• Leu / EUR4.9448
  • Leu / GBP5.7408
  • Leu / USD4.7348
Ziarul de Duminică

Ora închiderii (I)/ de Vasile Igna

Ora închiderii (I)/ de Vasile Igna

Autor: Vasile Igna

05.02.2016, 00:02 174

Vasile Igna s-a născut la 4 martie 1944, în Ardusat, Maramureş. Este absolvent al Facultăţii de Filologie din Cluj şi a fost profesor de limba română (1966-1969), editor (Editura Dacia: 1969-1994) şi diplomat (Paris, Bucureşti şi Berna: 1994-2007). A debutat editorial în 1969, cu volumul  Arme albe. Cea mai recentă carte de poezie publicată este  Locuripustii (Cartea Românească, 2013). A publicat poezie, eseuri, cronici literare şi plastice, traduceri în principalele reviste literare şi culturale româneşti. Poeziile sale au apărut în volume, antologii şi reviste literare din numeroase ţări din Europa, precum şi în SUA, Canada, India, Coreea de Sud. Prima carte de proză, Ora morilor de vânt, a apărut  în 1978, fiind urmată de  romanele Andante (2006) şi Camera obscură (2013). Este membru al Uniunii Scriitorilor şi al PENclub, laureat al mai multor premii literare.

Adunaţi de un păpuşar atotputernic, dar invizibil, în jurul unei mese din cafeneaua Consul, în centrul Bucureştiului de azi, Andrei Ionescu, Luca Hossu, Matei Alupei, Ioan Hristu, Marcu Popoviciu şi Augustin Steriu devin beneficiarii unui spaţiu ideal care îndeamnă la introspecţie. Călătoria interioară e însoţită  de o privire lucidă pe harta unei Patrii cu un relief istoric accidentat, care a generat şi continuă să genereze drame şi vinovăţii, dar nu şi soluţii. Descifrat de o memorie capricioasă şi de o mereu necesară nevoie de clarificare, anábasisul personajelor e de neevitat, obligându-le să se raporteze în permanenţă la un ideal care poate lua, după împrejurări, înfăţişarea unei iubiri neîmpărtăşite, a unei lumi mai echitabile sau a unei, de neocolit, lupte cu iluzia.

Actori principali sau martori de circumstanţă, personajele ajung să-şi dea seama că singura şansă de a veni în atingere cu eternitatea este trăirea, fără rezerve, a prezentului.

Pe măsura înaintării spre o inevitabilă Oră a închiderii, textul se transformă într-o pasionantă şi, adeseori, surprinzătoare parabolă despre lumea în care trăim, despre nevoia înnăscută de repere, dar şi despre capcanele, servituţile şi drama căutării acestora.   

* * *

Şi, totuşi, seara nu se încheie.

Primul care vorbi fu Ioan Hristu:

– Nu ştiu ce vrei tu să demonstrezi cu povestea lui Nicolae despre Dumitru. Mie mi se pare şi comună şi nerelevantă. Cu toţii am trăit vremurile acelea, e drept, eu mai puţin decât voi, şi nu prea ştiu prin ce se deosebeşte ea de altele.

Apoi, Luca Hossu:

– Tu, Ioane, care eşti profesor de istorie, n-ar trebui să tragi concluzii pripite. Eu, în schimb, care nu sunt decât cititor de romane istorice, sunt ceva mai circumspect. De pildă, nu mi-a fost greu să înţeleg că, pe la mijlocul secolului al XVI-lea,  ducele Vicino Orsini, comandând şi supraveghind construcţia Pădurii Sacre a Monştrilor şi a labirintului fantastic de la Bomarzo, împodobit cu statui gigantice şi monstruoase, nu făcea altceva decât să conformeze întru-totul propriei structuri. Scopul său nu era doar strălucirea, ci şi fuga de propria-i umbră gheboasă, iar mijloacele nu doar cruzimea, manipularea, violul, calculul rece, cinic şi neiertător, ci şi adoraţia. Şi ştii care era deviza ce străjuia intrarea în parc? Animus quiescendo fit prudentior ergo, pe româneşte spus, spiritul calm procedează cu prudenţă. Aşadar, fii prudent, suntem într-o lume a monştrilor.

Apoi, Matei:

– Da, dar, dacă îmi aduc bine aminte, Vicino era o figură tragică, pe când Dumitru mi se pare a fi o simplă paiaţă. E drept, o paiaţă ce mânuieşte ea însăşi sforile de care e atârnată ...

