• Leu / EUR4.8068
  • Leu / GBP5.6544
  • Leu / USD4.3926
Ziarul de Duminică

Ovidiu Şimonca: „Caragiale s-ar fi bucurat să mai afle cum merge presa din România: cine trage sfori, cine are curaj”/ de Daniel Cristea-Enache

Autor: Daniel Cristea Enache

20.01.2012, 00:07 485

-Stimate domnule Ovidiu Şimonca, sunteţi unul dintre cei mai buni intervievatori din peisajul nostru cultural. În ianuarie 1912, cu fix o sută de ani în urmă, Caragiale (exilat la Berlin din 1905) devenea sexagenar. Societatea Scriitorilor Români a ţinut să-l omagieze, dar Caragiale, "subit" imobilizat de o sciatică, nu a vrut să participe la propria aniversare.

Cum aţi fi obţinut un interviu cu Caragiale şi ce întrebări i-aţi fi pus scriitorului?

- Ce bine că I.L. Caragiale a refuzat să participe la omagierea dorită de Societatea Scriitorilor Români! Mi se pare un gest admirabil să nu te laşi îmbălsămat şi confiscat de diverse instituţii din ţara natală. Crezi, dragă Daniel Cristea-Enache, că tipul de omagiere din 1912 se deosebeşte, cu mult, de cele de astăzi? Crezi că sexagenarul Caragiale nu s-ar fi plictisit de moarte, ascultând panegiricele sforăitoare şi făţarnice? Să nu uităm că I.L. Caragiale fusese lovit şi contestat, în România, refuzându-i-se două premii ale Academiei şi, mai mult, fiind atras într-un proces, prin care Caion îl acuzase că a plagiat Năpasta. A câştigat procesul, dar şi vestitul Caion a fost achitat. Aşa că, de ce să vină în România, la manifestările organizate de Societatea Scriitorilor Români? Caragiale îi scria prietenului Vlahuţă: "fosilele sunt deopotrivă nesimţitoare şi la scuipări şi la adoraţiune. Hotărât nu viu. Fiţi sănătoşi şi veseli!".

Peste 11 luni, în noiembrie 1912, Caragiale va avea parte de funeralii naţionale. Murea pe 9 iunie 1912, la Berlin, în anul când împlinise 60 de ani; în noiembrie 1912, adus cu un vagon care se rătăcise prin Europa câteva zile, trupul neînsufleţit al scriitorului va fi înhumat la Bucureşti. Cu multe discursuri, prea însufleţit supărătoare, dar, la români, lumea pune mult patos când e vorba de înmormântări. Dintr-odată, "contemporanul nostru imoral" şi "antipatriot" devinea "o mare personalitate", "cel mai mare român", "o dungă mare şi foarte luminoasă în literatura noastră contemporană". Mărturisesc că n-aş fi vrut să particip la înmormântarea de la Bucureşti a lui Caragiale, n-aş fi vrut să ascult sau să citesc discursurile de la groapă, dar mi-ar fi plăcut să public un interviu cu scriitorul exilat la Berlin. Cred că un interviu n-ar fi fost atât de greu de făcut şi de publicat.

Caragiale nu s-a rupt de România în perioada când s-a aflat la Berlin. Mai degrabă, a dorit să se desprindă de Bucureşti, de moravurile din Capitala României, dar România n-a abandonat-o niciodată în perioada când s-a aflat în Germania. Înainte de a pleca la Berlin, Caragiale a vrut să se stabilească în Transilvania, oriunde, la Cluj, la Sibiu, la Braşov. Se ştie că, în 1911, a participat la serbările ASTRA de la Blaj şi că a colaborat, de la Berlin, la ziarul Românul din Arad, al Partidului Naţional Român. Pe urmă, să nu uităm că, la Berlin, avea casa deschisă prietenilor săi, români, din Germania şi din România. Îi chema la el, la Berlin, sau, deseori, pleca până la Leipzig, unde se întâlnea cu Paul Zarifopol, sau se întorcea în România (există şi o contabilicească informare despre călătoriile lui Caragiale în România, cel puţin 22 de întoarceri, între 1905-1912). Lui Zarifopol i-a scris peste 400 de scrisori, în perioada exilului său german, gratulându-l cu apelativul de "Herr Doktor" (Zarifopol era cu 22 de ani mai tânăr şi urma un doctorat în Germania).

