Sărbătorile Paştelui aduc întotdeauna o anume pace sub Cerul creştin. Aşa cum – pentru un ochi atent – duminica nu locuim nicidecum în aceeaşi atmosferă spirituală precum locuim în celelalte zile ale săptămânii, fie acestea şi zile libere, tot astfel marile sărbători creştine vin cu o binecuvântată amprentă particulară, fapt sesizat şi în tradiţia noastră folclorică, pe care, în timp, a fost intim altoită tradiţia creştină.
Fiind cea mai mare sărbătoare creştină de peste an, Sărbătoarea Paştelui şi întreg alaiul de sărbători pregătitoare, dar mai ales cele următoare Învierii Domnului, te îndeamnă mai puternic ca nicicând pe parcursul anului spre asumarea Bucuriei vieţii întru Hristos.
M-am întrebat uneori în ce ar putea consta, care ar putea fi ortodoxia viitorului – de peste 50, 100, 200 de ani, să spunem. Întrebare aproape de prisos pentru cel care aşteaptă mântuirea, de altfel. Prin aceasta ortodoxia a rămas ortodoxie – neschimbându-se deloc de două milenii, o să mi se răspundă prompt şi aspru...
Este răspunsul cel mai la-ndemână. Căci, în realitate, marii teologi ori cercetători ai istoriei Bisericii o să-ţi spună că întotdeauna au existat dinamici mai mult sau mai puţin vizibile – şi la nivel liturgic, şi canonic, şi ecleziastic ş.a.
Dar cel mai important reper sunt oamenii. O perspectivă antropologică dă la iveală nenumărate constante, dar şi semnificative mutaţii. Adesea marii duhovnici sunt nemulţumiţi de faptul că epoca în care ei trăiesc nu o egalează în sfinţenie pe cea a înaintaşilor lor direcţi. Să fie aceasta numai un exerciţiu de smerenie ori numai un artificiu retoric?
Aşadar poate că suntem îndreptăţiţi să avem nişte aşteptări, să facem câteva proiecţii. Aşa cum se practică la scară amplă şi cu instrumente profesioniste pentru domeniile economic, politic, medical etc. Nu putem „lua în calcul” aici probabile noi hierofanii – acestea sunt suprizele pe care Dumnezeu i le păstrează omului şi se înscriu în registrul frumuseţii şi miracolului acestei lumi...
...Cu siguranţă, fiindcă omul este sub vremi, ortodoxia va fi tributară în continuare politicului. Dacă nu se vor petrece schimbări dramatice, noi cataclisme naturale ori social-economice generate – sau nu – de vreun război mondial, această parte de Cer sub care locuiesc majoritatea creştinilor ortodocşi are câteva şanse reale de recalibrare întru Duh.
Prima ar fi generată de posibilitatea întrunirii unui – apropiat şi proiectat pentru anul 2016 – Sinod Panortodox care să reaşeze viaţa ortodoxiei mai aproape de Duhul primelor veacuri, chiar dacă se va porni şi de la realităţile veacului de astăzi. Aceasta ar putea atrage o reapropiere – naturală – de Vatican. Cu siguranţă, vor exista şi convulsii, disidenţe, manipulări, temeri, aşa cum au tot fost de o mie de ani încoace. Cu toate acestea, la limita luminoasă este de aşteptat ca liderii celor două mari confesiuni creştine, catolică şi ortodoxă (la care sunt şanse a se alătura într-o primă instanţă şi anglicanii), să realizeze că există prea puţine lucruri care să-i îndepărteze comparativ cu cele ce îi ţin împreună. Colaborarea lor ar putea fi din ce în ce mai apropiată – nu ştim dacă chiar până la comuniune liturgică...
Nota bene: Nu poate fi vorba de o aceeaşi pălărie, de un conducător unic, precum greşit i se atribuie acest rol Papei – iată o inepuizabilă sursă de (auto)manipulări, chiar dacă se bazează şi pe o istorie care a alimentat abundent aceste temeri prin gesturi neinspirate ale tuturor părţilor –, ci pur şi simplu se va cădea de acord asupra unor priorităţi. Dacă politicul nu va bruia major, mai ales dinspre Biserica Rusiei, aceste reaşezări, aceste reveniri la o matcă firească, dar la o altă cotă spirituală, poate mai înseninată, poate întremată de trezvie, par posibile şi rezonabile în orizontul de timp al acestui secol...
