Derry, un oraş din Maine, SUA, este zguduit de întâmplări incontrolabile într-un roman pe care Stephen King îl considera cel mai bun pe care l-a scris vreodată. "Oraşul bântuit", celebră scriere horror, va apărea într-o nouă ediţie, spre bucuria fanilor genului din România.
În cele peste o mie de pagini ale cărţii, publicate în America în 1986, cititorii vor pătrunde într-o poveste care te ţine cu sufletul la gură. Supranaturalul ia cele mai bizare forme într-un roman în care entităţile incerte, temerile, fobiile şi coşmarurile se întâlnesc şi conduc la o explozie de fantezie. Fascinat de ce este dincolo de obiectele palpabile, de războaiele care se petrec în minţile şi în sufletele personajelor, cunoscutul scriitor american face încă o incursiune în lumi inexplicabile.
Ca urmare a acelei zile, casa de pe Neibolt Street 29 căpătase în imaginaţia lui Eddie un soi de aură. Cînd se uita la curtea ei năpădită de buruieni, la veranda năruită şi la scîndurile bătute‑n cuie peste ferestre, simţea că pune stăpînire pe el o fascinaţie nesănătoasă. Şi, în urmă cu şase săptămîni, îşi parcase bicicleta pe acostamentul prunduit al străzii (trotuarul se sfîrşea cu patru case mai încolo) şi traversase peluza spre veranda casei.
Inima îi bătea să‑i spargă pieptul, iar în gură îi apăruse iarăşi gustul acela uscat - ascultînd relatarea lui Bill despre înfiorătoarea fotografie, ştiu că ceea ce simţise la apropierea de acea casă era cam acelaşi lucru pe care‑l simţise Bill intrînd în camera lui George. Nu se simţea în deplinătatea controlului asupra propriilor lui simţuri. Se simţea împins.
Parcă nici nu i s‑ar fi mişcat picioarele; în loc de asta, casa însăşi, melancolică şi tăcută, părea să se tragă mai aproape de locul unde stătea el.
Vag, auzi un motor diesel în triaj - duduitul, şi trosnetul de lichid metalic al tampoanelor cuplîndu‑se. Trăgeau nişte vagoane pe linia moartă şi alegeau altele. Se forma un tren.
Mîna lui Eddie apucă inhalatorul, dar, curios, astma nu i se declanşă ca în ziua cînd fugise de vagabondul cu nasul putred. Nu‑l stăpînea decît senzaţia aceea de a sta încremenit şi de a privi casa lunecînd constant către el, ca pe nişte şine ascunse. Eddie se uită sub verandă. Acolo nu era nimeni. Nu‑l surprindea cu adevărat. Se afla în toiul primăverii, iar haimanalele apăreau în Derry cel mai adesea între sfîrşitul lui septembrie şi începutul lui noiembrie. În perioada acelor circa şase săptămîni, cine voia se putea alege cu o zi‑muncă pe vreuna dintre fermele de la periferie, dacă arăta măcar pe jumătate decent. Erau de cules cartofi şi mere, parapete de legat cu sîrmă, acoperişuri de hambare şi şoproane care aveau nevoie de petice înainte de sosirea lunii decembrie, cu şuieratul ei iernatic.
Niciun vagabond sub verandă, dar belşug de semne că fuseseră pe acolo. Cutii de bere goale, sticle de bere goale, sticle de rachiu goale. O pătură scorţoasă de atît praf zăcea rezemată de fundaţia din cărămizi, ca un cîine mort. Se mai vedeau grămezi de ziare mototolite şi un pantof vechi, şi mirosea a gunoi. Pe jos erau aşternute straturi groase de frunze moarte.
Fără a vrea s‑o facă, dar incapabil să se stăpînească, Eddie se tîrî sub verandă. Acum îşi putea simţi bătăile inimii bubuindu‑i în ţeastă, azvîrlindu‑i dinaintea ochilor pete de lumină albă.
