Ziarul de Duminică

Pansamente, batistuţe, şerveţele…/ de Călin Hentea

Pansamente, batistuţe, şerveţele…/ de Călin Hentea

LA COLŢ DE STRADĂ

Autor: Calin Hentea

30.03.2012, 00:00 87

Ziarele nu se mai vând. Toată lumea citeşte ştirile şi comentariile pe Net. Nici apartamentele nu se mai vând prea bine (toată lumea vrea casă pe pământ sau apartament rezidenţial). Despre cărţi, ce să mai vorbim …

În schimb, se vând excelent - cel puţin în Bucureşti - pansamente de degeţel, batistuţe de hârtie, şerveţele umede, brichete, toate câte două-trei la leu. Mai rar, şosete, pile şi forfecuţe de unghii. Toate acestea ţi se oferă îmbietor, fie în timp ce eşti cu gândurile tale în "metroul aerian" 41, fie atunci când îţi revizuieşti mental lista de cumpărături, pe o măsuţă într-un colţ de piaţă de cartier. Pe linia lui 41 sunt doar câţiva bărbaţi, mai tuciurii, acreditaţi pentru acest tip de vânzări direct din sacoşă, eventual folosind un soi de présentoir improvizat dintr-o cutie de carton. În pieţe, mătuşile voluminoase pe scăunel sunt cele care fac un astfel de negoţ. Oare cât or câştiga la bucată? Zece bani? Douăzeci? Cincizeci cred că înseamnă deja prea mult la un fleac de "două la leu".

Nu ştiu nici despre vânzătorii de bilete de Bingo cât câştigă, deşi în acest caz este vorba despre o altă "afacere", cu contract, cu un centru coordonator, cu uniformă şi tejghea. Dar tot aducătoare de doar câţiva lei, şi aceştia smulşi din nevoia altora. La fel de centralizat pare a fi şi negoţul cu bijuterii de argint, meserie tradiţional ţigănească ce a cunoscut un adevărat boom. S-ar zice că visul tuturor bucureştencelor ce-şi fac singure piaţa sau circulă cu metroul - adică nu se duc cu jeep-ul la hypermarket sau la mall după cumpărături - este să-şi cumpere lunar măcar "o litră" de argint sub formă de "ineluşe", "cerceluşi", "lănţişoare", "brăţărele" provenind din leii monarhiei de Hohenzollern.

Pe vremuri, pe stradă se vindea "Loz în plic" şi-atât. Restul - la magazine, fie acestea cu rafturile aproape goale sau complet neatractive. Pentru că aprozarele s-au subţiat considerabil la număr (şi ce cozi făceau odată…), a vinde direct de pe trotuar, fie legume (proaspete, de la producător), dar şi brânză, lapte, vin, linguri de lemn, bijuterii (tot la prima mână) sau pansamente şi cărţi prăfuite din producţia de masă de acum treizeci-patruzeci de ani pare să fie expresia unei uriaşe disperări anonime, consumate la nivel de individ - obligat de foame să accepte un câştig oricât de mic. Vânzătorii de-altădată erau mici boieri, răsfăţaţi cu ciubucuri şi cadouaşe de tot felul (un pachet de unt sau o ciocolată pentru o carte bună de sub tejghea), reflectând fidel cererea şi oferta ce funcţionau imperturbabile pe piaţa neagră socialistă. În plus, vânzătorii (de la librărie, de la carne, de la aprozar, de la alimentara, de la lapte, de la Romarta) pretindeau şi li se arăta respect. Aprozaristul avea apartament cu patru camere şi "Răpirea din serai" pe perete, iar în biblioteca librăresei, romanele de succes sau chiar poeziile cu aluzii subversive (disponibile acum pe trotuar, pe o hârtie de ziar) erau întotdeauna în dublu, triplu exemplar. Cât despre ţigani, nici vorbă să îndrăznească altceva decât să cumpere fiare vechi, sau să vândă, "pe şest", un bilet-n plus la cinema.

Pe piaţa cenuşiu capitalistă a străzilor bucureştene, vânzătorul a ajuns imaginea resemnării plictisite şi a umilinţei ignorate. Acesta era poate singurul serviciu, singura sursă de venit pe care acel om sărman a găsit-o. Cu excepţia vânzătoarelor de la mall, invariabil plictisite şi nu tocmai pline de bun-simţ. Oare ele cât câştigă pe lună? Tot zece bani la bucată, pentru două haine la leu?

AFACERI DE LA ZERO