• Leu / EUR4.7383
  • Leu / GBP5.3832
  • Leu / USD4.2016
Ziarul de Duminică

Omul din carte

Omul din carte

Cine s-ar fi gândit odinioară că foarte cumintele cercetător Dan C. Mihăilescu, acribiosul exeget al lui Eminescu şi Blaga, aprigul apărător al operei magistrului de la Păltiniş şi al sclipitorilor săi discipoli, degustătorul de aforisme cioraniene şi măiestrul tălmăcitor de teatru ionescian, cine ar fi prevăzut, aşadar, că acest admirator entuziast al interbelicului şi al tradiţiei cu rădăcini în europenitate se va arunca aşa, deodată, în arena actualităţii, punându-se pe devorat prospături editoriale cu nemiluita, ca un bulimic, la început din dorinţa reumanizării prezentului prin trecutul înviat de memoria descătuşată, apoi din interesul pentru imediat al celui ce vrea să rămână un om al timpului său, şi nu un intelectual coconizat, narcotizat într-un nombrilism păgubos? Mai recunoaşte cineva pe împătimitul de simboluri şi scenarii fantastic-estetizante în maliţiosul moralist deloc dispus să se mai lase vrăjit de compromisul şi impostura "minciunii ficţionale"? Şi cum se vor fi împăcat oare gânditorul cu gustul contemplaţiei şi vedeta de televiziune, amatorul de plăceri (nu doar imaginare) şi austerul istoriograf, ori sentimentalul nostalgic cu ironicul deziluzionat?

Ei bine, uite că se împacă! Cel puţin aşa ne lasă să înţelegem autorul însuşi când formulează, în postură de "scriitorinc", aceleaşi nedumeriri: "istoric literar sau critic de întâmpinare? Traducător, editor sau eseist cu veleităţi de one man show? Eminescolog, caragialog, cioranolog, ionescolog ori simplu gazetar? Liberal sau conservator? Nu ştiu. Şi nu voi putea opta niciodată definitiv."

Şi totuşi… Refuzul strictei specializări i-a oferit "scriitorincului" o libertate folosită cu maxim profit, de vreme ce din bârlogul său au ieşit la lumină şi studii de tip academic, încheiate la toţi nasturii, şi câteva, fermecătoare, "scrieri de plăcere", frumos caligrafiate cu cerneala amintirii în albumul de imagini personale. Dar cea mai răsunătoare ispravă a vrednicului om care ne aduce cartea pe micul ecran rămâne, orice ar zice gurile rele (şi au spus destule, fără să stea prea mult pe gânduri), tot ambiţioasa sinteză "Literatura română în postceauşism".

În primul volum, dedicat memorialisticii, Dan C. Mihăilescu reuşea nu doar să reconstituie o lume, distrusă de pacostea roşie, ci şi să facă dreptate marilor caractere care au refuzat să semneze pactul murdar cu puterea comunistă. Criticul răsturna hotărât prejudecata potrivit căreia talentul nu face casă bună cu morala. Dovada? Existenţa plină de demnitate a unor personalităţi precum Steinhardt, Petre Pandrea sau Ion D. Sîrbu, ca să menţionez numai exemplele cele mai notorii. Necesitatea revizuirii vechilor ierarhii se impunea, evident, de la sine. Că nu s-a întâmplat aşa, e altă poveste. Oricum, dintre criticii cu un cuvânt greu care s-au ocupat cu aplicaţie de memorialistică şi literatura "de sertar", pe aceeaşi lungime de undă s-a situat, cinstit, şi Eugen Simion - dar, spre deosebire de autorul Ficţiunii jurnalului intim, Dan C. Mihăilescu insista mai mult pe imaginea scriitorilor din spatele textului, şi, dacă închina, să zicem, lui Paul Goma un număr sensibil mai mare de pagini decât nu ştiu cărui fost răsfăţat adulator al partidului, nu greşea chiar cu totul. Pentru că între valoarea artistică şi cea etică, slavă Domnului, nu se cască mereu o prăpastie. Şi fiindcă veni vorba: oare nu ar fi mai bine să abandonăm viziunea aceasta rigidă a dascălilor care ne-au împuiat capul cu tot soiul de teorii despre text şi îmbârligatele-i mecanisme şi să privim literatura ca expresie autentică, vie, a scriitorului ca om trăitor în lume, desigur, dar şi printre cărţi şi vise?