Dedesubt duhoarea era şi mai rea - trăscău, sudoare şi miasma frunzelor descompuse. Cele mai vechi nici măcar nu foşniră sub mîini şi genunchi. Acestea, împreună cu ziarele vechi, nu făcură decît să ofteze.
Sînt un bagabont, gîndi Eddie incoerent. Sînt un bagabont şi fac blatu' pe tren. Asta fac. Bani n‑am, casă n‑am, da' am o sticlă, ş‑un dolar, ş‑un culcuş. Culeg mere săptămîna asta şi cartofi cea viitoare şi cîn' geru‑ngheaţă ţărna ca banii‑ntr‑un seif de bancă, păi atuncea săr într‑un vagon cu miros de sfeclă de zahăr, am să şed în colţ şi‑am să trag peste mine neşte fîn dacă se află şi am să beu un strop la măndelu' şi‑am să‑mbuc o bucăturică la măndelu' şi mai curînd ori mai tîrziu o s‑ajung la Portland sau la Beantown şi, dacă nu mă cafteşte careva carici de la paza feroviară, am să săr în vreunu' din vagoanele‑ălea 'Bama Star şi am s‑o iau spre sud şi cînd ajung acolo o să culeg lămîi, sau chitre, sau portocale. Şi, dacă mă dă afară, o să fac şosele să facă paşi pe ele turiştii. Pe toţi dracii, am mai făcut‑o şi‑al' dată, nu că da? Nu mi‑s decît un bagabont bătrîn şi fără nime‑n lume, n‑am un ban, n‑am o casă, da un lucru tot am: am o boală care mă mîncă de viu. Pielea‑mi crapă, dinţii‑mi cad, şi ştii ceva? Po' să mă simţ cum mă stric ca un măr de se moaie, po' s‑o simţ cum se‑ntîmplă, cum mă mîncă dinăuntru spre afară, cum mă mîncă, mîncă, mîncă.
Eddie trase deoparte pătura ţeapănă, apucînd‑o delicat între degetul mare şi arătător, cu o strîmbătură provocată de senzaţia de îngălare. Una dintre ferestrele acelea joase de la pivniţă se afla imediat în spatele păturii, cu un ochi spart, iar celălalt opac de jeg. Se aplecă spre ea, acum simţindu‑se aproape hipnotizat. Se aplecă mai aproape de fereastră, mai aproape de întunericul beciului, inspirînd acel miros al vechimii, al mucegaiului şi putreziciunii uscate, tot mai aproape de beznă, şi cu siguranţă că leprosul l‑ar fi prins dacă astmei nu‑i venea să lovească exact în acel moment. Îi înhăţă plămînii cu o forţă nedureroasă, dar totuşi înspăimîntătoare; răsuflarea lui Eddie dobîndi de îndată tonalitatea cea familiară şi atît de detestată.
Se trase înapoi, şi în acel moment apăru faţa. Sosirea ei a fost atît de bruscă, atît de surprinzătoare (şi totuşi, în acelaşi timp, atît de previzibilă), că Eddie n‑ar fi putut să ţipe nici dacă nu avea un atac de astmă. Ochii i se bulbucară. Gura i se crăpă întredeschisă. Nu era haimanaua cu nasul descompus, dar existau unele asemănări. Asemănări cumplite. Şi totuşi... Arătarea aceea nu putea fi un om. Nimic nu putea să fie atît de putrezit, şi totuşi să rămînă în viaţă.
Pielea frunţii îi era complet despicată. Osul alb, învelit într‑o membrană de mucozităţi, se ivea prin crăpătură ca lentila unui reflector greţos. Nasul era o punte de zgîrci crud deasupra a două canale roşii căscate. Un ochi era de un albastru vesel. Cealaltă orbită era umplută cu o masă de ţesut spongios brun‑negricios. Buza de jos a leprosului atîrna ca o bucală de ficat. Sus nici nu mai avea buză; dinţii îi ieşeau din gură într‑un inel rînjit.
