Ce rol poate avea realitatea în naşterea unui proiect expoziţional? În cazul lui Ioan Sbârciu, artist cu o reputaţie consolidată şi beneficiind de o recunoaştere circulară în lumea artistică românească (ca să nu pomenesc şi numeroasele prezenţe internaţionale de care a beneficiat), ea pare să ofere, prin intermediul amintirii, reperele îndepărtate, dar odinioară palpabile, ale celei mai recente expoziţii. Într-o discuţie recentă, edificatoare, plasticianul mi-a destăinuit că în ultima perioadă i-a revenit adeseori în minte pădurea în preajma căreia a copilărit cu o intensitate ciudată. Când s-a întors, cu prima ocazie, pe meleagurile de odinioară, de la poalele Carpaţilor, peisajul s-a dovedit de nerecunoscut. Singurul loc unde mai rămăsese pădurea de odinioară intactă era în spaţiul memoriei lui afective. A decis deci să o regăsească pe pânze, iar din această tentativă, pornită în ambianţa unui realism canonic dar dezvoltată apoi liber, în peste o sută de pânze, pe direcţii tot mai îndepărtate de concreteţea lemnului propriu-zis, s-a născut Pădurea de cenuşă, eveniment organizat de Muzeul de Artă clujean în mai multe dintre sălile sale, în cadrul programului „Artişti de marcă ai Clujului”. Selecţia de cincizeci de lucrări din ansamblul tentativelor de atelier la temă a ocupat simezele celei mai reprezentative instituţii artistice până în zilele din urmă, propunând un parcurs tehnic, artistic şi, până la urmă, o imersiune în spaţiul subiectivităţii unui artist notoriu. Cunoscut ca maestru coagulant al noii şcoli de pictură clujene - şcoala griurilor, cum i s-a mai spus -, Ioan Sbârciu, s-a spus, „a trecut de la o paletă a tonurilor saturate, derivate din culorile de bază, caracteristică a mediului picturii clujene până nu demult, la o paletă a tonurilor rupte, a griurilor colorate care susţineau o reprezentare figurativă evazivă, ancorată într-o realitate imediată, cu rezonanţe socio-politice”.
Selecţioner în numeroase jurii naţionale din 1975 încoace, profesor al Universităţii de Artă şi Design din capitala transilvană de mai multe decenii, Ioan Sbârciu duce mai departe aventura proprie în sfera artei penelului, alegând spaţiile ample şi desfăşurând până la limita risipei căutările sale în domeniul vocaţiei. Pădurea sa, retragere în spaţiul silvestru protectiv al unei infantilităţi prezervate ca garanţie a prospeţimii interioare, dar şi recuperare activă a unei zone de trăiri devenite interzisă prin trecerea timpului şi vicisitudinile penetrării civilizaţiei (ori, poate, a barbariei), devine progresiv o prezenţă spectrală, insolită, aproape abstractă, deloc liniştitoare, dar nici tenebroasă; o realitate de alt tip decât cea refugiată în material, dar şi decât cea metafizică, mai curând o plăsmuire vizibilă şi palpabilă din realitatea minţii modelate sufleteşte de voinţa regenerării şi a conservării unui arhetip în eternitate. Suntem, astfel, într-un topos al memoriei proiective, paradoxal, unde corporalitatea eterică dăinuie şi după epuizarea suportului material, ca o plasmă fantasmatică din care se întruchipează siluete, dar şi discretele foşnete ale unui alt registru existenţial. Este, probabil, vorba despre o coborâre la izvoarele inspiraţiei, acolo unde fragmente disparate de gânduri, senzaţii, percepţii şi stări inefabile se amalgamează, generând în forma artefactelor noi suporturi şi îndreptare pentru călătorii cu mintea şi cu sufletul.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
