Cine s-ar fi gândit odinioară că foarte cumintele cercetător DanC. Mihăilescu, acribiosul exeget al lui Eminescu şi Blaga, aprigulapărător al operei magistrului de la Păltiniş şi al sclipitorilorsăi discipoli, degustătorul de aforisme cioraniene şi măiestrultălmăcitor de teatru ionescian, cine ar fi prevăzut, aşadar, căacest admirator entuziast al interbelicului şi al tradiţiei curădăcini în europenitate se va arunca aşa, deodată, în arenaactualităţii, punându-se pe devorat prospături editoriale cunemiluita, ca un bulimic, la început din dorinţa reumanizăriiprezentului prin trecutul înviat de memoria descătuşată, apoi dininteresul pentru imediat al celui ce vrea să rămână un om altimpului său, şi nu un intelectual coconizat, narcotizat într-unnombrilism păgubos? Mai recunoaşte cineva pe împătimitul desimboluri şi scenarii fantastic-estetizante în maliţiosul moralistdeloc dispus să se mai lase vrăjit de compromisul şi impostura"minciunii ficţionale"? Şi cum se vor fi împăcat oare gânditorul cugustul contemplaţiei şi vedeta de televiziune, amatorul de plăceri(nu doar imaginare) şi austerul istoriograf, ori sentimentalulnostalgic cu ironicul deziluzionat?
Ei bine, uite că se împacă! Cel puţin aşa ne lasă să înţelegemautorul însuşi când formulează, în postură de "scriitorinc",aceleaşi nedumeriri: "istoric literar sau critic de întâmpinare?Traducător, editor sau eseist cu veleităţi de one man show?Eminescolog, caragialog, cioranolog, ionescolog ori simplu gazetar?Liberal sau conservator? Nu ştiu. Şi nu voi putea opta niciodatădefinitiv."
Şi totuşi… Refuzul strictei specializări i-a oferit"scriitorincului" o libertate folosită cu maxim profit, de vreme cedin bârlogul său au ieşit la lumină şi studii de tip academic,încheiate la toţi nasturii, şi câteva, fermecătoare, "scrieri deplăcere", frumos caligrafiate cu cerneala amintirii în albumul deimagini personale. Dar cea mai răsunătoare ispravă a vrednicului omcare ne aduce cartea pe micul ecran rămâne, orice ar zice gurilerele (şi au spus destule, fără să stea prea mult pe gânduri), totambiţioasa sinteză "Literatura română în postceauşism".
În primul volum, dedicat memorialisticii, Dan C. Mihăilescureuşea nu doar să reconstituie o lume, distrusă de pacostea roşie,ci şi să facă dreptate marilor caractere care au refuzat să semnezepactul murdar cu puterea comunistă. Criticul răsturna hotărâtprejudecata potrivit căreia talentul nu face casă bună cu morala.Dovada? Existenţa plină de demnitate a unor personalităţi precumSteinhardt, Petre Pandrea sau Ion D. Sîrbu, ca să menţionez numaiexemplele cele mai notorii. Necesitatea revizuirii vechilorierarhii se impunea, evident, de la sine. Că nu s-a întâmplat aşa,e altă poveste. Oricum, dintre criticii cu un cuvânt greu care s-auocupat cu aplicaţie de memorialistică şi literatura "de sertar", peaceeaşi lungime de undă s-a situat, cinstit, şi Eugen Simion - dar,spre deosebire de autorul Ficţiunii jurnalului intim, Dan C.Mihăilescu insista mai mult pe imaginea scriitorilor din spateletextului, şi, dacă închina, să zicem, lui Paul Goma un numărsensibil mai mare de pagini decât nu ştiu cărui fost răsfăţatadulator al partidului, nu greşea chiar cu totul. Pentru că întrevaloarea artistică şi cea etică, slavă Domnului, nu se cască mereuo prăpastie. Şi fiindcă veni vorba: oare nu ar fi mai bine săabandonăm viziunea aceasta rigidă a dascălilor care ne-au împuiatcapul cu tot soiul de teorii despre text şi îmbârligatele-imecanisme şi să privim literatura ca expresie autentică, vie, ascriitorului ca om trăitor în lume, desigur, dar şi printre cărţişi vise?