Călinescu spunea răspicat că duşmanul cel mai mare al literaturii e acela care citeşte cărţi, şi nu autori, acela care laudă ori meprizează un fragment, ignorând restul operei. Un scriitor nu trebuie judecat numai aşa, pe o anumită latură, mai mult ori mai puţin convenabilă. Nu! Cu astfel de atitudine ne-am tot întâlnit, şi tocmai din cauza supralicitării tendenţioase a fost atât de compromisă "valoarea estetică". Când ni se tot vântură pe sub nas criteriul estetic, e clar că ceva nu-i în regulă. Oare nu sunt interesante, dincolo de talent, şi eşecurile, proiectele ratate, aproximările, compromisurile şi credinţa, laşităţile şi fervorile celui care scrie? Ortega y Gasset, de pildă, vedea în cărţile sale o formă de dialog cu cititorul, fiindcă ideile, credea eseistul, nu pot fi niciodată separate de omul care le-a gândit. Scoase din context, rupte de realitate, ideile se transformă în răsuflate platitudini şi nu mai conving pe nimeni.

Înţelegând lucrurile în maniera aceasta, Dan C. Mihăilescu nu vrea să audă "nici măcar o şoaptă" despre noul roman francez, şi nici nu manifestă vreo curiozitate pentru de acum atât de previzibilul "desen din covor". În schimb, schiţează o galerie de portrete morale în registre foarte diferite, punctând mereu semnificaţiile amănuntului biografic, consecinţele grave ale unui gest involuntar, nobleţea refuzului şi tăcerii în vremuri de cumpănă. De aceea şi capătă examenul critic forma dialogului (când nu devine schimb de replici tăioase), pentru că autorul, deşi niciodată în rol de acuzator public, nu are de gând să menajeze pe nimeni, îşi exprimă franc opiniile, simpatiile şi antipatiile, slăbiciunile, preferinţele, fără circumlocuţiuni inutile şi fără ştaiful lemnos academic. Acceptă, cu alte cuvinte, să ni se arate aşa cum este, într-un mod de o familiaritate deloc ipocrită, şi poate de aceea şi este atât de convingător, în ciuda inevitabilelor dezacorduri, mult mai numeroase, ce-i drept, la al doilea volum despre "Literatura română în postceauşism, Proza. Prezentul ca dezumanizare", apărut nu de mult la Polirom.

Autorul ţine să joace de la început cu cărţile pe faţă şi face greşeala de a-şi recunoaşte (cu o sinceritate de puţini înţeleasă) competenţa restrânsă în privinţa interpretării prozei, deşi admite că fenomenul literar din al doilea deceniu de postcomunism e marcat de ficţiunea romanescă, după ce memorialistica acaparase atenţia tuturor în prima perioadă a tranziţiei spre capitalism. Dar poezia, vechea iubire? După Dan C. Mihăilescu, aceasta şi-a veştejit farmecele şi a încăput pe mâinile a tot felul de veleitari care au triplat numărul membrilor Uniunii Scriitorilor. În comunism, poezia strălucea prin miza subversiv-parabolică şi estetizantă. Astăzi, crede DCM, estetismul e păgubos. Doar în epică mai poate fi acceptat, şi numai între anumite limite. Am mai auzit noi chestii de astea şi altădată - totuşi, poezia nu a răposat nicicum, şi nici azi nu prea pare dispusă să-şi dea duhul. Dar dacă o fi având criticul, Doamne fereşte!, har de prezicător? Din câte spune, înţeleg că totdeauna i-au căzut greu la stomac teoriile conspiraţioniste, ghiveciul cu "bubuli" şi alte asemenea fanteziste reţete. E greu de crezut că se va fi apucat de citit în stele…

