Daniel Vighi este prozator al generaţiei literare din anii ’80, eseist şi profesor de literatură română contemporană la Universitatea din Timişoara. Dintre volumele de proză scurtă: Povestiri cu strada depozitului (1985), Valahia de mucava (1996), Apocalipsa 9 (1999), Cometa Hale Bop (2007), Comisia de împăciuire (2009), Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic/Memorator pentru tanchist (cu Viorel Marineasa) (2011), Istoria din cutia de pantofi (2013).
Romane: Însemnare despre anii din urmă (1998), Decembrie, ora 10 (1997), Insula de vară (1998), Misterele castelului Solitudesau despre singurătate la vreme de iarnă (2004).
Eseuri: Tentaţia Orientului (1998), Onoarea şi onorariul (2007), Sorin Titel (2000), Graffiti cu Ţuţea. Eseu despre nesemnificativ (2013).
Ciclul romanesc Trilogia Corso este o incursiune în istoria fantastică, pe alocuri aventuroasă, în final cu umor, a oamenilor din Timişoara şi din împrejurimi din anii de început ai epocii lui Nicolae Ceauşescu până la nebunia întemeierii capitalismului din deceniul nouă cu invazia micilor întreprinzători italieni. Şi nu numai. Primul roman al seriei intitulat OPERAŢIUNEA AUBADE poartă numele de cod al unor servicii secrete descrise în manieră fantasy, având ca pretext un „concert la Stuttgarter Ballet, o nebunie pe nume Romeo şi Julieta (...), şi anume Morning Serenade cu numele de cod Aubade din Romeo şi Julieta a marelui compozitor (Prokofiev) care a suferit aşa de mult pe vremea generalissimului”. Aşadar un soi de musical epic cu paranormali, securişti rătăciţi în Occident şi într-un labirint de povestiri din care, în final, se desprinde destinul şvabului Neiss din satul Neubeschenowa care va supravieţui, prin el şi urmaşi, în celelalte două romane.
* * *
– Bine, domnule ofiţer, vom discuta îl linişteşte Mai Marele şi-i zice Malakului: „te rog să-l pofteşti să ia loc la masă. Trecem la activitate directă, nu mai pierdem vremea, ai priceput, că doar eşti înzestrat paranormal, asta e chestie ştiută doar de serviciile secrete cele mai dihai, la vârful lor, şi dumneata ştii asta, după cum ştii şi faptul că nici Mossadul, nici MI6, nici KGB, nici CIA, ca să le spun pe cele mai cunoscute, nu se dau înapoi de la nimic când e vorba să pună mâna pe oameni de felul dumitale. Ai fost recrutat de Aspasia şi noi ştim asta, după cum ştim că s-ar putea să ne trădezi şi pe noi, aşa cum ai făcut-o cu toţi cei cu care ai avut de-a face. Numai că vreau să te asigur cu toată seriozitatea că la noi nu se poate aşa ceva, pricepem cum funcţionează organizaţiile secrete, mafiile, serviciile şi spionii, şi avem relaţii cu Yamaguchi-gumi, care e cea mai tare dintre frăţiile yakuza. Ştii asta! Ne-a fost greu şi ne este în continuare să răzbim prin păienjenişul de şefi yakuza conduşi de marele şef nipon Kenryu-kai. Ai înţeles? Ia spune, îţi transmite ceva numele ăsta? Mă pricep prea bine la oameni, mai ales la nemernici de felul tău, ca să nu înţeleg degrabă faptul că ai priceput la fix, văd asta din transpiraţia care îţi năpădeşte fruntea, te holbezi la noi, nu te-ai aşteptat, spune drept, nu ştii cum mama dracului am reuşit să-ţi anihilăm capacitatea de a simţi pericolul, atunci în gară. Văd că nu ai răspuns la asta. Tu le ai pe unele, noi pe altele, aşa că pricepi că e vorba de alte puteri pe care tu nu le ai, după cum noi nu le avem pe ale tale. De aceea, întâlnirea noastră poate fi profitabilă. Ce zici?