Să mulţumim istoriei că încă nu se inventase telefonul mobil: probabil că, dornic să-şi audă vechii prieteni, Caragiale n-ar mai fi avut răbdare să aştearnă în scris sentimentele sale şi ar fi telefonat grabnic, exasperat în momentele când "abonatul nu putea fi contactat". Prin existenţa telefonului mobil s-ar fi pierdut o fascinantă corespondenţă, bine arhivată de istoria literară. Caragiale scria multe scrisori prietenilor, era simpatic, melancolic, dar deloc exasperat că trebuise să ia drumul pribegiei (a fost o opţiune asumată, un "exil voluntar").

La Berlin, Caragiale trăia româneşte, cu pereţi tapetaţi cu fotografii din ţară, cu mobilă ca acasă, având covoare româneşti, dar şi un... grătar, cu haine care îi aminteau de purtările modei bucureştene. Îşi adusese şi pianul din Bucureşti, colinda berăriile (nu ştia nemţeşte, dar putea să ceară o bere şi să cheme ospătarul pentru notă), fuma la fel de mult ca în ţară şi îl admira pe Beethoven, căruia îi zicea "babacul".

Aşa că nu mi-ar fi fost greu să fac un interviu cu I.L. Caragiale la Berlin! Pentru interviu ar fi fost nevoie să-i trimit înainte o scrisoare. Simplu, fără cuvinte mari, fără gratulări pompoase, i-aş fi spus că vreau să-l vizitez la Berlin şi că mă pun la drum în două săptămâni. Cred că nenea Iancu mi-ar fi răspuns grabnic, prin telegraf, asigurându-mă că pot veni negreşit. Caragiale a fost şi un excelent gazetar; îi plăcea să fie jurnalist, scria de la schiţe şi nuvele la articole - să le numim cu limbajul de astăzi - "de opinie". Şi s-ar fi bucurat să mai afle, din interior, cum merge presa din România, cine trage sfori, cine are curaj, cine scrie la comandă sau din cuget. Cum spuneam, m-aş fi pus la drum. Aş fi luat un braţ de ziare şi reviste din România - un cadou minunat şi, dacă vă vine să credeţi, câteva flori din vreo grădină (Caragiale devenise, la Berlin, un admirator al florăriilor şi al peisajelor) pe care le-aş fi presat între ziarele din ţară. Pentru doamna lui, aş fi luat o pălărie de pe Lipscani, iar pentru fete, nişte panglici, ceva, un accesoriu galant şi colorat pentru vreo rochie.

Ajuns la Berlin, probabil că I.L. Caragiale m-ar fi aşteptat cu trăsura la gară, m-ar fi condus acasă, unde avea o cameră de oaspeţi, pe drum m-ar fi întrebat ce mai face unul şi altul, şi scriitori, şi oameni politici, am fi mâncat ceva frugal la reşedinţa sa şi, apoi, m-ar fi dus într-o berărie. Ar fi amânat interviul pentru a doua zi, deocamdată eram oaspetele său, venit din România, de ce atâta grabă, hai poate şi la un concert. Şi, după concert, poate mai merge o bere, şi încă una, s-ar fi făcut mult după miezul nopţii, când ne-am fi întors acasă. Noaptea poate că l-aş fi auzit tuşind urât, de la ţigări; după un somn lung şi convulsiv, Caragiale cobora din pat în jurul orei 11.00, cu nelipsita cafea şi ţigară.

Abia acum, a doua zi, poate că ar fi început interviul, cu câteva întrebări simple. De ce a plecat din ţară? Cum se simte la Berlin? Ce gust are "franzela exilului"? Cine îl vizitează? De cine îi este dor? Pe urmă poate că l-aş fi întrebat despre situaţia politică din ţară (la Berlin, Caragiale a scris, publicând şi o versiune în Die Zeit, eseul 1907 din primăvară până-n toamnă şi a propus o lege pentru grăbirea acordării cetăţeniei evreilor). Pe urmă, l-aş fi întrebat despre ingratitudinea contemporanilor, el m-ar fi contrazis şi ar fi vorbit de instituţii, de Academie, de justiţie, de partide. Nu mi-aş fi putut reprima întrebările despre tinereţea sa, când a scris capodoperele sale dramatice (O noapte furtunoasă - 1878, la 26 de ani, Conu Leonida faţă cu reacţiunea - 1880, la 28 de ani, apoi, la 33 şi 38 de ani, O scrisoare pierdută, D'ale carnavalului şi Năpasta). Sigur, ar fi fost şi o întrebare convenţională: La ce scrie? Dacă va mai publica ceva în România?

