedia de la Charlie Hebdo a readus la rampă discursul antiislamic, antiiudaic, anticreştin, anticlerical, antireligios etc. Adepţii laicităţii – laicitate devenită, paradoxal, ea însăşi un fel de religie astăzi (o spun cercetătorii) – sunt inevitabili acum, măcar pentru dialog, în măsura în care invitaţii sunt capabili de dialog inteligent, dar trebuie echilibraţi prin invitarea reprezentanţilor altor poziţionări, moderate.

Nu este productiv să aduci într-un platou de televiziune, într-o situaţie de criză, cum a fost zilele trecute, fundamentaliştii laicităţii alături de fundamentaliştii altei cauze (fie ea islamică, creştină, mozaică etc). Ideale sunt discursul şi dialogul moderaţilor, al inteligenţei, al oamenilor cultivaţi care chiar stăpânesc subiectul.

Dar în zilele atentatelor teroriste marile televiziuni occidentale (BBC, CNN) aveau o altfel de strategie, observa pe Facebook un excelent om de media (Răzvan Mitroi), între altele, fără a organiza dezbateri taman în acele clipe – cum s-a petrecut mai peste tot la noi…

Am pledat la rândul meu ca alături de specialiştii în intelligence (unii, pregătiţi special tocmai pentru astfel de situaţii), alături de jurnalişti (de preferinţă, avizaţi), alături de inevitabilii oameni politici (de preferat, măcar inteligenţi, dacă nu pot spune cultivaţi), să fie invitaţi şi oameni necesarmente echilibraţi, profesionişti, empatici, respectuoşi faţă de fenomenul religios. Unii dintre aceştia, măcar, să fie specializaţi în istoria sau antropoligia religiilor. Ştiu, în ţara lui Eliade & Culianu, aceştia sunt puţini, dar există. În plus, avem excelenţi diplomaţi cu studii de teologie, avem şi câţiva buni specialiaşti în lumea islamului.

Este inadmisibil ca măcar în astfel de situaţii când eşti urmărit în direct de milioane de oameni să nu cunoşti un basic despre marile religii ale lumii (indiferent de credinţa pe care tu o ai). Numai un om lipsit de inteligenţă, incult ori care conştient sau nu face jocuri operative pune semnul egal între islam şi  islamism, între islam şi terorism, judecând pauşal una din marile religii ale lumii (care număra astăzi peste un miliard şi jumătate de oameni).

Se dovedeşte – a câta oară? – în ce degringoladă este presa românească a ultimilor ani. În primele două decenii de după 1989, urmare a unei „tradiţii” existente şi în vremea comunismului, şi în interbelic, într-o anume măsură, marile instituţii de presă aveau măcar un jurnalist specializat în relaţii internaţionale. Televiziunile „de ştiri” din România ultimilor ani nu şi-au mai permis „luxul” acesta. Dar, cu binefăcătoare excepţii, nici nu au avut o agendă cu numerele de telefon ale acelor oameni care chiar stăpânesc subiectul uriaş numit islam, un alt subiect numit terorism (islamic), altul numit geopolitică, altul numit diplomaţie şi relaţii internaţionale, altul numit Franţa, altul numit laicitate (laïcité), altul numit intelligence, altul numit comunicare media în situaţii de criză etc. etc. De unde şi situaţiile dramatic-hilare în care aceiaşi oameni care până mai ieri îşi dădeau cu părerea despre Băsescu şi Ponta, despre tenis şi gripă aviară, despre corupţi şi DNA, despre ICR şi cultura postmodernă, despre Madonna şi Heidegger, să vorbească cu aceeaşi nonşalanţă despre islam, terorism, Franţa etc.

Din păcate, prea mulţi dintre cei care au apărut în media acum sunt pur şi simplu nişte activişti (mediatici, politici ori ai propriei lor prostii). Atunci când nu sunt activiştii unor cauze care trebuie citite în alt registru, care ţine de interesele de putere.

Iata de ce analizele unor specialişti cultivaţi, echilibraţi, inteligenţi, subtili ar merita mediatizate mai intens. Aş enumera aici intervenţiile salutare ale lui Andrei Pleşu, Sorin Ioniţă, Dan Dungaciu, Emil Hurezeanu.

O notă aparte, lăudabilă, a făcut TVR, mult hulită în alte împrejurări politice, în care prezenţa acesteia a fost din ce în ce mai penibilă şi mai palidă comparativ cu televiziunile de ştiri. Au fost invitaţi acolo oameni de foarte bună calitate, cu câteva excepţii (propăşite, desigur, tot cu sprijin politic) – mulţi dintre aceştia lucrători discreţi în structurile de apărare şi de informaţii. În TVR vei găsi încă profesionişti până şi la reglarea luminilor în platou ori a lavalierei, tot astfel s-au comportat oamenii din TVR şi în subiectul de faţă. De unde se vede că televiziunilor de ştiri le lipseşte încă proba şi înţelepciunea experienţei.

