Ziarul de Duminică

Ora închiderii (II)/ de Vasile Igna

 Ora închiderii (II)/ de Vasile Igna

Autor: Vasile Igna

12.02.2016, 00:03 164

Era puţin după ora patru a după-amiezii de vineri, 20 noiembrie 201..., când, surprinzător, toţi cei şase companioni se aflau aşezaţi deja în jurul mesei.

Apropierea întunericului şi începutul de Post al Crăciunului nu tulburau cu nimic răsuflarea egală şi mulţumită a concetăţenilor, care începuseră să înainteze tot mai încrezători pe drumul deschis de câteva legiuni de filozofi, istorici, sociologi, contabili, fizicieni şi teologi. Vechile mitologii ale electricităţii, avioanelor supersonice,  sputnicilor, rachetelor balistice şi computerelor erau încă în viaţă, dar marele bal al tehnologiei fusese abia deschis. Orchestrele schimbau cu repeziciune ritmurile, însă marii dansatorii stăteau pe margine, asumându-şi riscul de a vedea evoluând în ring tineri ce abia învăţaseră primii paşi. Şi cu toate că legea universală a funcţiei care creează organul nu fusese nici abolită, nici pe deplin acceptată, puţini erau cei ce mizaseră pe supleţea trupului şi virtuţile integratoare, inclusiv genetice, ale antrenamentului.

Ceea ce nu era deloc în contradicţie cu ceea ce se petrecea dincolo de geamurile Consulului unde, evenimente recente, îndepărtaseră orice urmă ale unui ancestral mal d′ être şi băncile puseseră pe piaţă milioane de bancnote şi bilete de valoare cu acoperire în speranţă, bucurie, bună dispoziţie. Mânia, sărăcia, subversiunea şi protestul fuseseră unele stârpite, altele marginalizate. Solidaritatea, până de curând un cuvânt fără sens, îşi flutura drapelele pe cele mai înalte building-uri ale Capitalei. Bunăvoinţa, bunul simţ şi respectul, în plin proces de secularizare, învinseseră complicităţile, criticile neîntemeiate, ambiguităţile, limbajul nearticulat al unor compatrioţi. Psihologia populară, răbdarea şi, indiscutabil, înţelepciunea milenară a moldo-valahilor restabiliseră un echilibru ce păruse definitiv pierdut. Şi, ca o coroană aurită ce trebuia aureoleze creştetul imperial al acelor zile, toate posturile de televiziune anunţau ca iminentă legiferarea de către Parlament a celor nouă feluri de a-ţi înşela bărbatul şi, pe deasupra, înscrierea în Nomenclatorul Naţional a nu mai puţin de şaptezeci de specii de bărbaţi încornoraţi. Era omagiul suprem pe care naţiunea îl aducea recent resuscitatului Charles Fourier, o rudă apropiată a lui Marx, care avusese clarviziunea să contabilizeze şi să strecoare nişte abilităţi banale printre alte respectabile „pasiuni primitive” ce ar fi urmat fie să guverneze, fie să ruineze  bunăstarea şi armonia falansterului...                                       

Inspiraţi mai degrabă de acest duh calm şi protector decât de cel jucăuş al apropieriii sărbătorilor, companionii hotărâseră, pe loc, să dedice acestei după-amieze de vineri o cină. O asemenea sindrofie nu era obişnuită pentru cafeneaua Consul. Aici, cafeaua, ceaiurile, băuturile mai mult sau mai puţin răcoritoare, şi un sortiment limitat de  prăjituri formau atracţia principală. Câteva salate, două-trei pateuri  şi câteva feluri de croque-monsieur, adăugate listei de meniu în ultimele luni, nu reuşiseră să transforme cafeneaua în bistro, dar aduseseră un plus de clienţi, mai ales tineri. Vorba unui neamţ pe care Augustin îl ascultase în urmă cu câteva zile: spiritul vremii, Zeitgeist-ul, şi spiritul banilor, Geldgeist-ul, îşi suprapuseseră braţele şi atinseseră cu degetele lor fermecate degetul tot mai bont al românităţii. Şi, ca într-o străfulgerare, o imagine nemaivăzută se proiectă pe cerul Bucureştiului, întocmai cum, pe bolta Capelei Sixtine, cu jumătate de mileniu în urmă, degetul  Dumnezeului lui Michelangelo, atingându-l pe cel al lui Adam, despărţise pentru veşnicie lumina de întuneric.

