La Galeria Krom Art din Braşov, s-a deschis expoziţia de pictură a lui Paul Rădulescu. Artistul, care stă cu un picior la Bucureşti şi altul la Paris, are un palmares bogat de expoziţii valoroase pe întinsul Europei ca şi în ţara natală. Spicuim doar câteva dintre numeroasele apariţii de marcă ale expozantului la Dresner Bank (Berlin, 1992), Galeria „De Leest” (Waalwjik, Olanda, 1994), Galeria Etienne de Causans (Paris, 1998, 1999), Galerie du Lac (Coppet, Elveţia, 1999), Clinique Jeanne d’Arc (Paris, 2003), ICR Paris (2000), Sala „Artis” (Slatina, 1975, 1977, 1982), Muzeul de Artă Craiova (2009), Librăria Cărtureşti (Bucureşti, 2009).
Expozantul s-a născut în 1947 şi a absolvit Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” (astăzi Universitatea Naţională de Arte), secţia pictură, în anul 1974. Activând o vreme în atelierul de restaurare al Muzeului Naţional de Arte s-a simţit atras de această îndeletnicire în care arta se împleteşte cu ştiinţa (chimia, fizica, optica etc.) devenind un reputat „medic” de icoane pe lemn, pe sticlă sau de tablouri în ulei pe pânză. Ulterior s-a specializat şi în restaurarea picturii monumentale, al fresco sau al seco. De la repararea şi consolidarea unui decor mural până la realizarea unuia nou, de la început până la final, pe pereţii unui lăcaş de cult recent terminat, nu era decât un pas. Iar Rădulescu l-a făcut, cu temeinicia care-l caracterizează în tot ceea ce întreprinde, devenind astfel un apreciat muralist eclesiastic. Dar nu şi-a neglijat nici pictura mireană, de şevalet, căreia totdeauna i-a acordat mare parte din timpul său, chiar dacă nu totdeuna aceasta îi aducea îmbelşugarea mesei zilnice.
În relaţiile cu amicii şi cunoscuţii apare ca un om vesel şi foarte hâtru ce împleteşte în limbaj şi comportament snoavele neaoşului Păcală, înţelepciunea şi viclenia orientală a lui Nastratin Hogea cu giumbuşlucurile lui Till Buhoglindă, Panurge, Scapin şi Trufaldino la un loc, dar care, atunci când lucrează, este de o sobrietate monahală, respectându-şi opera şi comanditarul. Asceza impusă existenţei zilnice se resimte, adesea, în sărăcia paletei, limitată la tonuri închise, sumbre, chiar dacă motivul este preponderent lasciv. Totuşi, sub această haină a austerităţii, spiritul său jucăuş, neîncorsetat, este decelabil în producţia de şevalet chiar dacă nu este adeptul declarat al abstracţiunilor ci, mai degrabă, al unui sintetism şi mimetism. Stăpânit de pasiunea lecturii din ampla bibliotecă pe care o posedă, se poate exprima, în voie, în orice gen şi cu orice limbaj, ajutat şi de vastul muzeu imaginar, acumulat în urma peregrinărilor sale europene, prin sălile instituţiilor de profil.
Artist singular, pictor intelectual ce a lucrat totdeauna paralel cu oricare dintre curentele contemporane, Rădulescu s-a afirmat imediat după absolvire în manifestările colective – Expoziţiile republicane sau Municipale, anuale sau bienale, i-au statuat poziţia de bun colorist şi de autor de compoziţii pline de imaginaţie, fapt ce-l caracterizează şi acum. El are calitatea de a citi în spatele imaginilor, de a povesti nepovestitul, de a duce mai departe sugestia cromatică şi formală a motivului de la care porneşte. Fiindcă realitatea este, pentru Rădulescu, sursa principală de inspiraţie şi de fantazare. Căci, plasticianul are o deosebită predispoziţie pentru naraţiune, pentru traiecte clar decodificabile de privitor în stufoşenia unei fabulaţii în linie şi pată. O paletă redusă, un duct filiform dar ferm, un mister în compunerea formelor ce obligă la un efort de imaginaţie pentru a distinge mediul în care se derulează acţiunea cadrei sunt constantele creaţiei rădulesciene. Multe compoziţii par rodul unei halucinaţii: conturele se pierd, se estompează, volumele se diluează şi se întrepătrund într-o sarabandă a regnurilor. De altfel, autorul a mărturisit că i s-a întâmplat de mai multe ori să consume, accidental, ciuperci halucinogene care i-au oferit vise de înaltă trăire estetică pe baze mnemonice.
Rădulescu este un plastician în constantă căutare a noului. Dar nu al unui „nou” doar de dragul „noului”, al schimbării, fără miez, fără scânteia care să-i aprindă imaginaţia şi să-i dea impetus în creaţie, doar pentru a face hatâr modei şi eventualelor tendinţe lansate în eter de diverşi. În actuala etapă el investighează sintaxa plastică a picturii civilizaţiilor naturii – eronat numită mai demult artă primitive - unde găseşte valenţe nebănuite de compunere. Păşeşte astfel pe urmele unor înaintaşi de la cumpăna de veacuri, mari descoperitori şi valorificatori ai motivisticii artei extraeuropene, exotice, în opera de artă cultă. El glosează pe tema nudului şi a inimii, într-o masă de linii cu sens ascendent. Siluetele feminine coboară pe filiera artei negre, stilizate până la sinteza definitivă din care extrage maxima expresivitate. Inimile unite prin sentimente puternice devin, pentru Rădulescu, nişte clepsidre din care picură amorul la fel ca firele de nisip. Într-o confesiune către prieteni, autorul destăinuia că nudul nu-l timorează nici ca artist nici ca fiinţă umană şi este totdeauna dispus să-l trateze, indiferent de textură şi de suprafaţă.
Un artist, indiferent de vârsta, îşi păstrează, în mare parte, inocenţa infantilă şi adoră obiectul primului amor. Modul de viaţă, propensiunea spre visare, o oarecare indiferenţă la cele zilnice, o mare forţă de a trece uşor peste necazuri şi nevoi, cu un zâmbet şi o glumă, şi mai ales, neîncorsetarea în convenieţe, îl apropie foarte mult de copilul sau de îndrăgostitul adolescent care nu ştie ce sunt toate acestea iar reacţiile sale la bucurie sau durere – cele două extreme pe care le percepe la etatea lui fragedă – sunt râsul ori plânsul, ţopăiala prin casă ori pe stradă sau mâhnirea consumată în singurătate, pe o bancă izolată, cu intensităţile de rigoare, în funcţie de stimuli.
Prin tot ceea ce face, pictorul Paul Rădulescu ridică o odă în culoare amorului, frumuseţii şi armoniei trupului omenesc.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
