Ziarul de Duminică

OMUL SUB VREMI / Noapte de Crăciun la inchisoarea Târgu Ocna

OMUL SUB VREMI / Noapte de Crăciun la inchisoarea Târgu Ocna

In imagine, curtea fostei inchisori de la Sighet, cu grupul statuar sculptat de artistul Aurel Vlad

10.06.2009, 15:07 267

 

 
La Târgu Ocna, in camera patru, supranumită camera morţii, erau aduşi cei care se aflau in ultima fază a vieţii lor. Douăsprezece paturi inghesuite şi patru mese alcătuiau mobilierul camerei. Ferestrele erau larg deschise şi prin ele se puteau vedea de departe oameni lucrând intr-o grădină. Condiţiile inchisorii erau mai puţin severe, din cauza fricii de contaminare a temnicerilor, care nu dădeau pe acolo niciodată, iar mâncarea era adusă zilnic de deţinuţii de drept comun.
Camera patru poate fi numită şi camera mântuirii, pentru că aici toţi se imbăiau in atmosfera plină de har răspândită de sfinţenia stareţului Gherasim Iscu şi a lui Valeriu Gafencu.
La Canal, părintele Gherasim, repartizat in brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă, işi imbărbăta prietenii, pe mulţi ii ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic deasupra tuturor suferinţelor. A fost bătut, izolat, infometat şi terorizat, peste teroarea generală, pentru că ii insoţea pe oameni in nevoile lor, ii spovedea şi impărtăşea, neţinând cont de riscurile la care se expunea. Din cauza regimului de exterminare la care a fost supus, s-a imbolnăvit de tuberculoză şi, căzând la pat, a fost adus la Târgu Ocna, ca să moară "umanitar".
Stareţul Gherasim Iscu ştia să se apropie de oameni, să-i asculte, să-i imbărbăteze. Se dăruia cu bucurie, dădea indrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata sa experienţă mistică. Fiind foarte slăbit, işi petrecea timpul in lungi reverii. Ioan Ianolide, apropiindu-se de patul său, l-a făcut să tresară: "Ai venit?... Mă bucur…Eram departe, in locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt nu se poate exprima ce e acolo. E fericire, incât chiar bucuria de a te vedea e suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Duhurile intunericului stăpânesc pe oameni, dar nu vă temeţi. Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă. Duşmanii cred că am fost invinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu in istorie şi nu cunosc căile Lui." (Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006)
Un materialist, un ateu şi un evreu
Intr-un colţ stătea şi asculta cutremurat cuvintele stareţului evreul Iacov, om cu o gândire atee, aprig şi inverşunat impotriva credinţei in Isus Cristos. Iată cuvintele lui: "Aici e o lume cum n-am bănuit cu putinţă, in tot cazul e o lume opusă aceleia din care vin eu. E cutremurător să mă regăsesc sufleteşte in atmosfera creştină pe care am respins-o cu indârjire toată viaţa, odată prin materialism şi a doua oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat intotdeauna inverşunare in sufletul meu, azi mă copleşeşte prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă cele ce se petrec aici nu sunt lucrări umane şi naturale, ci dumnezeieşti. O spune un materialist, un ateu şi un evreu." (Monahul Moise, Sfântul Inchisorilor, Ed. Reintregirea, Alba-Iulia, 2007)
Valeriu Gafencu, supranumit de Steinhardt "Sfântul Inchisorilor", a rămas in memoria posterităţii ca un exemplu de jertfă pentru credinţa in Dumnezeu. Inainte cu un an de a fi inchis, in 1940, a trăit o experienţă-unicat, care l-a influenţat tot restul vieţii.
După cedarea Basarabiei, tatăl său s-a refugiat cu familia la Iaşi. Insoţit de Valeriu, au revenit amândoi in Basarabia pentru rezolvarea unor treburi legate de gospodărie. La intoarcere, in dreapta Prutului, vrednicul bărbat a ingenunchiat mulţumind lui Dumnezeu că a reuşit să-şi protejeze familia. Fiul a inţeles intenţia tatălui de a se intoarce in Basarabia şi, impresionat de inălţimea stării sale de conştiinţă, n-a zis nimic. Tatăl, văzându-şi fiul intristat, i-a spus următoarele cuvinte: "Vor fi şi vremuri mai bune, dar acum e nevoie de jertfă". Şi, imbărbătându-şi incă o dată fiul, făcându-şi cruce, se indreptă spre celălalt mal şi trecu Prutul inot in Basarabia lui dragă.
Când a fost arestat, in 1941, Valeriu avea 20 de ani, era student la Facultatea de Drept din Iaşi şi indrumătorul unor elevi din Frăţiile de Cruce (organizaţii de educaţie creştină a tineretului de pe lângă Mişcarea Legionară).
După ce a trecut prin mai multe inchisori (Aiud, Colonia de Muncă de la Galda de Jos, Piteşti, Văcăreşti), Valeriu Gafencu a ajuns in 1950, impreună cu alţi deţinuţi bolnavi de TBC, la sanatoriul de la Târgul Ocna. Spre deosebire de regimul din celelalte inchisori, aici erau condiţii mai bune: mâncare mai consistentă, paturi cu saltea, libertatea de a ieşi afară, de a vizita celelalte camere.
Foarte grav bolnav, Gafencu a fost ingrijit de prietenii săi, in special de Ioan Ianolide, autorul cărţii "Intoarcerea la Hristos".
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa afirma in prefaţa cărţii: "Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Marin Nadim, locuind in aceeaşi celulă, au incercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos". Această atmosferă creştină se datora in primul rând lui Valeriu Gafencu, care a dobândit o aură de sfinţenie prin blândeţea şi dragostea lui pentru oameni şi pentru Cristos.
Gafencu s-a stins din viaţă la 18 februarie 1952.
Pentru părintele Gheorghe Calciu-Dumitrasa, „grupul misticilor" (Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Marin Nadim, Constantin Oprişan, Gheorghe Jimboiu) era un grup de sfinţi.
 