Aruncă o mînă prin ochiul de geam spart. Pe cealaltă o azvîrli prin sticla murdară din stînga, spărgînd‑o. Mîinile încleştate, hrăpăreţe, îi viermuiau de ulceraţii. Pe ele gîndaci grăbiţi mişunau încoace şi încolo.
Piuind sufocat, Eddie se tîrî de‑a‑ndăratelea. Aproape că nu putea să mai respire. Inima îi era o maşinărie care o luase razna‑n piept. Leprosul părea că poartă resturile zdrenţuite ale vreunui ciudat costum argintiu. Vietăţi îi colcăiau printre laţele de păr brunet.
- Vrei să‑ţi sug puţulica, Eddie? horcăi apariţia, rînjind cu rămăşiţele‑i de gură. Fredonă: Bobby‑o suge pe‑o para şi ţi‑o face cînd oi vrea, cinşpe cenţi de ţi‑o plăcea.
Îi făcu cu ochiul:
- Adică eu, Eddie - Bob Gray. Iar acum, că am făcut cunoştinţă cum se cuvine...
O mînă i se prăvăli pe umărul drept al lui Eddie. Băiatul zbieră subţirel.
- Nu‑i nimica, spuse leprosul, iar Eddie văzu cu groază, ca prin vis, că se tîra afară pe fereastră.
Scutul osos dinapoia frunţii jupuite rupse stinghia îngustă de lemn dintre cele două ochiuri de geam. Mîinile‑i scărmănau pămîntul plin de frunze putrede. Umerii argintii ai costumului... Salopetă... Ce‑o fi fost... Începură să se îndese prin deschizătură. Acel unic ochi albastru şi arzător nu se desprindea o clipă de faţa lui Eddie.
- Uite‑acuma vin, Eddie, nu‑i nimica, croncăni arătarea. O să‑ţi placă aicea jos cu noi. Unii dintre prietenii tăi sînt aici.
Mîna i se întinse din nou, iar undeva într‑un colţ al minţii sale zbierînde, înnebunite de panică, Eddie fu convins, îngheţat deodată, că, dacă făptura aceea îl atingea pe piele, va începe şi el să putrezească. Gîndul îi frînse paralizia. Se tîrî îndărăt pe palme şi genunchi, apoi se întoarse şi se repezi către celălalt capăt al verandei. Razele soarelui, căzînd în fascicule înguste şi prăfuite prin crăpăturile dintre scîndurile verandei, îi îmbătrîneau faţa clipă cu clipă, împingea cu capul prin pînze de păianjen pline de praf ce i se agăţau în păr. Privi înapoi peste umăr şi văzu că leprosul ieşise pe jumătate.
- Nu‑ţi ajută la nimic fuga, Eddie, strigă.
Eddie ajunsese în capătul tunelului. Acolo se afla un panou cu incrustaţii. Soarele răzbătea prin el, întipărindu‑i diamante de lumină pe obraji şi pe frunte. Înclină capul şi se năpusti prin ele fără nici o ezitare, smulgînd întregul paravan cu un ţipăt de cuie ruginite. Dincolo creştea un hăţiş de trandafiri, iar Eddie îşi croi drum prin rugi, ridicîndu‑se totodată în picioare, fără a simţi spinii ce‑i zgîriau crestături superficiale de‑a lungul braţelor, pe obraji şi pe gît.
Se întoarse şi porni de‑a‑ndăratelea cu genunchii moi, scoţîndu‑şi inhalatorul din buzunar şi apăsînd pe trăgaci. Sigur se întîmplase cu adevărat? Nu cumva se gîndise la vagabondul ăla, iar mintea sa... Mă rog, pur şi simplu."
Fragment din romanul"Oraşul bântuit", traducere de Mihnea Columbeanu, în curs de apariţie în seria de autor Stephen King de la Editura Nemira
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