– Clar, e clar, domnule! Le pricep pe toate, am auzit acum prima dată de numele ăsta care îmi pare a fi din Japonia, înţeleg cum e cu marele clan Yamaguchi-Gumi. Cum i-am auzit numele pe dată i-am aflat istoria, grozăviile, secretele şi isprăvile, recunosc că am această capacitate care nu e a oamenilor de rând şi pentru care sunt urmărit zi de zi de toate serviciile secrete din lumea asta. Voi, chiar aşa fără nume, îmi spuneţi multe şi îmi stârniţi toată admiraţia, daţi-mi voie să spun asta, prin faptul că ştiţi în amănunţime cum e cu înzestrarea mea şi de aceea nici nu-mi spuneţi numele organizaţiei voastre, sunteţi un No name gangs, cum zic americanii. Ceea ce ştiu cu certitudine e doar faptul că nu aveţi nume, sau îl aveţi şi nu mi-l spuneţi, ca să nu vă descopăr tainele. Revin şi spun că până acum sunteţi singura organizaţie, singurul serviciu secret, singura care ştie ceea ce eu pot, şi de unde, şi cum. Sunteţi peste Cosa Nostra, peste Hanyu Pinyi – organizaţia criminală secretă chineză căreia i se mai spune Triad şi care lucrează în mijlocul cartierelor chinezeşti din Malayezia, Singapore, „and also Chinatowns in Europe”, North America, South Africa. „Australia and New Zealand”. Nu-i a bună!
(...)
Toate astea le-a spus gardienilor săi colonelul Silvică. Singurul lucru pe care-l putea intui cu oarecare precizie era faptul că Mai Marele de la masă, cu înfăţişarea lui de popă catolic, era primejdia cea mai cumplită, aşa îi spuneau simţurile: atenţie, îl avertizau în creier semnale ca nişte becuri care se aprindeau alandala când îl privea Mai Marele. Atenţie, clipeau toate beculeţele din capul tovarăşului colonel Silvică: atenţie!
(...)
L-au lăsat în cămăruţă să se perpelească. Ştia metoda asta, o practică mulţi, te lasă în beznă, şi cel aflat în starea respectivă, nu are altceva de făcut decât să stea acolo în bezna în care se află, să judece, să calculeze şansele pe care le are. Ce e de făcut, şi-a spus, pe când privea prin cămăruţa care, în mod sigur, nu era una ca oricare alta. Avea ea ceva „aparte”, cum ar spune amicul Todea de la echipamente speciale de ascultare, ăstuia îi plăcea una două să zică despre cutare faptă, oricât de neînsemnată ar fi fost ea, că e ceva „aparte”, chiar dacă era un fâs. Se uită cu grijă primprejur prin cămăruţa modestă, cu un crucifix atârnat de perete, un pat ca de cazarmă, cu pătură albastră cu număr de inventar într-un colţ, un dulap la care tocmai se uită şi îşi aduce aminte cum stătea anul trecut, într-o bisericuţă din Paris, între băncile mirosind a lemn bătrân, nu departe de o cristelniţă de piatră pocită cu figuri anapoda de grifoni, sau ce-or fi fost maimuţele alea, iar Agentul Timofeev, cu nume de cod Padre Radost Revolutsii (adică Bucuria Revoluţiei), l-a privit nedumerit. Călugărul ucrainean greco-catolic, ajuns în încăperile fabuloasei colecţii „Bibliotheca Apostolica Vaticana” de unde a transmis serviciilor secrete o scrisoare cifrată şi a început să-i vorbească într-o limbă italiană pocită cu accente ucrainene. Kaghebistul l-a întrebat ce ştie despre înzestrările sale especially, de unde le are: de la Domnul sau de la Satan?, şi el i-a răspuns „pe linie” că aşa ceva nu există. Credem în materie şi în veşnica ei prefacere, i-a