- Sunteţi unul dintre cei mai prolifici scriitori pe care îi cunosc. Cum reuşiţi să publicaţi în fiecare an cel puţin un titlu? Sentimentul meu, din afară, cu prietenească invidie, este că scrieţi cu o teribilă uşurinţă, dar şi că, atunci când vă aşezaţi în faţa computerului sau paginii albe, ideile, textele gata încheiate abia aşteaptă să se reverse ...
- Ce bine ar fi să fie aşa… Dar ştiţi mai bine decât mine că asta nu e cu putinţă. În siajul lui Nicolae Iorga şi Mihail Sadoveanu, al lui Ion Agârbiceanu şi al altor câţiva scriitori de vârf, atât din punctul de vedere cantitativ al revărsărilor lor literare, cât şi din acela al calităţii darurilor lor literare şi culturale cine este, astăzi, prolific? Ca să nu mai vorbesc de minunatul dvs. dar şi de perseverenţa pe care o vădiţi (cred că asta e vocaţia), de a publica romane după romane… Am bănuiala că şi pe dvs. vă mână, ca pe mine, himere compensatorii. Uneori mi se pare că, exact ca în Vechiul Testament, unde păcatele se ispăşesc vreme de şapte generaţii, am de răscumpărat şi îngheţarea creativităţii lui Cârlova după abia cinci poeme, şi proiectele neterminate ale înaintaşilor (epopeile întrerupte ale lui Heliade-Rădulescu şi Eminescu, de pildă), romanele nescrise ale lui Rebreanu, întreruperea în plină activitate a vieţii şi creaţiei lui Marin Preda… Marea încercare, de altfel, nu mi se pare producerea capodoperei – nu ştiu ce e aceea, dacă există cumva –, ci înzestrarea literaturii noastre cu cât mai multe opere literare de o anumită calitate şi altitudine; o acumulare importantă care să asigure saltul în plină lumină şi strălucire a universurilor literare româneşti, oarecum marginalizate, pe moment, datorită unor proaste politici culturale şi a unei limbi de o frumuseţe prea orgolioasă pentru a se lăsa cu uşurinţă tradusă la un nivel de subtilitate şi de splendoare compatibil cu identitatea ei.
Da, sunt cam… ridicol, recunosc. În ce priveşte uşurinţa cu care scriu, ea este iluzorie. Cred însă în rezultatele fabuloase pe care ţi le asigură ritmicitatea exerciţiului într-ale scrierii, cred în exerciţiul cotidian de „pian”, în orele petrecute „la şevalet”, în stăruinţă şi în lustruit piatra, vreme de ani, cu modeste şi ignobile cârpe, dar şi cu un proiect în faţă…
- Sunt convins că aţi mai fost întrebat, insist şi eu: implicarea în atâtea genuri literare e un gest de nonconformism?
- Unul dintre volumele mele de critică se intitulează Rebel fără pauză. Câţiva prieteni au crezut că, recomandându-mă astfel, mă eroizez într-un fel, construindu-mi un soi de identitate suspectă şi aparent falsă, dar eu acolo vorbeam tocmai de un anume inconformism al vocaţiei mele. Să scrii când ai putea trimite SMS-uri, să pierzi ani aşternând romane în loc să îi dai bătaie cu poezii de două strofe grupate în plachete de 40-60 de pagini, să te cocoşezi la masa de scris în loc să stai cu prietenii la tejgheaua unui bar luminat enigmatic este un soi de nonconformism. Faptul că mă caut dincolo de genuri şi specii ţine însă de testarea propriilor limite şi de convingerea că fiecare idee îşi are drumul propriu. Un proiect te poate duce către teatru, altul înspre o povestire, altele generează eseuri şi tot aşa. Până la urmă, imaginea ta se constituie prin însumare, la ora bilanţului (sau a bilanţurilor succesive).
- Vă mai este aproape deviza de care vorbeaţi cândva: „Decât puţin şi prost, mai bine mult, bine şi repede”?