 

Sighetul negru

Un alt loc de „jelanie şi suferinţă", după cuvintele episcopului Iuliu Hossu, a fost inchisoarea de la Sighet. Zidurile sale au adăpostit un număr important de personalităţi ale vieţii politice, culturale şi religioase: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, C.I.C. Brătianu, Gheorghe Brătianu, Constantin Titel Petrescu, Vasile Voiculescu, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Silviu Dragomir, Ioan Lupaş, Iuliu Hossu, Anton Durcovici, Ioan Bălan.
După desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, in 1948, intreg episcopatul greco-catolic a fost dus la „vila" patriarhală Dragoslavele, din apropiere de Câmpulung-Muscel. Neacceptând unirea cu Biserica Ortodoxă, episcopii au fost transferaţi la Mănăstirea Căldăruşani, unde au stat un an şi patru luni, iar de aici au mers la inchisoarea din Sighet.
Iuliu Hossu, provenind dintr-o familie de preoţi, a fost la rândul său hirotonit in 1910, de către episcopul din Gherla, Vasile Hossu. A participat, in calitate de preot militar, la primul război mondial alături de soldaţii români, vindecându-le rănile şi intreţinându-le vie speranţa in realizarea visului naţional. După incheierea războiului, a avut onoarea să citească, in faţa Adunării de la Alba-Iulia, Actul de Unire a Transilvaniei cu România.
După 38 de ani de păstorire a Bisericii, Iuliu Hossu impreună cu episcopii greco-catolici au ajuns să fie intemniţaţi la Sighet. Vorbele de intâmpinare au fost: „Băgăm bivolii in grajd".
Intăriţi de cuvintele evanghelice „Nu vă temeţi, Eu sunt cu voi", temerarii preoţi au pornit pe drumul calvarului. Deposedaţi de hainele şi insemnele preoţeşti şi imbrăcaţi in costume vărgate, au fost inghesuiţi in celula 48. „Iată cum eram aşezaţi cu paturile: patru de-a lungul peretelui din dreapta, cu două suprapuse; jos in colţ, I.P.S. Frenţiu, deasupra părintele Vezoc; in al doilea, jos P.S. Bălan, sus la etaj eu, care, la 64 de ani, din două mişcări eram sus. In mijlocul camerei, patru paturi, două suprapuse, in patul din jos, in faţă, I.P.S. Frentiu, P.S. Rusu şi apoi urmau fraţii preoţi, cum şi-a ales fiecare; mult nu era de ales, acolo era perfectă egalitate; alte paturi de-a lungul peretelui din stânga".
Instalaţi intr-o celulă cu două ferestre mici cu gratii groase, lumina pătrundea greu, iar cerul putea fi văzut doar prin pătratele gratiilor. Comunicarea cu cei din afara celulei era foarte dificilă, iar unii, care erau inchişi singuri in celule, nu vedeau pe nimeni in afară de gardian. Mulţi şi-au pierdut minţile sau şi-au pus capăt zilelor. Aghiotantul regal Paise a declarat greva foamei şi a fost lăsat să moară. Emil Haţeganu, Valer Pop, Gheorghe Brătianu se numărau şi ei printre cei supuşi unui asemenea regim. Cu toate restricţiile, veştile circulau mai ales dimineaţa, când se aduna gunoiul in faţa uşii şi se scoteau tinetele. In soba de pe coridor se punea un petec de hârtie scrisă cu un muc de creion scăpate de la percheziţie. Veştile circulau prin şefii de cameră. In fiecare celulă era un purtător de cuvânt care răspundea de toate şi făcea un raport dimineaţa şi seara, când venea sergentul sau politrucul să inspecteze.
La scurtă vreme după sosire, preoţii greco-catolici au aflat că la bucătărie lucrau cinci foşti miniştri in frunte cu generalul dr. Marinescu, fost ministru al Sănătăţii.