Călinescu spunea răspicat că duşmanul cel mai mare alliteraturii e acela care citeşte cărţi, şi nu autori, acela carelaudă ori meprizează un fragment, ignorând restul operei. Unscriitor nu trebuie judecat numai aşa, pe o anumită latură, maimult ori mai puţin convenabilă. Nu! Cu astfel de atitudine ne-amtot întâlnit, şi tocmai din cauza supralicitării tendenţioase afost atât de compromisă "valoarea estetică". Când ni se tot vânturăpe sub nas criteriul estetic, e clar că ceva nu-i în regulă. Oarenu sunt interesante, dincolo de talent, şi eşecurile, proiecteleratate, aproximările, compromisurile şi credinţa, laşităţile şifervorile celui care scrie? Ortega y Gasset, de pildă, vedea încărţile sale o formă de dialog cu cititorul, fiindcă ideile, credeaeseistul, nu pot fi niciodată separate de omul care le-a gândit.Scoase din context, rupte de realitate, ideile se transformă înrăsuflate platitudini şi nu mai conving pe nimeni.
Înţelegând lucrurile în maniera aceasta, Dan C. Mihăilescu nuvrea să audă "nici măcar o şoaptă" despre noul roman francez, şinici nu manifestă vreo curiozitate pentru de acum atât deprevizibilul "desen din covor". În schimb, schiţează o galerie deportrete morale în registre foarte diferite, punctând mereusemnificaţiile amănuntului biografic, consecinţele grave ale unuigest involuntar, nobleţea refuzului şi tăcerii în vremuri decumpănă. De aceea şi capătă examenul critic forma dialogului (cândnu devine schimb de replici tăioase), pentru că autorul, deşiniciodată în rol de acuzator public, nu are de gând să menajeze penimeni, îşi exprimă franc opiniile, simpatiile şi antipatiile,slăbiciunile, preferinţele, fără circumlocuţiuni inutile şi fărăştaiful lemnos academic. Acceptă, cu alte cuvinte, să ni se arateaşa cum este, într-un mod de o familiaritate deloc ipocrită, şipoate de aceea şi este atât de convingător, în ciuda inevitabilelordezacorduri, mult mai numeroase, ce-i drept, la al doilea volumdespre "Literatura română în postceauşism, Proza. Prezentul cadezumanizare", apărut nu de mult la Polirom.
Autorul ţine să joace de la început cu cărţile pe faţă şi facegreşeala de a-şi recunoaşte (cu o sinceritate de puţini înţeleasă)competenţa restrânsă în privinţa interpretării prozei, deşi admitecă fenomenul literar din al doilea deceniu de postcomunism e marcatde ficţiunea romanescă, după ce memorialistica acaparase atenţiatuturor în prima perioadă a tranziţiei spre capitalism. Dar poezia,vechea iubire? După Dan C. Mihăilescu, aceasta şi-a veştejitfarmecele şi a încăput pe mâinile a tot felul de veleitari care autriplat numărul membrilor Uniunii Scriitorilor. În comunism, poeziastrălucea prin miza subversiv-parabolică şi estetizantă. Astăzi,crede DCM, estetismul e păgubos. Doar în epică mai poate fiacceptat, şi numai între anumite limite. Am mai auzit noi chestiide astea şi altădată - totuşi, poezia nu a răposat nicicum, şi niciazi nu prea pare dispusă să-şi dea duhul. Dar dacă o fi avândcriticul, Doamne fereşte!, har de prezicător? Din câte spune,înţeleg că totdeauna i-au căzut greu la stomac teoriileconspiraţioniste, ghiveciul cu "bubuli" şi alte asemenea fantezistereţete. E greu de crezut că se va fi apucat de citit în stele…
Cât despre proză, nu ştiu, zău, cine mai poate contesta azitriumful romanului. Cu atât mai mult ne stârneşte curiozitateatomul în care neistovitul cronicar dă seama despre cele maiimportante cărţi din proza românească postceauşistă. Ţin săsubliniez fără echivoc că atitudinea exegetului care vorbeştedespre preferinţele sale de lectură, declinându-şi orice abilitateteoretică (naratologie, retorica ficţiunii, semiotică ş.c.l.),despre interesul pentru psihologia personajelor, atmosferă şireflexivitatea scriiturii, şi nu pentru fabulaţie ori labirinticatextualizantă, ei bine, atitudinea aceasta mi-a câştigat pe locsimpatia şi încrederea. Nu voi căuta şi eu noduri în papură,inventariind răbdător lacunele, mirându-mă cu prefăcătorie devigilenţa scăzută a criticului care a trecut cu vederea - nu-i aşa?- o mulţime de scriitori de prima mână, nu voi găsi nici motiveserioase de reproş din pricina repartizării grăbite a câtorva texteîntr-una sau alta dintre cele trei secţiuni ale cărţii, pe motiv căstabilirea "direcţiilor" (ce modestă obsesie!) ar presupune maiîntâi, vezi bine, identificarea unor criterii infailibile. Nu-i voicere cărţii lui Dan C. Mihăilescu ceea ce ştiu foarte bine că nu-mipoate da: o istorie a literaturii, o lucrare sistematică, un tratatş.a.m.d. Dar vreau să aflu din ea numele autorilor pe care să-icitesc, pentru a înţelege cum s-a scris la noi timp de un deceniuşi jumătate, ce valori au avut preţul ridicat la bursa literară, şide ce. Dacă mă voi lămuri şi dacă lectura mă va atrage, în loc să-iarunc criticului în ochi gunoiul resentimentului şi să mă leg dechichiţe, cinstit ar fi să-i pun mai degrabă în evidenţă meritele.Să vedem însă cum stau cu adevărat lucrurile.