Cât despre proză, nu ştiu, zău, cine mai poate contesta azi triumful romanului. Cu atât mai mult ne stârneşte curiozitatea tomul în care neistovitul cronicar dă seama despre cele mai importante cărţi din proza românească postceauşistă. Ţin să subliniez fără echivoc că atitudinea exegetului care vorbeşte despre preferinţele sale de lectură, declinându-şi orice abilitate teoretică (naratologie, retorica ficţiunii, semiotică ş.c.l.), despre interesul pentru psihologia personajelor, atmosferă şi reflexivitatea scriiturii, şi nu pentru fabulaţie ori labirintica textualizantă, ei bine, atitudinea aceasta mi-a câştigat pe loc simpatia şi încrederea. Nu voi căuta şi eu noduri în papură, inventariind răbdător lacunele, mirându-mă cu prefăcătorie de vigilenţa scăzută a criticului care a trecut cu vederea - nu-i aşa? - o mulţime de scriitori de prima mână, nu voi găsi nici motive serioase de reproş din pricina repartizării grăbite a câtorva texte într-una sau alta dintre cele trei secţiuni ale cărţii, pe motiv că stabilirea "direcţiilor" (ce modestă obsesie!) ar presupune mai întâi, vezi bine, identificarea unor criterii infailibile. Nu-i voi cere cărţii lui Dan C. Mihăilescu ceea ce ştiu foarte bine că nu-mi poate da: o istorie a literaturii, o lucrare sistematică, un tratat ş.a.m.d. Dar vreau să aflu din ea numele autorilor pe care să-i citesc, pentru a înţelege cum s-a scris la noi timp de un deceniu şi jumătate, ce valori au avut preţul ridicat la bursa literară, şi de ce. Dacă mă voi lămuri şi dacă lectura mă va atrage, în loc să-i arunc criticului în ochi gunoiul resentimentului şi să mă leg de chichiţe, cinstit ar fi să-i pun mai degrabă în evidenţă meritele. Să vedem însă cum stau cu adevărat lucrurile.

Prima secţiune e dedicată prozei de tip parabolic, estetizant, puţin preţuită la noi, suspectată fiind ba de evazionism, din cauza deconectării de evenimentul imediat, ba de anacronism în raport cu găselniţele cele mai recente în materie de echilibristică textualizantă. Ca atare, romanele în discuţie au şi ele un aer fanat, de vechitură bizară, mai ales că au ieşit din condeiul unor scriitori formaţi în alte epoci, de la interbelicii Mihail Villara, Alexandru Vona sau Ion D. Sîrbu la optzeciştii Stelian Tănase, Dan Stanca şi Mircea Nedelciu. Exegetul subliniază apăsat caracterul "recuperator" al propriului demers, încercând să forţeze niţel canonul, dar este conştient că, după 1989, proza românească urmează alte cărări: pe de o parte, linia realismului apocaliptic şi a deriziunii groteşti, pe de altă parte, replierea în sine, ego-grafia melancolică, exuberantă sau de atâtea alte feluri. Însă gustul pentru memorialistică şi eseu îl determină pe Dan C. Mihăilescu să preţuiască poate cam prea exaltat proza de idei, cu substanţă mitică şi grele semnificaţii, şi să se lase mai puţin lesne fermecat de menuetul artei pentru artă, de suavităţile lirice ori morbid-diafanele privelişti din zăvoiul decadent. Organ are cronicarul îndeosebi pentru literatura de factură moral-reflexivă, arătându-se totodată foarte versat în etnopsihologie şi sociologie. L-au pasionat, se vede, şi studiul mentalităţilor, al miturilor şi simbolurilor, pe linia Bachelard-Eliade-Durand, şi filosofia istoriei, şi folclorul. Nu e deloc de mirare, aşadar, să constatăm că paginile cele mai consistente le-a consacrat criticul romanului "Lupul şi Catedrala", una dintre excepţionalele scrieri postume ale lui Ion D. Sîrbu (singurul prozator în al cărui sertar s-au găsit lucruri mai consistente). Bine înarmat, nimic, nici chiar naraţiunile de un simbolism obscur-guénonian ale lui Dan Stanca nu-l înspăimântă pe bravul hermeneut, oricând dispus să decripteze enigmaticele semne din text, cu plăcerea celui ce ştie că lumea nu-i chiar atât de misterioasă pe cât pare. Nici practicile tel-quel-iste din proza lui Stelian Tănase (Alexandru Paleologu nu-şi putea stăpâni la lectură oftatul) nu izbutesc să-l împiedice a observa, just, arhitectura ingenioasă, substanţa densă a epicului, calitatea portretelor caracterologice.