Regimul alimentar era asemănător cu cel din alte inchisori: dimineaţa ceai, pâine 250 g pe zi, la amiaza arpacaş, mai rar zeamă de fasole, varză sau cartofi. O dată pe săptămână se punea in ciorbă carne, bucăţi de buze de vită, uneori cu păr pe ele. La un moment dat s-a adăugat şi murătura. „Odată, povesteşte episcopul Hossu, când am primit murătură, mi-a venit una mică de tot, credeam că va da şi pe a doua; mă intreabă răstit: <>. Adică nici de o gogonea nu este vrednic, iată cât preţuieşte omul".
Mâncarea la amiază era adusă intr-un ciubăr mare şi era impărţită cu măsură, un polonic de fiecare. Aliniaţi după vârstă şi rang ecleziastic, cei din grupul preoţilor primeau zilnic umila lor hrană. Episcopul Hossu povesteşte cu umor amar că, in absenţa mesei foloseau perna de paie, pe care puneau gamela şi mâncau rezemaţi intr-un cot "ca strămoşii noştri in triclinium".
O dată sau de două ori pe săptămână erau scoşi la plimbare timp de zece minute. Plimbarea era un chin, pentru că se făcea cu mâinile la spate şi cu capul in pământ. Pe zid stăteau soldaţi inarmaţi, cu ordin să tragă dacă cineva işi ridica privirea. Pe cine-l vedea că priveşte in sus, gardianul il trimitea la "neagră" (cameră mică fără ferestre, in care cel pedepsit trebuia să stea numai in picioare).
Interzicerea folosirii oricărui obiect ascuţit i-a făcut pe detinuti inventivi. In timpul plimbării prin curte, găseau câte o bucată de tinichea pe care o frecau de patul de fier până se ascutea bine. Părintele Folea a reuşit să facă dintr-o bucată de cerc de ciubar o lamă tăioasă, care era folosită pentru diferite trebuinţe. Instrumentul se numea "paloş".
Condiţiile de igienă erau mai mult decât precare. Intr-un colţ al camerei se afla tineta pentru nevoi, iar in celălalt tineta cu apă de băut. O vreme au avut puţină hârtie ascunsă prin saltea, dar au rămas fără ea in urma percheziţiei. După multe cereri, au primit bucăţi de hârtie rupte din saci de ciment, pe care, impărţindu-le in mod egal, le foloseau cu economie.
La două trei săptămâni erau duşi să facă baie in condiţii umilitoare: desculţi, dezbrăcaţi in cămaşă şi izmene, parcurgeau coridoarele reci in pas alergător. Bărbieritul era de asemenea un prilej de umilire şi batjocură. Din cauza briciului care nu tăia, bărbia era uneori plină de sânge, iar gardianul spunea râzând "sânge de popă". Având in vedere condiţiile de igienă, tunsul părului la zero s-a dovedit un lucru bun; tundeau la inceput gardienii, iar mai târziu li s-a dat voie să se tundă unul pe altul, fără durerile inerente operaţiei. Igiena camerei era intreţinută de fraţii mai tineri, iar la spălatul coridorului erau scoşi câte doi, trei. Vârstnicii trăgeau tineta cu apă, reuşind să spună câte un cuvânt camuflat de zgomotul tinetei. Din celelalte celule se auzeau şoptind: "Episcopii Bălan şi Hossu trag tineta".
O echipă formată din câţiva deţinuţi se ocupa cu spălatul hainelor, lucru dificil ţinând cont de cei peste una sută şaizeci de deţinuţi. In locul hainelor murdare, se primeau două rânduri de haine curate: doi indispensabili, două cămăşi, două ştergare, două batiste, două cearşafuri.
*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar"
 

Va urma

 

 

 


 

AFACERI DE LA ZERO