În final, tare l-aş fi întrebat despre Mateiu Caragiale, fiul său natural, născut în 1885, pe care Caragiale-tatăl l-a dus cu el la Berlin, unde Mateiu a început studii de drept. Când am fi făcut interviul, Mateiu Caragiale ar fi avut 20 şi ceva de ani; până la moartea tatălui, Mateiu a publicat câteva versuri în Viaţa Românească (aprilie 1912 - Panait Cerna îl felicită pe Caragiale-tatăl pentru poeziile fiului, nu se cunoaşte reacţia lui I.L. Caragiale), dar Craii de Curtea-Veche apar abia în 1929. Cu toate acestea, reporterul-intervievator ar fi avut dreptul la o întrebare de final: Dacă crede că fiul său, Mateiu, îi va moşteni talentul literar? Nu pot să anticipez răspunsul. Chiar nu pot. Ceea ce ştiu sigur este că I.L. Caragiale l-a iubit mult pe Mateiu, l-a adus cu el la Berlin, l-a lăsat să se întoarcă la Bucureşti, l-a aşteptat din nou la Berlin, după ce Mateiu se săturase repede de Capitală. Mateiu a cunoscut avatarurile exilului, dar a fost şi foarte apropiat de tatăl său. Până la moartea tatălui, nu publicase deloc proză, de aceea aş fi fost extrem de curios dacă I.L. Caragiale presimţea un "destin literar" al fiului.

Mulţumit de interviu, probabil că, spre seară, am fi luat, din nou, berăriile la rând. Ştiu că I.L. Caragiale nu suporta clima prea aspră, nici verile toride, nici iernile prea geroase. Presupun că aş fi ajuns la Berlin undeva prin luna mai, când se deschid terasele şi tot să stai la palavre. Cu interviul făcut, l-aş fi ascultat povestind din nou despre români şi România, despre teatru, actori şi gazete. M-aş fi întors la Bucureşti, după încă o noapte în care m-ar fi găzduit şi l-aş fi auzit, din nou, tuşind înfiorător, de la ţigări - fuma un pachet, două, poate trei pe zi.

Te rog, nu mă întreba, dragă Daniel Cristea-Enache, unde aş fi publicat interviul, pe câte pagini, cu ce titlu, cu ce intertitluri, ce fotografie aş fi folosit, ce ar fi spus redactorul-şef, dacă ar fi făcut vreo trimitere din prima pagină către interviul meu sau l-ar fi lăsat doar în interior, dacă ar fi avut vreun ecou. Ceea ce ştiu sigur este că I.L. Caragiale mi-ar fi acordat un interviu, la Berlin, pentru că el era scriitor, jurnalist, român şi bucuros de oaspeţi, cărora le acorda, deseori, girul prieteniei.

Ovidiu Şimonca s-a născut la 11 martie 1968, la Iaşi. Este absolvent al Facultăţii de Istorie-Filozofie de la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi, specializarea sociologie-politologie. Publică, din timpul facultăţii, în Opinia studenţească, unde şi-a făcut debutul jurnalistic. A lucrat la Monitorul de Iaşi, Radio Nord-Est, BBC România, Radio Total, Evenimentul zilei, Editura Polirom. A participat la înfiinţarea Departamentului de Jurnalism de la Universitatea "Al.I. Cuza" Iaşi. A fost laureat al Premiilor Clubului Român de Presă, ediţia 2003, la secţiunea "Talk-show radio", pentru o emisiune difuzată de BBC România. La Gala Jurnalismului Cultural, ediţia I, organizată de Fundaţia Culturală "Timpul" în decembrie 2008, a obţinut Premiul pentru "Interviu". Din februarie 2005 este redactor-şef adjunct la revista Observator cultural. În 2009, a publicat, la Editura Cartier, volumul Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemenţă şi emoţie.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.8068
Diferență: -0,0125
Ieri: 4.8074
Azi: 4.3926
Diferență: -0,5884
Ieri: 4.4186
Azi: 5.6544
Diferență: -1,0881
Ieri: 5.7166
Azi: 4.5223
Diferență: -0,1964
Ieri: 4.5312