Singurul care nu spuse nimic fu Andrei. Se mărginea să-l privească pe Matei, ca şi cum ar vrea să-i spună ceva, dar nu se putea hotărî. Aproape că se simţi uşurat când îl auzi pe acesta reluând şirul povestirii.

 

La aproape doi ani de la numirea ca director al fabricii de mobilă, Dumitru Hulub se înscrise la liceul seral. Îşi luă foarte în serios noua postură: nu lipsea de la ore, se pregătea pentru extemporale şi teze, era discret şi respectuos. Respingea politicos dar ferm încercările unor profesori de a-l scuti de unele materii mai puţin importante. Faimei politice, profesorii îi adăugară o notorietate aşa-zicând intelectuală ce trecu repede zidurile şcolii şi se răspândi în rândul camarazilor. Unii îl lăudară pe faţă. Alţii, cei mai mulţi, începură să-l invidieze. Invidia crescu şi mai mult când Dumitru se înscrise la Politehnică. Înţepături în aparenţă benigne de genul „te îndepărtezi de clasa muncitoare, vrei să devii intelectual” până la acuze făţişe precum cele ce priveau neglijarea răspunderilor politice şi profesionale i-au dat destule bătăi de cap, dar nu l-au putut abate de pe drumul său. Ambiţia depăşise frica, cu toate că frica l-a însoţit permanent, mai ales după terminarea facultăţii şi trecerea lui într-o funcţie politică importantă la nivelul regiunii. Obişnuit cu compromisurile, ezita să facă pasul înainte, ferindu-se de abuzurile grosolane, aplicând ordinele cu oarecare supleţe şi motivându-şi alegerea cu lozinci luate din arsenalul unui  război cu reguli aleatorii.

Matei se opri din nou. Ceilalţi se uitară la el nedumeriţi, dar Matei nu făcuse decât o scurtă pauză pentru a spune apoi ceea ce voise să spună mai demult:

– Veţi fi miraţi, probabil, de faptul că vă spun lucruri cunoscute. Dar eu nu fac decât să mă străduiesc să reproduc ceea ce mi-a spus Nicolae. Până şi scriitorii se lasă amăgiţi şi, până la urmă învinşi, de locurile comune, căci, trebuie să ştiţi, Nicolae al meu a ajuns un scriitor cunoscut. Atunci, abia depăşise faza debutului, dar mergea deja, foarte conştient, spre o ţintă pe care o identificase cu propriul destin. Şi ca orice scriitor, avea mai multă voinţă decât discernământ.

Trecuseră, aşadar, câţiva ani de la absolvirea Politehnicii. Fusese ales în Comitetul regional, i se încredinţase răspunderea de a coordona sectorul industriei uşoare. Era mai mult pe teren şi în şedinţe decât la fabrică. Şi cu atât mai puţin acasă. I se născuseră toţi cei patru copii, soţia ajunsese şi ea profesoară la cel mai bun liceu din oraş. Aproape împotriva voinţei lui, se trezise într-o poziţie la care nu numai că nu aspirase, dar nici măcar nu visase. Nicolae spunea că aceasta e principala caracteristică a dictaturilor: îşi scoate la iveală personajele emblematice nu din pământul ferm al câmpiei sau al muntelui, ci din mâlul inform al mlaştinilor. Ce altceva au fost unii din generalii lui Napoleon?

Sigur e că natura de acuzator sever şi intransigent a lui Dumitru se subţiase simţitor şi din procuror devenise un avocat, ce-i drept exigent, al unei dogme pe cât de aproximativ însuşite pe atât de parţial asumate. Nu mai pedepsea: depăşise faza de Torquemada provincial spre a se transforma într-un Cicero cu ambiţii republicane. Râvna pe care o pusese Dumitru în şlefuirea lui intelectuală dăduse oarecari roade. Şi nu l-am pomenit deloc întâmplător pe Cicero, deoarece marele avocat şi orator roman devenise un fel de mentor secret al acestuia, graţie unuia din profesorii săi din liceu, un latinist în pragul pensionării, expediat de oficialităţi la cursurile serale. A fost de ajuns ca Dumitru să prindă gustul lecturii pentru ca profesorul, în pană de adepţi, să-i alimenteze pasiunea, traducând pentru el nenumărate pagini din De Republica, din In Catilinam, din De legibus sau din De paradoxa stoicorum. Îl fascina, desigur, republicanismul militant (şi ... conspirativ!?) al acestuia dar, mai ales, amestecul de stoicism şi hedonism al doctrinei sale pe care profesorul a ştiut să i le transmită ca nimeni altul. Anticomunist convins, dascălul îşi concretiza apetenţa pentru rezistenţă şi teama de acţiunea concretă prin convertirea la erezie a unui învăţăcel insuficient alfabetizat politic... Nu-i exclus ca unele din atitudinile sale ulterioare să-şi aibă rădăcinile în aceste lecţii. În orice caz, Dumitru se arăta tot mai mult un activist pe care doar hărnicia şi ataşamentul faţă de cauză, niciodată pus la îndoială, l-au ferit de excomunicare. Să fi contribuit la asta şi faptul că nu şi-a dorit niciodată să fie în prima linie şi că toate avansările sau menţinerile în funcţie au fost iniţiativele altora?