Dinspre vestitele condeie ale epocii anterioare, prea puţine surprize: doar Breban ar mai mişca ceva, cu aceleaşi ticuri de odinioară, la fel Buzura, Ţoiu şi încă vreo câţiva. Un suflu nou şi puternic, de realism cinic şi viguros, fără zorzoane metaforizante şi sulemeneli patetice, în acord cu scârba şi deziluziile tranziţiei, îl dau abia "nemiroticii" Radu Aldulescu (cel mai… înzestrat), Daniel Bănulescu sau Adrian Oţoiu. Nu trebuie lăsaţi deoparte nici Stelian Ţurlea, Horia Pătraşcu ori Gheorghe Crăciun, nici Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici ori Ion Manolescu. Nici Alina Nelega şi T.O. Bobe, nici Tudor Călin Zarojanu, Ruxandra Cesereanu sau Ioana Bradea. Apariţia "Orbitorului" i se pare comentatorului, sensibil la "atmosferă" şi "simbol" cum îl ştim, un "eveniment", ceea ce nu-l face să-şi reprime dezamăgirea la lectura "Jurnalului" cărtărescian (v. primul volum, "Memorialistica. Trecutul ca reumanizare"), prilej, din nou, de amare reflecţii despre nepotrivirea dintre talent şi ţinuta morală.

"Exuviile" Simonei Popescu marchează şi ele un moment de seamă al literaturii autoscopice. Nu şi naraţiunile Feliciei Mihali, scriitoare cu o biografie spectaculoasă, pe care ţine să şi-o exhibeze cu mândria femeii ce fuge de banalitate ca dracul de tămâie: a făcut turul României pe jos şi turul Europei pe bicicletă; şi-a părăsit bărbatul când a aflat că acesta o înşelase; şi-a luat unicul copil şi a plecat în Canada; a lucrat la Evenimentul Zilei; îşi iubeşte bunica şi fiica, dar despre tatăl ei nu zice nimic; demitizează copilăria şi viaţa la ţară, în care vede numai mizerii. Întâmplător, cronicarul se apucă de citit "Ţara brânzei", romanul aprigei prozatoare, vara, tolănit pe iarbă, undeva la munte, într-o livadă. Paşnica dispoziţie îl îndeamnă să nu vadă deloc semnele răului în locurile acestea de umbră şi răcoare, binecuvântate de Dumnezeu. Mai degrabă ar zvârli cărţulia cât colo şi ar muşca dintr-o prună brumată, dacă i-ar îngădui ticăloasa de meserie. Dar nu-i îngăduie! Un critic trebuie să cunoască ce se scrie în vremea lui, să nu cultive în exces moleşitoare fantezii, palatale sau de altă natură, să renunţe la voluptăţile prelungite, să-şi reprime umorile şi să încerce, pe cât posibil, să fie obiectiv. Uf, apăsătoare austeritate!