Prima secţiune e dedicată prozei de tip parabolic, estetizant,puţin preţuită la noi, suspectată fiind ba de evazionism, din cauzadeconectării de evenimentul imediat, ba de anacronism în raport cugăselniţele cele mai recente în materie de echilibristicătextualizantă. Ca atare, romanele în discuţie au şi ele un aerfanat, de vechitură bizară, mai ales că au ieşit din condeiul unorscriitori formaţi în alte epoci, de la interbelicii Mihail Villara,Alexandru Vona sau Ion D. Sîrbu la optzeciştii Stelian Tănase, DanStanca şi Mircea Nedelciu. Exegetul subliniază apăsat caracterul"recuperator" al propriului demers, încercând să forţeze niţelcanonul, dar este conştient că, după 1989, proza românească urmeazăalte cărări: pe de o parte, linia realismului apocaliptic şi aderiziunii groteşti, pe de altă parte, replierea în sine,ego-grafia melancolică, exuberantă sau de atâtea alte feluri. Însăgustul pentru memorialistică şi eseu îl determină pe Dan C.Mihăilescu să preţuiască poate cam prea exaltat proza de idei, cusubstanţă mitică şi grele semnificaţii, şi să se lase mai puţinlesne fermecat de menuetul artei pentru artă, de suavităţile liriceori morbid-diafanele privelişti din zăvoiul decadent. Organ arecronicarul îndeosebi pentru literatura de factură moral-reflexivă,arătându-se totodată foarte versat în etnopsihologie şi sociologie.L-au pasionat, se vede, şi studiul mentalităţilor, al miturilor şisimbolurilor, pe linia Bachelard-Eliade-Durand, şi filosofiaistoriei, şi folclorul. Nu e deloc de mirare, aşadar, să constatămcă paginile cele mai consistente le-a consacrat criticul romanului"Lupul şi Catedrala", una dintre excepţionalele scrieri postume alelui Ion D. Sîrbu (singurul prozator în al cărui sertar s-au găsitlucruri mai consistente). Bine înarmat, nimic, nici chiarnaraţiunile de un simbolism obscur-guénonian ale lui Dan Stancanu-l înspăimântă pe bravul hermeneut, oricând dispus să decriptezeenigmaticele semne din text, cu plăcerea celui ce ştie că lumeanu-i chiar atât de misterioasă pe cât pare. Nici practiciletel-quel-iste din proza lui Stelian Tănase (Alexandru Paleologunu-şi putea stăpâni la lectură oftatul) nu izbutesc să-l împiedicea observa, just, arhitectura ingenioasă, substanţa densă aepicului, calitatea portretelor caracterologice.
Dinspre vestitele condeie ale epocii anterioare, prea puţinesurprize: doar Breban ar mai mişca ceva, cu aceleaşi ticuri deodinioară, la fel Buzura, Ţoiu şi încă vreo câţiva. Un suflu nou şiputernic, de realism cinic şi viguros, fără zorzoane metaforizanteşi sulemeneli patetice, în acord cu scârba şi deziluziiletranziţiei, îl dau abia "nemiroticii" Radu Aldulescu (cel mai…înzestrat), Daniel Bănulescu sau Adrian Oţoiu. Nu trebuie lăsaţideoparte nici Stelian Ţurlea, Horia Pătraşcu ori Gheorghe Crăciun,nici Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici ori Ion Manolescu. NiciAlina Nelega şi T.O. Bobe, nici Tudor Călin Zarojanu, RuxandraCesereanu sau Ioana Bradea. Apariţia "Orbitorului" i se parecomentatorului, sensibil la "atmosferă" şi "simbol" cum îl ştim, un"eveniment", ceea ce nu-l face să-şi reprime dezamăgirea la lectura"Jurnalului" cărtărescian (v. primul volum, "Memorialistica.Trecutul ca reumanizare"), prilej, din nou, de amare reflecţiidespre nepotrivirea dintre talent şi ţinuta morală.