Gustul său pentru putere s-a oprit întotdeauna la ceea ce sociologii numesc suma numerelor mici: prefera să fie urât de cât mai mulţi decât să nu fie iubit de cine trebuie! Cei din urmă erau cei ce contau, pe ei se întemeia stabilitatea şi aparenta lui lipsă lui de relief.

Nimeni, nici dintre cei cu care lucrau la regiune şi, cu atât mai puţin, dintre cei cu care lucrase înainte, nu l-ar fi putut acuza de ceva concret. Nimeni nu intrase din cauza lui la puşcărie, niciun abuz nu i se putea pune în cârcă. Dar nici nu cred că putea fi găsit cineva care să se laude cu vreun favor făcut de Dumitru. Vinovăţia ca şi virtutea lui erau subterane: curgeau ca un râu plin de meandre pe sub ţărâna înfloritoare a patriei. Ceea ce ar trebui să ne ducă măcar la acceptarea concluziei că adulaţia prostească i-ar fi folosit la fel de puţin precum l-ar fi atins  aruncarea cu noroi şi terfelirea numelui în şedinţe sau scrisori anonime. Inamovibilitatea lui era reală şi prestigiul de netăgăduit.

Totul a mers cum nu se poate mai normal până în 1983.

În ziua aceea de septembrie, Dumitru se întorsese mai devreme acasă. Era bine dispus, dar nu atât de absent încât să nu-şi da seama că se apropia începutul şcolii, ceea ce îl îndemnă, ca deobicei, să stea de vorbă cu cei patru copii: doi în ultimele clase de liceu, doi la facultate. Întrebări comune se întretăiau cu unele ce îi puneau pe cei patru în faţa unor răspunsuri ce le angaja viitorul, poate chiar întreaga viaţă. În casă, nu s-a discutat niciodată politică, copiii abia ştiau cu ce se ocupă tatăl lor, dar îi păstrau acestuia o veneraţie asociată cu teama, ambele alimentate şi de mama lor care îi îndemna mereu la respect şi ascultare. O disciplină aproape nemţească îi făcuse riguroşi, dar circumspecţi.

Răspunseră cuviincios întrebărilor sale, iar tatăl lor înţelese că fiecare îşi avea prefigurat un drum de la care nu intenţiona să se abată. Dumitru era mulţumit şi nu ascundea deloc acest lucru. Se plimba cu mâinile la spate prin salonul larg şi frumos mobilat din casa ce aparţinuse unui aristocrat al locului. Călca apăsat, dar călcătura contrasta cu seninătatea privirii şi duioşia ce îi încălzea ochii. Era ca un dascăl exigent ce se plimba pe coridoarele largi dintre bănci privindu-şi elevii cu sentimentul datoriei împlinite. Dar nu i-a lăudat şi nici nu i-a îmbrăţişat; s-a mulţumit să-i privească ca pe nişte bibelouri la a căror strălucire nu contribuise, dar pe care nu o putea ignora. Condotierul din el învinsese, pactul putea fi rupt.

S-a culcat destul de devreme şi, după mult timp, a făcut dragoste cu soţia. Se spune că a iubit-o foarte mult, dar nu i-a arătat-o niciodată, ceea ce nu e decât o altă formă de dedublare masochistă pe care el o practica dezinvolt. Cu un fel de fidelitate supranaturală, ce îşi avea originea în paşii dubli pe care îi simbolizau necunoscutul lui semn astral: ex nihilo. Toţi se puteau lăuda că descind din cineva, numai el cobora din el însuşi: semnul lui astral nu fusese încă descoperit.

Dimineaţa următoare a plecat spre serviciu, doar puţin mai devreme ca deobicei.

Din acea zi de septembrie 1983 nu l-a mai văzut nimeni. A început o căutare pe cât de înfrigurată, pe atât de vană. Miliţie, criminalistică, securitate, starea civilă, iar după 1989, diverse comisii şi comitete, inclusiv Institutul pentru investigarea crimelor comunismului au trimis familiei înştiinţări impersonale, toate cu acelaşi conţinut: nu s-au găsit urme sau semne care să indice că Dumitru Hulub trăieşte. Şi nici că a murit. Misterul vieţuia alături de deznădejde şi o tot mai firavă speranţă.  Mai bine de douăzeci de ani de căutări, mai fervente la început, apoi tot mai resemnate, s-au încheiat în urmă cu   doi  ani şi jumătate.