- Desigur. Recunosc însă că e una riscantă. În plan personal, graba nu este recomandabilă, căci este lesne asociabilă cu superficialitatea. Şi totuşi: a gândi bine lucrurile şi a le trata cu o mână exersată înseamnă să scapi în bună măsură de pericolele grabei. Cât despre ideea de viteză în materie de scris, nu ai ce face: epoca şi-a înteţit dinamica de croazieră, până stai şi socoteşti pe îndelete, contextele s-au modificat ireversibil, în multe privinţe; inclusiv în spaţiul tău interior, constrâns de proximitate şi de macrotendinţele globale să ţii pasul.
Referitor la ideea de mult, de productivitate… Ea este, în mintea mea, perfect rezonabilă, câtă vreme asta încearcă şi industriile să obţină. Nu putem pretinde agricultorului ori instalatorului să fie eficient, adică să lucreze mult şi bine în barem de timp, iar noi să stăm melancolici în staţia de autobuz, aşteptând vehiculul muzei. Cu lucrurile de calitate publicul se dovedeşte avid, mai vrea, are nevoie. Este firesc, din partea profesionistului unui domeniu, să încerce să exceleze prin lucruri de calitate, cât de multe poate da. La urma urmei, inspiraţia, puterile interioare nu sunt ale noastre, ci ni s-au dat doar în gestiune. Cum cornul abundenţei din care se alimentează ele se numeşte astfel tocmai pentru că, oricât ţi-ar da, mereu mai are şi te mai poţi împărtăşi din beneficiile lui etern reînnoite, de ce un autor nu ar încerca să onoreze cu probitate, cu hărnicie şi cu mereu înnoită bucurie aceste minunate daruri, fără egal?
Ideea de a face bine este, şi ea, subminată astăzi, în pofida discursurilor demagogice care afirmă contrariul Au apărut falşi profeţi ai operelor „imperfecte”, inşi mulţumiţi – resemnaţi – cu firimiturile, cu fragmentele de macrameu semidestrămate. Binele îţi procură îndată duşmani, pentru că mulţi iau acest program ca pe o sfidare („Dar cine se crede acesta să vrea să facă bine?! Ce, noi facem rău?! Sau cum?”). Principalele beneficii vin însă în aceeaşi dinamică interioară invocată mai sus, ea te pune în ordine cu tine însuţi, te însănătoşeşte, îţi aduce multă lumină…
- Sunteţi un perseverent susţinător, chiar promotor al polemicii în lumea culturală. Ce rol credeţi că au dezbaterile în contradictoriu în cultură?
- Este adevărat, iar poziţia mea beneficiază de mai multe feluri de îndreptăţiri. Una vine din nevoia de „glasnost”. Într-o societate ca a noastră, plină de secrete (de stat, de alcov, profesionale etc.), bine păzite de poliţie, de jandarmi, de servicii secrete, de bodyguarzi, de clici private, de te miri cine, să poţi vorbi deschis, să dezbaţi, să ai alte păreri şi să le spui cinstit a devenit un soi de lux seniorial, de la care nu mă trag deoparte.
Mai este apoi şi ideea de eroism. Eu nu cred că acesta este apanajul vremurilor de război, al crizelor istorice. Există un soi de nevoie de a sta vertical şi de a privi în ochi lumea, realitatea. Ţine de respectul de sine, de convingerea reală în ceea ce faci şi ce spui, ţine de o igienă intimă. Dacă eşti de bună credinţă şi crezi că ştii altceva sau altfel decât cutare sau cutare, ce te poate împiedica să vorbeşti despre asta?
În fine, lumea pe la noi crede că a polemiza înseamnă să înjuri. Or, nu cred că este aşa. Dimpotrivă, nu polemizezi decât cu cei pe care îi respecţi şi îi creditezi. Ceilalţi nu merită atenţie.
- Sunteţi una dintre vocile provinciei cele mai bine auzite. V-aţi propus aşa ceva sau e o urmare firească a procupărilor dvs multiple? Ce ar trebuie să facă şi încă n-au făcut centrele culturale din provincie pentru a fi mai bine auzite?
- Cred că exageraţi un pic, probabil din prietenie. Vă mulţumesc. Adevărul este însă că există provinciali mult mai faimoşi şi mai vizibili decât mine, în bine şi în rău. Oricum, este excelent că, în pofida unei tendinţe istorice de împingere a evenimentelor semnificative numai în zone metropolitane, cultura română îşi păstrează policentrismul dintotdeauna, făcând posibil să se audă şi vocile provincialilor din toate părţile. Este şi o formă de bogăţie a culturii noastre naţionale, este şi fluxul afirmării diversităţii, este şi o dovadă a toleranţei de fond pe care o avem unii cu alţii chiar şi atunci când un anume discurs sau o anume persoană ne provoacă şi ne vexează.