Se tot spune că măcar creştinii trebuie să fie uniţi în faţa pericolului reprezentat de islam. Personal cred că este un dram de adevăr în aceasta, dar numai dacă facem referire la islamul radical, care se îndepărtează de însăşi esenţa sa spirituală (lucru perfect valabil, neîndoielnic, şi pentru creştinismul ultraconservator).
Pericolul real este în altă parte: secularizarea halucinantă, agresivă, care atrage îndepărtarea omului de Dumnezeu, îndepărtarea omului de om, îndepărtarea omului de Creaţie prin distrugerea masivă a acesteia. Dincolo de liturgic, dincolo de Duhul prezent în firidele marilor confesiuni, precum o unică apă freatică, aceasta poate fi „platforma” comună care ar putea să apropie semnificativ confesiunile creştine majore, păstrând totodată o distanţă confortabilă care să nu dizolve identităţile, atât de preţioase.
Cum va fi creştinul de mâine? Putem medita şi la aceasta pornind – parţial – de la ceea ce se petrece la nivel social, economic, ştiinţific, antropologic astăzi.
Aşa cum bicicleta nu a dispărut după apariţia maşinii, tot astfel poate că Biblia şi marile texte creştine vor putea fi citite, studiate, asimilate rugăciunii, şi pe hârtie sau un înlocuitor al acesteia, dar şi pe dispozitive (electronice, cuantice ş.a.) din ce în ce mai sofisticate pe care astăzi le vedem în anumite filme SF. Nimic spectaculos, căci omul va continua să aibă un suflet dornic să-şi răspundă întrebărilor existenţiale, deşi ştiinţa şi tehnologiile viitoare ar putea interfera primejdios cu lăuntrul său, chiar abuziv (androizii ori entităţile umanoide create în laboratoare pot deveni o realitate concretă într-un orizont de timp mai apropiat decât ne imaginăm).
Există în anumite locuri pe glob, inclusiv în România, biserici ale căror clopote sunt acţionate prin telecomandă, ceea ce este banal astăzi. Până la ce distanţă se va lăsa spaţiul sacru „invadat” de noile tehnologii? – iată o permanentă întrebare a anilor din urmă şi, mai cu seamă, a celor ce vin. Suntem pregătiţi a ne ruga în biserici virtuale (construite în spaţiul electronic) ori în capele-holograme de pe viitoare nave cosmice? Este o întrebare gravă, căci îşi caută răspunsurile pe tărâmul liturgic, pe cel canonic, pe cel al antropologiei creştine ş.a.m.d.
Interferenţa omului cu uriaşele schimbări generate de genetică, biologie etc. va aduce noi şi inimaginabile provocări. Aşa cum astăzi este banal un transplant de inimă – iar Bisericile ortodoxe au acceptat această revoluţie –, tot astfel se pun probleme din ce în ce mai aspre generate de interferenţa ştiinţei şi tehnologiilor de mâine cu constantele religiei creştine.
...Opacităţile vor aduce noi disidenţe, permisivitatea extremă, abordarea lejeră ne vor îndepărta de spiritualitatea autentică. Navigând între Scilla şi Caribda, aceste provocări s-ar putea să fie mult mai periculoase şi mai serioase decât atentatele – gravissime, evident – teroriste islamice din istoria recentă.
Limitele antropologiei creştine trebuie cunoscute şi asimilate până la ultimii parametri. Tocmai pentru a reuşi ulterior o bună şi demnă păstrare întru Hristos a fiinţei umane – indiferent că vom avea de-a face cu o persoană ale cărei organe vor fi înlocuite masiv, pentru a o însănătoşi ori a-i lungi viaţa (în fine, dacă este să luăm în serios ceea ce se înţelege prin „viaţă”, într-un registru minor, astăzi), indiferent de modalităţile în care genetica va revoluţiona noţiunea de „părinte” etc. Căci se întâmplă în mod curent evenimente răscolitoare: astăzi, prin inseminarea artificială, se nasc deja copii cu 3, chiar 4 părinţi. Religia creştină nu are încă răspunsuri ferme, rezonabile, unitare la toate acestea şi este somată să le caute.
