Ziarul de Duminică

Omul care şi-a greşit epoca/ de Daniel Cristea-Enache

Omul care şi-a greşit epoca/ de Daniel Cristea-Enache

Autor: Daniel Cristea Enache

12.05.2011, 23:17 304

Pe lîngă enigmele, misterele, coincidenţele bizare şi celelaltelucruri stranii din Viaţa începe vineri*), romanul IoaneiPârvulescu, două sînt liniile de lectură şi interpretare pe carecartea întîi le deschide, apoi le închide.

Prima se conturează pe un clişeu de receptare critică:întrucît Ioana Pârvulescu s-a ocupat, în volumele ei, de trecutulde belle époque, tratat documentar-istoriografic, de bunăseamă că autoarea are suficient material adunat, pe care îl vaexploata ficţional. Şi felul în care începe romanul său pare săconfirme această a doua utilizare. De pildă, într-un fragment ca"Un ciocănit îi făcu să ridice deodată capul din hîrtii. IntrăMarwan, fotograful. Era un eveniment, fiindcă poze înUniversul nu prea vedeai. Ilustraţii erau zilnic, însădesenate." (p. 25), se observă cum informaţia este "exterioară" şiexcedentară, neieşind din mişcarea epică.

Treptat însă, această mişcare de interior va antrena şi vaangrena mai toate elementele, făcînd din aspectul documentar unconstituent al prozei. Romanul îşi creează o lume a lui, fie ea şipre-dickensiană, prea curată şi cam frumoasă. Iar această lume seînfăţişează şi se expune mai bine prin ochii şi vocea unuivizitator căzut din timp, un personaj apărut dintr-o epocăulterioară, pentru a-i tulbura pe toţi cu ciudăţeniile luivestimentare, comportamentale şi gestuale. Cu Dan Creţu, venit dinsecolul 21 şi devenit, la 1897, Kretzu, intrăm într-un pasionantpolicier fantastic; şi într-o excelent întreţinută condiţiede incertitudine prozastică. Şi aceasta este a doua linie delectură, pe care autoarea, cu multă inteligenţă, o deschide şi osusţine, valorificînd-o pînă la final. Sînt de fapt trei (!)finaluri, fiecare cu cîte o ruptură de plan ce schimbă şireinterpretează faptele. Dar punctul forte al cărţii îmi paretocmai haloul de enigmă din jurul acestui vizitator ce a căzutîntr-o altă epocă - pentru a o descoperi cu aceeaşi uimire cu careBucureştii anului 1897 îl descoperă pe el.

Nu ştiu dacă Ioana Pârvulescu a avut intenţia să dea o replicăscenariului romantic cu avatari din Sărmanul Dionis; certeste că pînă şi această dislocare din lumea sa a unui personaj desecol 21, laolaltă cu proiecţiile despre viitor ale personajelor desecol 19, se dublează printr-un story poliţist la fel decomplicat şi îmbîrligat, cu apariţii şi sustrageri de portofele,dispariţia şi căutarea unei icoane preţioase, descoperirea şirătăcirea unor chei de la un cufăr-safe, furtul unui altsafe cu, probabil, icoana în el... E prea mult. Sînt preamulte în economia unor scene şi pe structura oricum încărcată aromanului. Voi scoate deci cu totul din discuţie firul poliţist alacţiunii, ca şi finalurile ce ficţionalizează o dată, şi încă odată, textul - pentru a insista asupra unităţii de hard dinViaţa începe vineri.