Sosiseră la cafenea aproape toţi în acelaşi timp. Se pare că nu fiecare venea de la serviciu, se vedea din felul în care erau îmbrăcaţi. Andrei, Marcu şi Ioan purtau costume şi cravată, Augustin, Luca şi Matei pulovere clasice, cu fermoar sau cu decolteu en coeur. Nu se pregătiseră pentru o sărbătoare, ci pentru o întâlnire banală, una care adăugase obişnuitelor ingrediente o sticlă de vin roşu şi nişte platouri cu  focaccia. Dealtfel, nici nu aveau ceva special de sărbătorit: o sărbătoare presupune un adevăr revelat, o anume solemnitate, încheierea unui ciclu sau redeschiderea altuia. Cuvintele nu pot fi sărbătorite, chiar dacă, cel mai adesea, adevărul se judecă prin cuvinte. Iar ei erau divizaţi şi asupra cuvintelor şi asupra adevărului. De aceea, cina pe care o proiectaseră nu avea şanse să devină altceva decât ceea ce fuseseră celelalte întâlniri. Iar simplul fapt că se nimeriseră să fie de faţă cu toţii şi de la început, nu garanta nimic. Deveniseră mai prevăzători, mai neîncrezători în puterile lor? Dacă da, atunci circumspecţia lor semăna cu cea a pisicii, care-şi cercetează hrana înainte de a mânca. Nu aveau nimic din inconştienţa instinctuală a câinelui care se aruncă asupra hranei şi abia după aceea constată dacă îi face sau nu bine.

Se aşezară fiecare la locul lui. De astă dată, mai puţin înghesuiţi, deoarece Andrei ceruse înlocuirea mesei lui cu una de aceeaşi formă, dar mai mare. O masă care, vrând-nevrând, făcea o notă discordantă în ordinea prestabilită de la Consul, dar nu părea că deranjează prea mult obişnuiţii localului.

Rupeau din când în când din aluatul subţire şi bine rumenit al focacciei, străduindu-se să păstreze cât mai mult în gură gustul duios al uleiului de măsline şi boarea răcoritoare a rozmarinului. Dar ciudata lor împărtăşanie nu-şi găsea împlinirea decât în însoţirea imediată cu vinul roşu ce aştepta în paharele pântecoase din faţa lor. Înghiţeau rar, sărutau buza subţire a paharului cu o apăsare de bărbaţi maturi ce nu se grăbeau să soarbă totul dintr-odată, lăsând trupului vinului răgazul unei noi răsuflări. Era o Fetească Neagră de Dealu Bujorului, vin delicat, nu prea pe placul vicioşilor, parfumat cu parcimonie, dar sprinten ca degetele graţioase ale unei codane nubile.

Multă vreme tăcură cu toţii. De fapt vorbiră, dar nu spuseseră mare lucru. Vorbeau deoarece simţeau că le face bine vorbăria aceasta sans rivages. Absenţa regulilor şi a convenţiilor, alunecarea pe o sanie ce trecea printre trunchiuri groase de copaci şi tufe abia răsărite fără să se sinchisească de pericolele evidente, năştea în ei un sentiment nou,  despre care niciunul nu scotea o vorbă. Era un abur, o briză, un fum ce nu aveau nume şi a căror origine se încăpăţâna să rămână misterioasă. Ca o scurtă eclipsă totală de soare: un minut de întuneric absolut între două falii de lumină orbitoare. Câteva clipe în care lumina e învinsă, dar nu ucisă.

Apoi vorbele lor se amestecară. Nu era mare lucru de ales din ele. În definitiv, jucau o piesă de teatru cu mai mulţi autori, cu un regizor nevăzut şi cu actori improvizaţi. O piesă care nu inventa nimic, dar reproducea totul. Un decor sărac, mereu acelaşi, de mii de zile, de mii de luni, de mii de ani.