Noroc că, printre atâţia "copii fierţi în mămăligă", "printre tineri prozatori furioşi, cinici, dezabuzaţi, de veghe-n lanul de canabis, privind la găşti cu mânie, printre hăuri, rockuri şi băgăuri", se strecoară şi câte un Petru Cimpoeşu ori Petre Barbu, autori care refac lagătura cu tradiţia levantină a râsului şi deriziunii ludic-jubilative. Dar poate că - mai ştii păcatul? - o fi având dreptate cei ce se plâng că nu avem încă în literatura noastră "jună şi în eternă tranziţie" nici măcar "un roman tare cu lesbiene şi voyeuri, o serie necrofilă cu bebeluşi abuzaţi, poeme bestiofile" ş.a. "Ce să faci - se întreabă, în impas, cronicarul - cu acei câţiva «craci răşchiraţi» din cutare proză eminesciană, cu zbâcul lui Creangă, pâlnia lui Stamate, groapa lui Barbu, Nadina lui Rebreanu, şatra lui Stancu, patul lui Procust, căministele Anişoarei Odeanu şi castraveţii lui Bogza?!"

Chiar aşa, ce e de făcut? Excedat de atâta mizerabilism, cronicarul mărturiseşte, la capătul răbdării: "…până la urmă, determinante mi-au rămas senzaţia de necropsie socială, imaginea de crematoriu de speranţe, gustul de cenuşă al ficţiunii. Lectura unui univers handicapat, abuzat şi dezabuzat. Şi exegeza ei ca sleire şi alterare a elanului critic". Şi totuşi, textele lui Dan C. Mihăilescu nu dau deloc impresia de "sleire". Comentatorul găseşte întotdeauna, până şi în cele mai descurajante şi inepte naraţiuni, pretextul potrivit unor reflecţii de ordin mai general privind moravurile şi mentalitatea românului de ieri şi de azi, şi aşa iau naştere scurte eseuri pe teme diverse, de la modă la religiozitate, de la gastronomie la temperamentul etnic. Există apoi, în cronicile acestea, o foarte persuadantă strategie discursivă: criticul intră el însuşi în scenă, vorbeşte fără nici un fel de protocol despre sine, explică cititorului motivele personale care l-au ţinut o vreme la distanţă de un text ori altul - bunăoară, de "Ferestrele zidite", lăudatul roman al lui Alexandru Vona. Să-i dăm mai bine cuvântul: "…m-a ţinut departe de acest roman până acum şi reacţia instinctivă - oleacă vanitoasă - faţă de promptitudinea cu care s-au exprimat extazele prilejuite de el. Mai ales că primul extaz mi-era şi… mult prea aproape: cronica Taniei Radu (pentru cine nu ştie, soţia, n.n.)".

În repetate rânduri îşi exprimă apoi indignarea faţă de meteahna editorilor de a nu furniza cititorilor nici un fel de detaliu biografic despre autorii pe care îi tipăresc. Iată o reacţie tipic DCM-istă, o scurtă pagină de mare efect stilistic, de n-o fi cumva vorba de literatură pur şi simplu: "Caz flagrant de sadism editorial, stupefiant şi inadmisibil pentru o editură ca Humanitas: absenţa fişei biografice a lui Alex Mihai Stoenescu! Când am început să întreb în dreapta şi în stângă cine-i A.M.S., ce vârstă are, unde s-a născut, dacă vine din exil, ce studii şi ce profesie are, ce-a mai publicat ş.a.m.d. - mi s-a spus că am o concepţie de cadrist. Şi că, vezi Doamne, criticul literar are a se ocupa de planul estetic şi nu de mulţimea detaliilor extraliterare. Fals, absolut fals. Să creadă cine-o vrea în estetismul pur, în lucrul-în-sine ori în parthenogeneză; eu unul cred, pardon, în vorba bună a ţăranului când îi iese necunoscutul în cale: tu de unde vii şi al cui eşti? În plus, nu-i de ici de colo să citeşti în prezentarea făcută de Gabriel Liiceanu că volumul lui A.M.S. nu e departe de capodoperă, pentru ca să afli apoi că autorul e ofiţer de contrainformaţii. Bun, zici, dar din ce contingent şi din ce şcoală: Drăghici, Pacepa, Pleşiţă, Doicaru? E general, maior, locotenent? E din aripa dură, din cea elastică, din tehnicism, de la divizia anticatolică sau de la tricolor? E specializat în diversiune, conflicte etnice, religioase, în spionaj economic, în informatică, în Budapesta sau Vatican? Detalii esenţiale, vă rog să mă credeţi, pentru desluşirea mesajului din roman."