- Ca istoric, sunteţi mai apropiat de Evul Mediu sau de istoria recentă? De ce?
- Trăiesc în istoria recentă, ca şi dvs. Îmi place, nu-mi place, e timpul vieţii mele şi nu mă dezic de el. Fascinaţia mea de cititor şi de cercetător se îndreaptă însă către timpurile medievale, poate fiindcă am rămas în relaţii apropiate cu copilul care am fost. Cavaleri, săbii, domniţe şi chiar balauri, toate se află în poveşti şi, dacă le cauţi, le descoperi şi în evul de mijloc. Românii trecuseră deja la ceea ce s-ar putea numi prima lor modernitate când câţiva inşi cu dragoste de carte şi buni creştini au tradus Biblia de la Bucureşti. Ei bine, în Cartea lui Iov tipărită, împreună cu tot restul cărţilor sacre pe care le conţine Cartea Cărţilor, printre animalele menţionate se numără şi Inorogul, şi Balaurul. Minunată dovadă că la 1688 oamenii credeau neclintit încă în existenţa acestor animale de fabulă. Cum să nu îndrăgeşti asemenea timpuri în care legenda şi mitul aveau încă deplină realitate palpabilă?
- Mi se pare mie sau una dintre trăsăturile dvs dominante, alături de perseverenţă, este umorul? Credeţi că e o cale de urmat să abordăm tot ce ni se întâmplă cu umor?
- Fără umor am fi penibili. Tragediile autentice nu sunt îngropate în plânset. Chiar dacă pot părea aşa, acesta nu se aude, pentru că zeii râd… Dacă ne-am trăi marginalitatea, dominaţiile străine, batjocura la care ne supun ai noştri cel puţin la fel de mult precum străinii, am fi penibili. Păcală şi Bulă sunt însă eroi naţionali pentru că oligofrenia lor socială stârneşte râsul şi descreţeşte frunţile, dă speranţă şi răspunde paradoxal celor mai ruinătoare situaţii de viaţă, dând o măreţie bonomă disparităţilor, disfuncţiilor, dizarmoniei în care ne-a azvârlit un anume model de perpetuare istorică. Multe lucruri m-ar fi putut leza major dacă nu moşteneam un pic din fibra umoristică a naţiunii noastre, dacă nu aveam acces la hilaritate. Am însă umor? N-am? Sunt ardelean, cred în seriozitate, în punctualitate, în rigoare, în tot felul de alibiuri de acest fel. Dovada însă că am umor? Cred nezmintit în… prietenie.
- Se spune despre dvs că sunteţi un bun orator. Explică oratoria măcar în parte succesul de care vă bucuraţi şi în scris?
- Care profesor nu devine un bun orator după ani de spectacole cotidiene la clasă? Cumva-cumva trebuie să îţi faci aliaţi din copiii şi tinerii nedumeriţi care ar dori ca, în loc să îi ţii în bănci, predându-le abstracţiuni, să zburde liberi cu fapta şi cu gândul pe unde îi duce propriul interes momentan, fie şi în pura gratuitate.
De obicei mă laudă ca orator cei care cred că scriu slab. Este o formă de politeţe pe care o apreciez la justa ei valoare. Uneori, pentru că vorbesc vivace şi am exerciţiul piruetelor verbale, oamenii îmi atribuie merite. Nu au însă dreptate, e doar o combinaţie personală de a-mi înfrânge propriile ezitări, rămăşiţele de timiditate. Când se întâmplă însă să uit să-mi mai caut cuvintele şi mă trezesc după o vreme în mijlocul unei fraze, acompaniat de tăcerea vibrantă a audienţei ori de micile ei foşnete-ecou, atunci o asemenea apreciere poate fi adevărată. Singura problemă este însă că atunci nu mai vorbesc eu. Probabil limba română îşi face loc prin mine, mişcând sonor aerul şi producând o vibraţie aşteptată.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