 

Privire de ansamblu
 

Am fost solicitat la rându-mi să vorbesc în calitate de jurnalist şi profesor de istorie a religiilor despre ceea ce s-a petrecut în Franţa zilele trecute. Iată, pe scurt, răspunsul meu:

Libertatea de expresie este pentru Occident o cucerire fundamentală şi, principial, este bine să rămână astfel, intră în definiţia democraţiei. Dacă oamenii care au făcut acele caricaturi – pe care personal nu le găsesc deloc amuzante, nici când se referă la islam, nici la creştini, evrei, hinduşi etc. – nu ar fi existat, ar fi trebuit inventaţi. Tocmai pentru că la această vârstă a civilizaţiei avem nevoie de oglinzi în care să ne putem vedea aşa cum suntem. Cu toate acestea, personal, am considerat raţional şi matur spiritual & politic faptul că în România astfel de caricaturi nu au fost reproduse decât accidental şi nici nu sunt încurajate.

Întâi de toate, fiindcă din perspectiva fenomenului religios nu este înţeleasă în sensul său real şi profund noţiunea de „simbol”. Simbolul este o ambasadă în plan terestru a unui subiect de ordin spiritual. Politic vorbind, astăzi, o ambasadă reprezintă o mică parte din teritoriul reprezentat: interiorul (clădirea, curtea) ambasadei Franţei la Bucureşti este realmente un mic fragment din teritoriul Franţei. Tot astfel, mai degrabă inconştient, se poziţionează în raport cu simbolurile religioase cei mai mulţi oameni angajaţi  în mod autentic pe o cale spirituală...

În mod normal, un om matur spiritual are capacitatea de a râde, de a se autopersifla. Există un travaliu lăuntric pentru a putea ajunge acolo, un parcurs pe care, din păcate, la nivel popular, majoritar, prea puţini îl realizează...

Da, libertatea de expresie a presei are şi o dimensiunea educativă, foarte importantă. Dar educaţie faci cu cineva pregătit pentru a asimila. Educaţia cu forţa nu este productivă. Care mai este atunci raţiunea publicării caricaturilor? Pur şi simplu, pentru că cineva le creează – mi se va răspunde. Până la un punct este corect.

Ajungem astfel la punctul cel mai important: trăim cu adevărat – mai ales  de la apariţia internetului – într-un sat global. Aşa cum nu te iei de nebunul satului, provocându-l, ori de beţivii care sar la bătaie pe stradă, tot astfel în cazul discuţiei de faţă suntem chemaţi la responsabilitate, inclusiv în raportarea la intimitatea de ordin spiritual a celuilalt. Hărţuirea permanentă prin stârnirea a ceea ce celălalt consideră intangibil, sfânt, este totuna cu o declaraţie de război. Şi, da, din păcate suntem într-un război de ordin cultural (nu neapărat religios). Cum se ştie, în condiţii de război, mai ales atunci când o ţară este implicată direct, presa îşi autoexaminează cu atenţie discursul ori chiar i se impune aceasta. Măcar în astfel de situaţii ar trebui să fim scutiţi de jurnaliştii şi moderatorii TV ori de invitaţii acestora, înfierbântaţi, excesiv de partinici care nu fac diferenţa între dramatica situaţie internaţională şi jalnica politichie de pe Dâmboviţa.

 

România, Orient, Occident

În mod evident, tot în spaţiul mediatic – pe alocuri, poate, şi în cel politico-diplomatic – nu se înţelege în totalitate care-i lupta noastră. Pe de o parte suntem implicaţi 100%, fiind în UE şi în NATO. Pe de altă parte, tradiţia politico-diplomatică a ultimei jumătăţi de secol (începând din 1964) ne conferă relaţii speciale şi avantaje care nu pot fi abandonate. Misiunea României poate fi una de solidaritate totală cu Occidentul din care, firesc, facem parte, dar totodată una de mediere.

A fi în UE nu înseamnă a ne pierde identitatea ca ţară. Aceasta este ceea ce realizează şi acesta este spiritul în care acţionează marii jucători din UE!

Românii sunt mai aproape de Orient, prin structură, nu numai geopolitic. Şi, susţine subsemnatul, creştini ortodocşi fiind, putem fi mai empatici cu islamul real (nu mă refer la cel deviant, radical). Faptul că România a avut performanţe în raporturile sale cu ţările arabe, cu Israelul, cu alte ţări în care musulmanii sunt majoritari este unul din marile avantaje care trebuie considerate ca atare. Exploatarea constantă, inteligentă şi vizionară a acestui fapt poate aduce o nouă vârstă a diplomaţiei româneşti şi, totodată, o mai bună vizibilitate a României în cadrul UE.

 

Ridendo castigat mores

Adevăraţii spirituali şi sfinţi ai lumii sunt cei cu simţul autoironiei, cei care pot râde de orice, inclusiv de deviaţiile propriei lor credinţe/religii.

Dumnezeu a făcut lumea în şapte hotote de râs – se spune într-o anume tradiţie orientală –, aşadar pare că suntem cu toţii o fărâmă din acel râs primordial. A ucide pentru că te-ai simţit jignit în credinţa ta înseamnă a te îndepărta de Dumnezeu, căci viaţa unui om este sacră – iată o mare problemă întâi de toate pentru liderii formali & informali ai religiilor lumii.

Aici poate interveni rolul terapeutic al istoriei şi antropologiei (comparate a) religiilor, care să determine un nou început – pozitiv – în relaţiile lumii occidentale cu islamul. Despre aceasta voi vorbi, sper, în articolul următor.

AFACERI DE LA ZERO