Apare aici iarăşi accentuată - cu atât mai mult cu cât ficţiunea romanescă nu vorbeşte direct despre autor, precum scrierile memorialistice - nevoia dialogului cu scriitorul ca om în carne şi oase, cu o experienţă de viaţă şi de lectură în absenţa căreia literatura devine inutilă, stearpă ocupaţie. În ciuda devotamentului pentru critica de întâmpinare, Dan C. Mihăilescu este, ca şi Zarifopol ori Ralea, mai mult un critic de idei, un moralist (Marc Aureliu, Epictet şi Chamfort se numără printre preferaţi), sau, cum bine spunea Mircea Platon într-un text mai vechi, "un om de litere de modă veche, un gentleman". Ceea ce nu înseamnă că verdictele sale sunt rodul hazardului. Dimpotrivă! În majoritatea situaţiilor, Dan C. Mihăilescu reuşeşte să prindă esenţialul în câteva vorbe. Deşi ideea nu găseşte de cuviinţă să o argumenteze silogistic. Preferă o manieră (de prezentare) ceva mai seducătoare, subiectiv-impresionistă, eseistică (un cărturar păţit din secolul al XIX-lea spunea că argumentele nu conving pe nimeni - o fi ştiind el ce zice…). La formularea concentrată, percutant-expresivă nu se ajunge însă aşa, deodată. Asta e doar iluzia celorlalţi. Cronicarul şi-a forjat un stil colocvial, de efect, totuşi mult prea spontan ca să nu dea de gândit. Cum tot s-a obişnuit să vorbească la televizor, îmi place să mi-l imaginez gesticulând cu foaia în mână, undeva, într-un spaţiu confortabil, pronunţându-şi textele cu glas ritmat de complicate cadenţe înainte de a le încredinţa tiparului. Stai, am impresia că ochii criticului caută mereu parcă într-o anumită direcţie. A, da, uite… e clar, cineva îl ascultă!

Despre exactitatea cu care a schiţat Dan C. Mihăilescu tabloul evoluţiei prozei româneşti în postceauşism refuz să mă pronunţ. Credinţa mea e că autorul, lipsit de ambiţii mendeleeviene, a urmărit cu totul altceva. Al treilea volum din serie, dedicat eseisticii şi ideilor literare, ar putea sugera un răspuns.

ANTONIO PATRAŞ (n. 1973). Critic literar, conferenţiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iaşi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor din România; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semnează rubrica "Cerneala simpatică"; coordonator al colecţiei de istorie literară la Editura Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi. Volume publicate: "Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitară", 2003; "Fragmentarium - impresii despre oameni şi cărţi", 2006; "Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii", 2007.

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7383
Diferență: -0,1433
Ieri: 4.7451
Azi: 4.2016
Diferență: -0,1995
Ieri: 4.2100
Azi: 5.3832
Diferență: -0,3923
Ieri: 5.4044
Azi: 4.1734
Diferență: -0,0216
Ieri: 4.1743