spus, şi Padre Radost Revolutsii s-a uitat la el amuzat, asta crezi dumneata, te priveşte, eu cred altfel, i-a spus fără vorbe, au comunicat pe calea mută a stării Aubade, asta era denumirea operaţională a celor care, aflaţi la vârful marilor operaţiuni secrete, puteau vorbi printr-un fel de ceva special pe care doar ei îl puteau dobândi, vorbirea mută, de la muţenie la muţenie, de la tăcerea deplin conspirată la altă tăcere deplin conspirată. Stranie îndeletnicire a unor oameni prin ei înşişi ciudaţi, atât de ciudaţi încât n-ar trebui, de fapt, să mire pe nimeni aceste deprinderi ale lor. Era, fără îndoială, o mare victorie treaba asta, victoria deplină a muţeniei faţă de aparatele de ascultare tot mai sofisticate. Trebuie spus şi faptul că preocuparea aceasta a ajuns pe masa serviciilor secrete după o sugestie din Evanghelia lui Ioan, în momentul în care ucenicii şopoteau deoparte („Deci unii dintre ucenicii Lui ziceau între ei: Ce este aceasta ce ne spune” ) şi Isus află, neauzindu-le vorbele („Şi a cunoscut Iisus că voiau să-L întrebe şi le-a zis: Despre aceasta vă întrebaţi între voi, că am zis” ).
Numai că serviciile, în nemăsurata lor mândrie, au vrut mai mult pentru agenţii lor, îşi doreau să tacă vorbind, aşa ca tovarăşul ofiţer deplin acoperit Silvică şi Padre Radost Revolutsii. Muzica vorbelor lui italieneşti cu puternic accent slav i-a adus în memorie un mare eveniment petrecut în vremea lui fra John Cyril Cranko, director la Stuttgarter Ballet, o nebunie pe nume Romeo şi Julieta în care a urmărit la cererea mai marilor săi exact ceea ce trebuia urmărit operaţional la marea premieră, şi anume Morning Serenade cu numele de cod Aubade din Romeo şi Julieta a marelui compozitor care a suferit aşa de mult pe vremea generalissimului. Am fost trimis acolo să analizez pe cale paranormală consecinţele acelei Morning Serenade. Mi s-au explicat, mie şi celorlalţi agenţi acoperiţi prezenţi la premiera din Stuttgart, că Morning serenade transmite unele informaţii-stări, că are un potenţial informativ foarte ridicat, că poate crea dificultăţi încă neclare, e ceva acolo care a îngrijorat serviciile secrete din Uniune. Faptul că opera lui Prokofiev nu a mai ajuns să intre în repertoriul lui Kirov Ballet, fostă Mariinsky Balet, se datorează doar parţial atacului din 1936 din Pravda împotriva lui Şoştakovici şi a decadentismului. Atacul era îndreptat mai ales contra lui Prokofiev şi a acelei infame Morning Serenade, cel mai mare pericol al serviciilor acoperite care trebuiau să contracareze operaţiunea Aubade, vorbirea mută a celor din reţea, care evitau în acest fel orice posibile forme de ascultare, şi înregistrare, şi prelucrare. Prin aceasta, operaţiunea Aubade aducea prejudicii tuturor, indiferent de regim politic, de ţară, de orânduire. Era cel mai mare pericol de după cel al armelor neconvenţionale, ni s-a spus, şi pot confirma spaima care mi s-a strecurat în sufleţel doar „la contactul audio al celor două sintagme”, cum obişnuiau să-mi spună specialiştii în teoria comunicării de la noi din Departament care încercau să descifreze secretul înzestrării mele de identificare a pericolelor iminente, să vadă, vorba lui Padre Radost Revolutsii, dacă vin de la Dracu’ sau de la Domnul!
(...)