Şi, la urma urmei, ce puteau face şase inşi aflaţi la o masă dintr-o cafenea bucureşteană faţă de tot ceea ce venea spre ei pe acest canal de ceaţă, de fum, de abur, al cărui început nu-l ştiau şi al cărui sfârşit le era şi mai puţin limpede? Să râdă?, să plângă?, să se uite unul la altul şi să lase vremea să alerge pe lângă ei? Oricât de convinşi erau de neobişnuitul situaţiei, replicile veneau una după alta: abia termina unul de spus ceva şi celălalt intervenea imediat, parcă grăbit să nu-i ia cineva vorba din gură:  

Ioan: Toate poveştile astea cu dispariţii, apariţii, femei, bărbaţi, copii care sunt altceva decât ceea ce sunt, toate mi se par venite dintr-o altă lume: din Britania, din Austro-Ungaria, din Groenlanda...!

Matei: De fapt, el nu vorbeşte despre comunism; pur şi simplu, discuţia nu are niciun sens. Cum să supravieţuiască ceea ce n-a trăit, cum să aibă rost ceea ce nu are rost?

Andrei: Puţin despre toate e mai mult decât nimic despre nimic ...

Augustin: Matei e omul; Marcu e leul; Luca e taurul; Ioan e vulturul. Dar Andrei cine e? De unde să ştim cine e Elisabeta? Cine e Dumitru? Cine e Terezia ? Da, Terezia, cea pe care am iubit-o şi mi-a dăruit un fiu ...!

Marcu: Şi Doamna aceea, care când apare când dispare, cine e? Eu nu mă prea pricep la etichete, dar prea bântuie ca o nălucă. Or, bunica îmi spunea că nălucile ...

Andrei: Ei, nălucile ... Toată viaţa am visat să am o pivniţă pentru vinuri, rece şi întunecoasă, cu o uşă grea, ferecată cu patru închizători de cupru, ale cărei chei să le ţin la cingătoare, ca pe un trofeu recâştigat la fiecare cules de vie ...  

Augustin: Haremul unui împărat din dinastia Tang avea peste două mii de femei ...Pe vremea lui, prosperitatea unui popor se măsura după numărul de copii ai împăratului, iar el reuşise peste cinci sute ... Muncile lui Hercule? Nu, o irepresibilă datorie patriotică!

Luca: Da’ ce facem noi aici, cumpărăm indulgenţe?

Augustin: Cine să mai construiască azi o altă catedrală San Pietro  şi să ştie să aleagă un Papă care să vândă indulgenţele... De unde să iei azi un alt Luther?

Luca: Din Saxonia! Ce, o fi fost singurul sas de pe lume?...

Andrei: Când locuieşti într-o insulă ca România, te afli la graniţa dintre stihie şi civilizaţie. Neaparţinând niciuneia, te simţi fie inutil, fie completamente liber. 

Matei: Da, dar scara pe care urci pe corabie are treptele în întuneric.  Salvation-ul nu mai e chiar atât de cool.

Augustin: Ei, şi situaţia din Palestina, din Irak, din Siria, din Libia... Drace, se pare că nu prea e în ordine!  Şi nici la Uniunea Scriitorilor nu prea e pace...

Andrei: Nişte mormoloci care nu vor deveni niciodată broaşte ...

Augustin: Şi atentatul împotriva papei Woytila?

MarcuLe roi est mort! Vive le Roi!

Matei: Era un pic nebun, ce mai! Tuturor le plac femeile. Ah, femeile!

Luca: Da, dar ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi avut două testicole? Ar mai fi ajuns să se termine războiul dintre spermatozoizi şi ovule? Nici un Clausewitz la pătrat n-ar fi fost capabil să-l câştige. El, căruia-i fusese tot timpul frică de posteritate şi care, pentru a fi sigur că nu va rămâne fără urmaşi, era gata să se căsătorească cu propria fată în casă ... 

Augustin:  Şi Dumitru? Şi cei patru copii ai lui? Şi cele aproape trei sferturi din preoţii germani care trăiesc în concubinaj? Cât trebuie să fi suferit, sărmanii, până ce se vor fi hotărât să-şi ia o menajeră !....
 

Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO