Ziarul de Duminică

Papa Francisc şi unitatea necondiţionată cu ortodocşii/ de Marius Vasileanu

Papa Francisc şi unitatea necondiţionată cu ortodocşii/ de Marius Vasileanu

Autor: Marius Vasileanu

04.12.2014, 23:58 228

Recenta vizită a Papei Francisc în Turcia şi întâlnirea, cea de-a treia în acest an, cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a dat naştere unui nou val de discuţii şi polemici, rareori dialoguri, referitoare la o eventuală reunificare a celor două mari confesiuni creştine, catolicii şi ortodocşii.

 În traducerea în limba română, nu totdeauna fidelă, a site-ului Radio Vatican, cele mai importante rostiri ale Sf. Părinte în subiectul de faţă sunt acestea: „Vreau să vă asigur pe fiecare dintre voi că, pentru a ajunge la ţelul dorit al unităţii depline, Biserica Catolică nu intenţionează să impună nici o exigenţă, în afară de mărturisirea credinţei comune, şi că suntem gata să căutăm împreună, în lumina învăţăturii Sfintei Scripturi şi a experienţei primului mileniu, modalităţile prin care să fie garantată unitatea necesară a Bisericii în circumstanţele actuale: singura dorinţă a Bisericii Catolice şi pe care eu o voi căuta ca Episcop al Romei – Biserica care prezidează în caritate – este comuniunea cu Bisericile Ortodoxe”...

 

Este o evidenţă că paragraful de mai sus necesită o analiză în detaliu – şi presa internaţională de specialitate o face deja. Începând, să spunem, de la sublinierea rolului de Episcop al Romei pentru actualul Papă, ceea ce – presupun unii – ar fi o aluzie la renunţarea la „primatul papal”.

În rândul ortodocşilor acest cutremur cu epicentrul la Constantinopol – petrecut, să ne reamintim, exact de sărbătoarea Sf. Ap. Andrei – determină numeroase replici inclusiv în spaţiul Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Voi nota mai jos câteva meditaţii pe această temă, efect al unor „replici” mai noi ori mai vechi, provenite mai cu seamă din BOR.

- Este o evidenţă că afirmaţiile de mai sus ale Papei Francisc pot fi (şi) un „balon de încercare”. Pentru simplul motiv că nici Biserica Catolică nu prea este pregătită cu astfel de acte radicale, cu atât mai puţin Bisericile Ortodoxe. Este ştiut, în cadrul ortodoxiei rolul Patriarhului Ecumenic este mai degrabă onorific, primus inter pares, Bisericile Ortodoxe sunt puternic atomizate, un Sfânt Sinod care să adune la aceeaşi masă întâi stătătorii tuturor ortodocşilor nu a mai avut loc de foarte multă vreme – iar pregătirea celui programat pentru anul 2016 este cu totul problematică dat fiind războiul din Ucraina şi „jocului” făcut de ruşi.

- Actualului Papă i se reproşează acţiuni „surprinzătoare” – recentul Sinod dedicat familiei creştine în care Episcopul Romei a insistat pentru asimilarea homosexualilor în Biserica Catolică a îndepărtat şi mai mult Vaticanul de ortodocşi, dar a creat reacţii ferme chiar în sânul catolicismului (pasajele respective fiind îndepărtate din documentul final)!

- Din perspectiva politicii ecleziale, în mod cert suntem într-o perioadă istorică în care măcar liderii vizionari realizează că nu se mai poate continua ca până acum: încercările politice, sociale, economice, provocările ştiinţei etc sunt atât de mari încât dialogul aprofundat dintre Bisericile Creştine devine imperativ.

- Un exerciţiu de imaginaţie ne poate duce şi mai departe: dacă, spre exemplu, radicalii musulmani şi recenta coagulare numită ISIS (Statul Islamic) devin din ce în ce mai ameninţătoare – este de la sine înţeles că prioritatea pentru creştini este însăşi supravieţuirea; dar tot despre supravieţuirea credinţei în Dumnezeu (indiferent pe ce limbă este numit acesta) este vorba şi în relaţia cu ateismul militant, cu anumite tehnologii şi cercetări care nu fac decât să împuţineze şi să malformeze omul creat „după chipul şi asemănarea” Domnului. Iată de ce dialogul ecumenic extins – care presupune deschiderea către toate religiile autentice – nu este tocmai o vorbă goală...

- În respectul celor de mai sus, comunicatul comun al celor doi lideri catolic şi ortodox difuzat recent, cheamă, firesc, la responsabilitate şi dialog acei lideri ai islamului conştienţi de gravitatea situaţiei din Orient.

- Revenind mai aproape de noi, nu întrezăresc prea mulţi teologi care să stăruie în desţelenirea înţelesurilor unui pasaj precum acesta (rostit cu acelaşi prilej de Papă): „A ne întâlni, a vedea chipul celuilalt, a ne dărui îmbrăţişarea păcii, a ne ruga unul pentru celălalt, sunt dimensiuni esenţiale din acel drum către restabilirea deplinei comuniuni spre care năzuim. Toate acestea precedă şi însoţesc mereu cealaltă dimensiune esenţială pentru acest drum, care este dialogul teologic. Un dialog autentic este întotdeauna o întâlnire între persoane cu un nume, un chip, o istorie, şi nu doar o confruntare de idei.”