"Exuviile" Simonei Popescu marchează şi ele un moment de seamăal literaturii autoscopice. Nu şi naraţiunile Feliciei Mihali,scriitoare cu o biografie spectaculoasă, pe care ţine să şi-oexhibeze cu mândria femeii ce fuge de banalitate ca dracul detămâie: a făcut turul României pe jos şi turul Europei pebicicletă; şi-a părăsit bărbatul când a aflat că acesta o înşelase;şi-a luat unicul copil şi a plecat în Canada; a lucrat laEvenimentul Zilei; îşi iubeşte bunica şi fiica, dar despre tatăl einu zice nimic; demitizează copilăria şi viaţa la ţară, în care vedenumai mizerii. Întâmplător, cronicarul se apucă de citit "Ţarabrânzei", romanul aprigei prozatoare, vara, tolănit pe iarbă,undeva la munte, într-o livadă. Paşnica dispoziţie îl îndeamnă sănu vadă deloc semnele răului în locurile acestea de umbră şirăcoare, binecuvântate de Dumnezeu. Mai degrabă ar zvârli cărţuliacât colo şi ar muşca dintr-o prună brumată, dacă i-ar îngăduiticăloasa de meserie. Dar nu-i îngăduie! Un critic trebuie săcunoască ce se scrie în vremea lui, să nu cultive în excesmoleşitoare fantezii, palatale sau de altă natură, să renunţe lavoluptăţile prelungite, să-şi reprime umorile şi să încerce, pe câtposibil, să fie obiectiv. Uf, apăsătoare austeritate!
Noroc că, printre atâţia "copii fierţi în mămăligă", "printretineri prozatori furioşi, cinici, dezabuzaţi, de veghe-n lanul decanabis, privind la găşti cu mânie, printre hăuri, rockuri şibăgăuri", se strecoară şi câte un Petru Cimpoeşu ori Petre Barbu,autori care refac lagătura cu tradiţia levantină a râsului şideriziunii ludic-jubilative. Dar poate că - mai ştii păcatul? - ofi având dreptate cei ce se plâng că nu avem încă în literaturanoastră "jună şi în eternă tranziţie" nici măcar "un roman tare culesbiene şi voyeuri, o serie necrofilă cu bebeluşi abuzaţi, poemebestiofile" ş.a. "Ce să faci - se întreabă, în impas, cronicarul -cu acei câţiva «craci răşchiraţi» din cutare proză eminesciană, cuzbâcul lui Creangă, pâlnia lui Stamate, groapa lui Barbu, Nadinalui Rebreanu, şatra lui Stancu, patul lui Procust, căministeleAnişoarei Odeanu şi castraveţii lui Bogza?!"
Chiar aşa, ce e de făcut? Excedat de atâta mizerabilism,cronicarul mărturiseşte, la capătul răbdării: "…până la urmă,determinante mi-au rămas senzaţia de necropsie socială, imaginea decrematoriu de speranţe, gustul de cenuşă al ficţiunii. Lectura unuiunivers handicapat, abuzat şi dezabuzat. Şi exegeza ei ca sleire şialterare a elanului critic". Şi totuşi, textele lui Dan C.Mihăilescu nu dau deloc impresia de "sleire". Comentatorul găseşteîntotdeauna, până şi în cele mai descurajante şi inepte naraţiuni,pretextul potrivit unor reflecţii de ordin mai general privindmoravurile şi mentalitatea românului de ieri şi de azi, şi aşa iaunaştere scurte eseuri pe teme diverse, de la modă la religiozitate,de la gastronomie la temperamentul etnic. Există apoi, în cronicileacestea, o foarte persuadantă strategie discursivă: criticul intrăel însuşi în scenă, vorbeşte fără nici un fel de protocol despresine, explică cititorului motivele personale care l-au ţinut ovreme la distanţă de un text ori altul - bunăoară, de "Ferestrelezidite", lăudatul roman al lui Alexandru Vona. Să-i dăm mai binecuvântul: "…m-a ţinut departe de acest roman până acum şi reacţiainstinctivă - oleacă vanitoasă - faţă de promptitudinea cu cares-au exprimat extazele prilejuite de el. Mai ales că primul extazmi-era şi… mult prea aproape: cronica Taniei Radu (pentru cine nuştie, soţia, n.n.)".