Priveşte cu atenţie camera, dulapul mănăstiresc. Aude dincolo de uşă foşnetul celui care îl păzeşte, e acolo, îl simte prin aer chiar fără să-i audă mişcările. Ştie că e acolo. Cum? Cum să evadeze, care să fie şansa care i se oferă chiar acum în momentul ăsta în care l-au lăsat singuri. Şansa! A apărut şansa! Unde? Unde draci este şansa! Se uită cu grijă primprejur. Nimic. O cămăruţă de monah romano-catolic, vorba lui Şofronie de la departamentul culte al Securităţii. Primeau adesea informaţii de la „tovarăşul fost cuvios Şofronie”, aşa îi ziceau râzând ca boii; ştiau şi ei că râd a proasta, şi că nu e de glumă cu duşmanii romano-catolici. Erau mai dihai decât ai lor; ortodocşii, asemenea plastilinei, se mulau repede, binecuvântau mârşăviile lor, poate nu toţi, asta e adevărat, nu e bine să-i judeci pe toţi otova, după cum nici romano-catolicii „nu erau din oţel in corpore”, vorba lui Şofronie care le dădea asigurări că e în regulă, au penetrat informativ, au oameni, cârtiţe, colaboratori, feciori de bine, cum le spuneau informatorilor, alintându-i ironic. Ehe, zice, şi se uită atent, unde ar putea fi şansa evadării? Se scoală de pe pat, se plimbă încet prin odaie ca să nu-l audă Malakul, îi simte prezenţa dincolo de lemnul uşii, îl vede cum priveşte absent coridorul, tăcerea, liniştea, gerul luminos de afară, zăpada cu chiciură, ţurţurii de la streşinile mănăstirii, se învârteşte prin cămăruţă, s-a oprit înaintea geamului, îl scrutează atent. Pipăie cercevelele. Nimic. Totul închis. Se întoarce pe marginea patului. Se aşază cu un uşor oftat. Stă aşa o vreme, pe urmă îşi aduce aminte cum au fost prelucraţi toţi cei care participau la operaţiunea Aubade să aibă mare grijă ce fac la marele spectacol din 2 decembrie 1962. A venit la locaţie însă din noiembrie să urmărească din departe ce se întâmplă, s-a tot plimbat prin faţa Staatstheater Stuttgart, unde urma să aibă loc premiera, a urmărit atent şi i-a informat pe ai săi, dar şi pe cei de la Aspasia care l-au căutat chiar acolo, în Stuttgart, în vreme ce se învârtea prin Schlossplatz, în centrul oraşului, chiar pe lângă băncile din preajma statuii cu fântâni, a venit persoana de contact, ca întotdeauna un cineva incolor, de nebăgat în seamă, nici măcar simţurile lui nu-i puteau depista pe agenţii Aspasiei, ceea ce l-a şi făcut să joace dublu, mai apoi triplu, mai apoi cvadruplu, cu spaime mărite de la o miză la alta, îngrozit la gândul că deodată se vor putea prăbuşi toate, era o chestiune de timp, careva o să se prindă. „O să dea laptele în foc”, aşa îşi spuneau unii altora: aşa îi spunea cehul, şi ucraineanul, şi cubanezul de care vorbiseră mai mulţi că juca dublu, a dat laptele în foc, şi-au spus unii altora când l-a găsit poliţia belgiană în baie electrocutat, şi a apărut pe prima pagină figura lui descompusă de groază în apă, cu firele de la priză rămase acolo, dovadă că cei care au îndeplinit ordinul aveau în vedere mult mai mult decât simpla lui executare – o subtilă avertizare a tuturor celor care ar îndrăzni cumva să joace dublu. Zile întregi înainte de execuţia ăluia într-un hotel din Louvain-la-Neuve, un oraş cu universitate apărută după problemele dintre francofonii şi valonii de acolo: atenţie, atenţie, nenorocitule, o primejdie de moarte stă deasupra capului tău, îi spuneau toate, şi el simţea primejdia apropiindu-se furiş, tiptil-tiptil se apropia şi, ca de fiecare dată, îl apuca dorinţa să-şi aprindă o ţigară, să bea o tărie, o sută de vodcă, un coniac. Aşa a simţit şi în dimineaţa aceea târzie din Schlossplatz.
Fragment din Operaţiunea Obade , primul volum al ciclului romanesc Trilogia Corso, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