- De ce sunt sceptic: fiindcă la gradul de incultură canonică, teologică, duhovnicească (spirituală) ori frustrare coagulată pe parcursul a multe sute de ani – frustrare pentru ale cărei cauze aportul catolicilor nu au fost nicidecum inocent –, sau pur şi simplu din motive politice meschine şi imediate cam orice ar rosti cei mai bine intenţionaţi conducători fie ei catolici, fie ortodocşi va fi răstălmăcit şi generator de schisme...

Aşa cum în cazul catolicilor Conciliul Vatican II a generat câteva fracţiuni care nu au recunoscut deciziile acestuia – în special cele privitoare la liturghie –, aşa cum şi astăzi există diferenţe în calendarul ortodocşilor (inclusiv în România, fiind o facţiune care nu a recunoscut o banală up-datare la calendarul astronomic), în cazul în care într-un viitor apropiat sau mediu afirmaţiile Papei Francisc s-ar concretiza cumva, faliile dintre conservatori şi cei numiţi „ecumenişti” s-ar acutiza dramatic şi ar duce, indubitabil, la noi rupturi...!

- Acesta este motivul principal pentru care acest dialog trebuie aprofundat, trebuie analizat în cunoştinţă de cauză, fără „agende ascunse”, lipsit de ascunzişuri, în duhul Bisericii nedespărţite. De altfel la acest capitol Biserica Ortodoxă Română a avut cândva o uriaşă personalitate al cărei rol ca trimis al Patriarhului Ecumenic Athenagoras pe lângă Conciliul Vatican II nu a fost nicidecum minor: Arhimandritul Andrei Scrima.

- Unul dintre pasajele rostite recent de Papa Francisc este acesta: „Consider important să subliniez respectul acestui principiu drept condiţie esenţială şi reciprocă pentru restabilirea deplinei comuniuni, care nu înseamnă nici supunere a unuia faţă de celălalt, nici absorbire, ci mai degrabă primirea tuturor darurilor pe care Dumnezeu le-a oferit fiecăruia pentru a manifesta lumii întregi marele mister al mântuirii realizată de Cristos Domnul prin Duhul Sfânt.” Conform Radio Vatican, cele de mai sus au drept sursă acelaşi Vatican II: Cincizeci de ani se împlinesc şi de la promulgarea decretului Conciliului Vatican II «Unitatis redintegratio», prin care «s-a deschis o nouă cale pentru întâlnirea dintre catolici şi fraţii celorlalte Biserici şi  Comunităţi ecleziale. Un document prin care se afirmă că pentru a păstra cu fidelitate plinătatea tradiţiei creştine şi pentru a conduce la capăt reconcilierea dintre creştinii din Răsărit şi din Apus, este de cea mai mare importanţă să se păstreze şi să se sprijine patrimoniul foarte bogat al Bisericilor din Răsărit», atât în ceea ce priveşte respectivele tradiţii liturgice şi spirituale, cât şi în privinţa disciplinei canonice.”  

- Nu altfel dar în alt registru, profund spiritual, nota şi Pr. Andrei Scrima în meditaţiile sale cu privirea la reunificarea Bisericilor: „Descoperirea de sine azi trece neapărat prin celălalt şi se împlineşte în prezenţa lui. Superioritatea izolează, neîncrederea creează blocaje. Ecumenismul este, mai întâi, o problemă de viaţă spirituală: virtuţile, cele mai evanghelice, curăţirea inimii şi apatheia, pe care monahii de altă dată le căutau prin mari eforturi ascetice în deşertul care îi deschidea spre harul lui Dumnezeu şi spre fraternitate, sunt în mod normal cerute astăzi în lucrarea ecumenică de fiecare zi” (vezi „Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu”, Andrei Scrima, Ed. Anastasia, 2004, p. 224).

- Câtă vreme însă ortodoxia se va baza cu precădere pe prostime (din reflexe istorice depăşite din ce în ce de realitatea socială), pe frustrare (din prostie), pe reiterarea unor conflicte ale unor alte veacuri (din lipsa generozităţii duhovniceşti), pe interesul mărunt al jocului politic (din arghirofilie şi din lipsa conducătorilor vizionari), în detrimentul duhovniciei autentice – puţin probabil să facă măcar paşii de apropiere către celălalt pe care (mai mult sau mai puţin real) i-au făcut catolicii. Câtă vreme în facultăţile de teologie fie ortodoxe, fie catolice nu sunt încă studiate cu creionul în mână fraze precum aceasta: „am convingerea că ecumenismul de acum înainte, pentru a nu deveni steril, echivoc sau neinteresant trebuie să se pună în termeni de plenitudine, de intensiune, de spiritualitate cristică integrală, mai curând decât în termeni de asociere, de extensiune, de acţiune materială.” (Scrima, p. 221) eforturile şi declaraţiile conducătorilor pământeşti ai Bisericilor par zadarnice...

Poate că, dincolo de declaraţii, este adevărat, deosebit de îndrăzneţe, gestul Papei Francisc de aplecare a capului pentru a primi binecuvântarea Patriarhului Ecumenic Athenagoras ar merita o aplecare întru Hristos, Cel existent în inima noastră, a fiecăruia, atunci când scriem ori citim cele de mai sus...

AFACERI DE LA ZERO