Întâi, o rudă îndepărtată a spus că l-ar fi văzut, apoi alţii care jurau că ar fi auzit de la cineva că trăieşte, în cele din urmă, un vecin care le-a arătat o fotografie făcută cu câteva zile în urmă. Nimeni din familie n-a putut nega că omul din imagine n-ar fi Dumitru, asemănarea cu fotografii făcute cu douăzeci şi ceva de ani mai înainte era izbitoare. Nu putea fi vorba de un trucaj, deşi acesta  a fost primul gând al copiilor. Apoi, alte fotografii, majoritatea făcute cu telefonul mobil, au ajuns sub ochii familiei.  Apărea acolo un om relativ bine îmbrăcat, mereu într-o ţinută lejeră, evident îmbătrânit, vag adunat de spate (multe fotografii erau din semiprofil), însă păstrând fizionomia pe care familia o cunoştea foarte bine. Căci, acum e sigur, la această cunoaştere exterioară se reducea relaţia familiei cu soţul, tatăl, unchiul Dumitru. În paranteză fie spus, n-am ştiut niciodată câţi ani avea, abia când am trecut prin faţa mormântului am văzut pe cruce că era născut în 1932.

Vestea învierii lui Dumitru Hulub, căci despre aşa ceva părea a fi vorba, se răspândi repede în familie şi printre cunoscuţi. Unii credeau, alţii voiau să pună mâna şi să pipăie, mulţi erau indiferenţi. Descendenţii lui Toma necredinciosul se înmulţiseră mai abitir decât speranţele trâmbiţate zilnic de batalioanele unor politicieni agramaţi şi famelici. Valul mare al credinţei trecuse, vechii creştini obosiseră şi jurau acum pe alte Scripturi, tinerii se închinau altor zei şi asta chiar înainte de a-şi fi însuşit temeliile noii dogme. Unii începuseră să cânte Dies irae, dies illa în totală necunoştinţă a limbii latine; duhul noului mileniu făcea, deopotrivă, victime şi prozeliţi.

Au trecut astfel câteva săptămâni. Niciuna din părţi nu se hotăra să avanseze pe drumul reîntâlnirii. Părea că fiecare îşi căuta o strategie nu doar realizabilă în mod practic, ci şi justificată din punct de vedere moral. După douăzeci de ani de absenţă nodul de supoziţii, scenarii, iluzii şi, poate, vinovăţii se rostogolise atât de mult încât, asemenea unui bulgăre de zăpadă, ameninţa să dărâme tot ce rămăsese în picioare din această construcţie stranie ce avea la temelie aşteptarea obstinată, nopţile nedormite, lacrimile vărsate, speranţele reprimate.

Nu cunosc amănunte despre felul în care s-a petrecut reîntâlnirea. Nu ştiu cum au reacţionat protagoniştii, cine pe cine a învinuit, cine şi cum  s-a justificat. În vremea aceea eu am lipsit mai mult timp din ţară şi am fost departe de epicentrul cutremurului. Mama mi-a spus acum câtva timp, dându-mi vestea că unchiul Dumitru e bolnav, că, în cele din urmă, lucrurile s-au aşezat, potolindu-se atât incriminările cât şi dezvinovăţirile. Neîncrederea şi tăcerile grele, încrâncenate, reproşurile reciproce (de ce reciproce, n-am înţeles niciodată!?) au dăinuit până în ultima clipă şi unii au dus adevărul cu ei în mormânt, alţii se iluzionează că adevărul e doar de partea lor. Gesturile grave, cum ar fi sinuciderea sau fuga, sunt încărcate de echivoc şi nedeterminare, căci în interiorul lor stau, aproape pe acelaşi plan, şi luciditatea şi disperarea, dar şi speranţa. Ele pot naşte o religie, dar pot şi dărâma biserici milenare deoarece credinţa precede transcendenţa şi face din supunere şi onoare alibiuri în favoarea eternităţii.

Tu ce crezi?

 

Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9448
Diferență: -0,0263
Ieri: 4.9461
Azi: 4.7348
Diferență: 0,1311
Ieri: 4.7286
Azi: 5.7408
Diferență: 0,5605
Ieri: 5.7088
Azi: 4.9342
Diferență: 0,0629
Ieri: 4.9311