Omul care, aparent, şi-a greşit epoca de fapt şi-a găsit spaţiulşi timpul în care îi face plăcere, de nu chiar bucurie, sătrăiască. La început, nu înţelege mare lucru: cei din jur vorbescromâneşte, dar altfel decît el, iar mustăţile, bărbile, pălăriile,birjele, trăsurile pe care le tot întîlneşte în cale îisemnalizează transferul făcut. Cum s-a realizat acest transfer,care sînt condiţiile rupturii de plan temporal şi intrării într-oaltă lume, din urmă? Dan Creţu/ Kretzu meditează solo,unificat, asupra acestor chestiuni vitale, în mai multe paginiputernice, înrudite cu cele de cogitaţii existenţialist-religioasedin Orbitor al lui Mircea Cărtărescu: "Poate că tot ce afost şi o să fie este acum, în prezent. Poate că ce a fost este ceva mai fi. Înainte de a-mi pune orice întrebare, încercaţi să văobişnuiţi cu vocea mea, o voce de om despărţit de o lume pe careajunsese s-o cunoască destul de bine, şi căzut într-una necunoscutăşi de neînţeles. Poate că trăim, fără s-o ştim, chiar în clipa astanesfîrşită, în mai multe lumi deodată. (...) mă rog să fiţisănătoşi, buni şi să nu fiţi recompensaţi cu pedepse, ca mine. Marog să îmbătrîniţi frumos şi liniştit ca trandafirii. Mă rog, dacăauziţi o voce de om, s-o înţelegeţi." (pp. 31-32). Ce era la M.Cărtărescu autoproiecţie demiurgică a personajului, a Vocii luice-l distinge de tot restul, e aici intrare (la fel de controlată)într-o suită a Binelui, frîntă istoric în secolul 20 şi pierdută,poate, odată pentru totdeauna. Fundamentul romanului şi nota care-lparticularizează imediat în polifonia prozastică de azi esteaceastă obstinată înşurubare în Bine a protagonistului, amajorităţii personajelor, şi a autorului lor care ledirecţionează.

Binele... nu dă bine într-un roman. Ioana Pârvulescu seambiţionează să demonstreze contrariul; şi reuşeşte asta prin douăfiguri: doctorul Leon Margulis şi Costache Boerescu, şefulPoliţiei! Dacă nu şi la primul, măcar la al doilea, deşiidentificăm precedente ilustre la un Mateiu I. Caragiale şiîntovărăşiri contemporane (şeful de post Pomenea, din Medgidia,oraşul de apoi al lui Cristian Teodorescu, e tot un asemenea omal dreptăţii, în pofida numelui ce pare că-l predestinează mitei),să admitem că pariul autoarei noastre e foarte îndrăzneţ.

Cum l-a cîştigat? Printr-o calculaţie infinitezimală şi osubtilă reconsiderare a unghiului de observaţie. La Margulis, edestul de clar jocul serios al prozatoarei: se insistă pe faptelebune ale doctorului, aşa cum sînt ele văzute şi resimţite dinafară. Membri ai familiei şi pacienţi de toate clasele sociale daumărturie, într-un fel sau altul, despre generozitatea neostentativăşi dedicaţia profesională a unui medic nelacom de arginţi. Prinaceastă lipsă de lăcomie se explică şi lipsurile sau, în fine,relativa jenă financiară a familiei, cum se desenează aceasta încontextul de secol 19: "Mama m-a ajutat să-mi spăl părul fiindcă,de cînd am renunţat la mai toate ajutoarele din casă, ca să facemeconomii (o mai avem doar pe bucătăreasa noastră, cu mintea eiîndesată de superstiţii, pe Safta şi pe firavul Nelu, mereusuferind), ne ajutăm una pe alta. Nu spălatul e cel mai greu, ciuscatul." (p. 206). Cea care descrie situaţia, într-un jurnal tipicde tînără sensibilă şi totodată emancipată, este Iulia, fata de 21de ani, încă nemăritată, a doctorului. Dar şi renunţarea la"ajutoarele din casă", şi faptul că Iulia nu şi-a găsit, pînă acum,o partidă semnalizează, din toate cotloanele romanului, cinstea luiMargulis: şi lupta lui, idealistă, pentru stăvilirea suferinţei,iar nu pentru achiziţii materiale.

Cum ar fi evoluat însă acest profil caracterologic nobil, dacăel ar fi fost explorat din interior? Ioana Pârvulescu a evitat înmod conştient acest unghi, din care conştiinţa înaltă apersonajului şi frumuseţea alcătuirii lui s-ar fi redimensionatinevitabil. Să ne gîndim la profesorul Ştefan Mironescu,extraordinarul Papa din Dimineaţă pierdută alGabrielei Adameşteanu. Ce lucruri inavuabile, ce amintiristînjenitoare, ce sentimente obscure şi ce perversiuni de omsofisticat descoperim într-un om fundamental bun ca Mironescu!Aceasta înseamnă observaţie realist-psihologică, atentă la pliurilesocietăţii şi ale naturii umane, decupată prin tipologii. IoanaPârvulescu o evită, cu subtilitate şi graţie: dar ea substituie,practic, un interior omenesc garnisit cu de toate (într-un dozaj cevariază, de la ticălos la omul cumsecade) prin nişte fotograme alefaptelor bune, obţinute strict din afară. Pentru a rămîne aşa,incredibil de bun, doctorul Margulis nu este nici explorat, nicilăsat prea mult "de unul singur", ca să-l accesăm integral, prinmonolog interior sau stil indirect liber. Pariul prozatoarei a fostdeci ţinut: personajul său bun e unul reuşit. Dar (şi acestdar mi se pare important) neadîncit.