Nu în ultimul rând, călătoriile în Cosmos, dar şi nenumăratele evenimente consemnate de-a lungul istoriei terestre (re)cunoscute vor aduce în conştiinţa planetară, oficial, de această dată, foarte probabile contacte cu civilizaţii extraterestre, intraterestre ori din universuri paralele. Oficial, bună parte din ortodocşi, dacă sunt întrebaţi astăzi despre acest subiect, scot din mânecă un răspuns şablon, clasic: neagă existenţa unor posibili semeni pe alte planete, ba chiar îi diabolizează. Este foarte lejer să diabolizezi ceea ce nu înţelegi ori nu accepţi (încă). Povestea este cu mult mai gravă – indiferent ce rol va fi fost să fi jucat vreo astfel de civilizaţie în istoria omenirii de ieri, de mâine...
Alexandru (Codin) Mironescu, membru important al mişcării Rugul Aprins, nota în 1967 în jurnalul său (deocamdată, inedit): „Filosofia grecească: al doilea Vechi Testament”. Un foarte căutat duhovnic creştin ortodox român al secolului XX (nu vreau să-l numesc acum, şi-aşa sunt prea nonconformiste rândurile de faţă) spunea că poate va veni vremea ca, aşa cum s-a inspirat din filosofia greacă, creştinimul să preia ziditor şi anumiţi vectori aparţinînd filosofiilor (căilor) orientale...
Tocmai fiindcă timpul are mai multe sensuri de „curgere”, puţini se gândesc că şi Viitorul poate fi o sursă de inspiraţie, un fel de „Vechi Testament”, un fel de „Filosofie grecească”...
Viitorul cel ziditor – ca revelaţie, alături de revelaţiile „Noului Testament” – acesta din urmă aflat într-un Prezent continuu...
Observaţie: nu înseamnă că, prin schiţarea celor de mai sus, subsemnatul ar avea şi răspunsuri, nici că aş pleda pentru anumite soluţii gata făcute. Părerile personale n-au nicio valoare în acest context. Importante sunt răspunsurile pe care Duhul ni le va dărui prin ruga ierarhilor şi teologilor care sunt chemaţi spre a medita la toate acestea. Dar există totuşi o condiţie: comuniunea. Aceasta şi este, din păcate, marea problemă a ortodoxiei, comparativ cu catolicismul: atomizarea, lipsa comuniunii reale inter-ortodoxe, fapt subliniat recent şi de Patriarhul Ecumenic.
La nivel individual, există şi răspunsuri sine qua non, pentru un om credincios, de pildă: existenţa lui Dumnezeu şi a Fiului Său Iisus Hristos care a fost răstignit, a murit şi a Înviat – este şi rămâne una dintre certitudini.
Unii se vor baricada în firide ale timpului (pretins) tradiţional, precum procedează astăzi comunităţile nord-americane amish (de doctrină anabaptistă), rămase captive în sec. XVII-XVIII, care refuză până şi folosirea electricităţii. Punctual, prin pustnici măcar, este chiar păcat ca tradiţia ascetică ortodoxă să accepte bruiajele postmoderne, refuzul „ofertelor” acestei lumi este perfect natural. Ce se va petrece însă cu marea masă de oameni care se va încăpăţâna să (se) rămână/pretindă creştină într-o lume în care diferenţa dintre realitatea virtuală şi cea firească va fi din ce în ce mai greu de realizat? Cât de creştini vor (mai) fi cei care se vor lăsa prinşi de „ofertele” acelei lumi? Vom avea oare un creştinism cu „mai multe viteze”!?
Teoretic, antropologia creştină ne va putea scoate din orice fel de impas dacă vom şti să avem ochii duhovniceşti (spirituali) deschişi, dacă va fi cultivat discernământul.
În fine, pentru mine, una dintre sursele nesecate de a învăţa despre creştinism, despre spiritualitate, în general, o reprezintă tinerii, adolescenţii, şi mai ales copiii. Mai cu seamă cei din urmă – poate fiindcă, alături de sfinţi, locuiesc cel mai aproape de Hristos. Până să se maturizeze şi să deprindă toate amneziile şi reflexele noastre. Ei sunt ortodoxia, next generation...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