În repetate rânduri îşi exprimă apoi indignarea faţă de meteahnaeditorilor de a nu furniza cititorilor nici un fel de detaliubiografic despre autorii pe care îi tipăresc. Iată o reacţie tipicDCM-istă, o scurtă pagină de mare efect stilistic, de n-o fi cumvavorba de literatură pur şi simplu: "Caz flagrant de sadismeditorial, stupefiant şi inadmisibil pentru o editură ca Humanitas:absenţa fişei biografice a lui Alex Mihai Stoenescu! Când amînceput să întreb în dreapta şi în stângă cine-i A.M.S., ce vârstăare, unde s-a născut, dacă vine din exil, ce studii şi ce profesieare, ce-a mai publicat ş.a.m.d. - mi s-a spus că am o concepţie decadrist. Şi că, vezi Doamne, criticul literar are a se ocupa deplanul estetic şi nu de mulţimea detaliilor extraliterare. Fals,absolut fals. Să creadă cine-o vrea în estetismul pur, înlucrul-în-sine ori în parthenogeneză; eu unul cred, pardon, învorba bună a ţăranului când îi iese necunoscutul în cale: tu deunde vii şi al cui eşti? În plus, nu-i de ici de colo să citeşti înprezentarea făcută de Gabriel Liiceanu că volumul lui A.M.S. nu edeparte de capodoperă, pentru ca să afli apoi că autorul e ofiţerde contrainformaţii. Bun, zici, dar din ce contingent şi din ceşcoală: Drăghici, Pacepa, Pleşiţă, Doicaru? E general, maior,locotenent? E din aripa dură, din cea elastică, din tehnicism, dela divizia anticatolică sau de la tricolor? E specializat îndiversiune, conflicte etnice, religioase, în spionaj economic, îninformatică, în Budapesta sau Vatican? Detalii esenţiale, vă rog sămă credeţi, pentru desluşirea mesajului din roman."
Apare aici iarăşi accentuată - cu atât mai mult cu cât ficţiunearomanescă nu vorbeşte direct despre autor, precum scrierilememorialistice - nevoia dialogului cu scriitorul ca om în carne şioase, cu o experienţă de viaţă şi de lectură în absenţa căreialiteratura devine inutilă, stearpă ocupaţie. În ciudadevotamentului pentru critica de întâmpinare, Dan C. Mihăilescueste, ca şi Zarifopol ori Ralea, mai mult un critic de idei, unmoralist (Marc Aureliu, Epictet şi Chamfort se numără printrepreferaţi), sau, cum bine spunea Mircea Platon într-un text maivechi, "un om de litere de modă veche, un gentleman". Ceea ce nuînseamnă că verdictele sale sunt rodul hazardului. Dimpotrivă! Înmajoritatea situaţiilor, Dan C. Mihăilescu reuşeşte să prindăesenţialul în câteva vorbe. Deşi ideea nu găseşte de cuviinţă să oargumenteze silogistic. Preferă o manieră (de prezentare) ceva maiseducătoare, subiectiv-impresionistă, eseistică (un cărturar păţitdin secolul al XIX-lea spunea că argumentele nu conving pe nimeni -o fi ştiind el ce zice…). La formularea concentrată,percutant-expresivă nu se ajunge însă aşa, deodată. Asta e doariluzia celorlalţi. Cronicarul şi-a forjat un stil colocvial, deefect, totuşi mult prea spontan ca să nu dea de gândit. Cum tot s-aobişnuit să vorbească la televizor, îmi place să mi-l imaginezgesticulând cu foaia în mână, undeva, într-un spaţiu confortabil,pronunţându-şi textele cu glas ritmat de complicate cadenţe înaintede a le încredinţa tiparului. Stai, am impresia că ochii criticuluicaută mereu parcă într-o anumită direcţie. A, da, uite… e clar,cineva îl ascultă!
Despre exactitatea cu care a schiţat Dan C. Mihăilescu tabloulevoluţiei prozei româneşti în postceauşism refuz să mă pronunţ.Credinţa mea e că autorul, lipsit de ambiţii mendeleeviene, aurmărit cu totul altceva. Al treilea volum din serie, dedicateseisticii şi ideilor literare, ar putea sugera un răspuns.
ANTONIO PATRAŞ (n. 1973). Critic literar,conferenţiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza",Iaşi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare";doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor dinRomânia; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneazărubrica "Cerneala simpatică"; coordonator al colecţiei de istorieliterară la Editura Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi. Volumepublicate: "Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitară",2003; "Fragmentarium - impresii despre oameni şi cărţi", 2006;"Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii", 2007.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