Al doilea erou din Viaţa începe vineri (dacă facemabstracţie de Dan Kretzu, care e din filmul altei epoci) este conuCostache, de la Prefectura de Poliţie. Şi el, ca şi Margulis,lucrează cu oamenii; şi îi cunoaşte bine, pe versantulinfracţionalităţii, nu al suferinţei lor. E o combinaţieinteresantă de conu Rache al lui Caragiale-fiul şi Pascalopol allui Călinescu: un ins cu o situaţie, cu avere, care se legitimeazăprozastic prin etica profesională, dar şi printr-un savoirvivre ce complică puţin puritatea desenului. Da, îi prinde perăufăcători; dar asta şi pentru că e destul de avizat asupratuturor relelor. Îşi cunoaşte lumea, "marfa", şi nu înţelege şipace ce-i cu acest straniu Kretzu, elementul care iese din schemă.Pe de altă parte, cunoscîndu-şi lumea, plus schema ei, şefulpoliţiştilor nu are cum să fie un personaj de pus în icoană. Are caamantă o cîntăreaţă de Operă; şi îi trage clopotele Iuliei, deşi ede vîrsta tatălui ei şi a pierdut, în tinereţe, competiţia cudoctorul pentru mîna mamei... Într-un mod edificator, personajuldevine cu atît mai complex şi mai interesant cu cît aceste fapte şiamănunte se degajă din trecutul şi din prezentul lui. Margulis, înschimb, n-are trecut. El este egal, aşa zicînd, cu făptuirile luimedical-umane, indiferent de dată. Conu Costache e un personaj mairealist; şi atunci, inerent, un om mai încărcat.

Daniel Cristea EnacheEfortul Ioanei Pârvulescu de a-şisupraîncărca romanul anume pentru a dilua răul din lumea socială şidin omul văzut ca parte a acesteia este impresionant. De aicipornind şi tot aici ambiţionînd să ajungă, prozatoareasui-generis se lasă prinsă de jocul interioritate/exterioritate şi îl speculează excelent pe fiecare latură amisterului reprezentat de Dan Kretzu. Fiecare îl înţelege şi nu-lînţelege pe străin în codul accesibil lui. Pentru Iulia,este un fel de frate mai mare, la fel de "zăpăcit". AlexandruLivezeanu, coureur cu ochiul format al omului de lume, îlvede imediat: "nu păreţi de nicăieri". Un alt ins versat, conuCostache, ajunge, în grila lui poliţistă, la aceaşi concluzie.Enigmaticul Vizitator cîştigă din aceste succesive răsfrîngeri"specializate"; şi invers, fiecare dintre personajele care-l văddin perspectiva şi în codul lor îşi susţin, prin aceasta, propriulcod.

Fără a fi un roman, cum stă scris pe copertă şi în intenţiaautoarei, Viaţa începe vineri a fost pentru mine una dintrecele mai frumoase cărţi citite în ultima vreme. O lectură minunatăa unei proze neverosimile. Tot pe copertă scrie: Ioana Pârvulescu.Iată omul care şi-a greşit epoca.

Ioana Pârvulescu, Viaţa începe vineri, roman,Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 304 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) esteconferenţiar universitar la Facultatea de Litere, UniversitateaBucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinutcronica literară în Adevărul literar şi artistic(1997-2005), apoi în România literară (2005-2009).Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură,Idei în dialog, Bucureştiul cultural,Caietecritice, precum şi la ziarele Evenimentul zileişiAdevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural şi una peportalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cumlaude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D.Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul deDebut al României literare, Premiul pentru Debut al UniuniiScriitorilor din România şi Premiul "Titu Maiorescu" al AcademieiRomâne); Ileana Mălăncioiu,Recursul la memorie.Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul ScriitoruluiRomân. Dialoguri pe hârtie; Bucureşti Far West. Secvenţe deliteratură română; Un om din Est (Premiul pentru Criticăşi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti);Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe deliteratură română.

AFACERI DE LA ZERO