Pictorul Ion Popescu-Negreni s-a stins, la varsta - neimplinita - de 95 de ani. Era de asteptat, dar nu ma impac cu ideea. Papa Negreni era pentu mine, ca si pentru multi altii, o instanta paternala, ocrotitoare, care imi ingaduia, cu o superioara generozitate, placerea exercitiului critic asupra operei sale.
Pictorul a avut un organism viguros, care a invins numeroase accidente. Totusi, varsta i-a subtiat rezistenta. ai astfel a venit sfarsitul prin frig, el contractand o bronho-pneumonie fatala.
Ironia (sinistra ironie) face ca el sa fi platit la zi intretinerea, intr-un bloc debransat de la caldura pentru datorii. Unde sa se fi dus? Spitalele noastre au fost amplasate in Siberia. Mi-l imaginez in casa, sub plapuma, crispat de frig, asteptand un fir himeric de caldura.
Sau un om care sa priceapa ce se-ntampla. Intre o necesitate ce refuza sa prinda chip si o speranta disperata, fara premonitii fericite, se instaleaza moartea. Frigul pare sa ne urmareasca de o viata, rapindu-ne logica si frumusetea iernii.
Pe creator l-a prins din urma, rapindu-l din turma ca pe o oaie obosita. Careia discretia suferintei si sacrificiului ii confera o speciala demnitate. Poti sa rezisti torturii cu focul, dar nu si celei cu gheata. Cine e infrant nu se umileste, ci se izbaveste.
A trait din fericire mult. Cu o involuntara reteta: frica de moarte. A murit de foarte multe ori inainte de disparitie. Cu un auz fin statea la panda, jubiland cand se insela. Pasii "aceleia" nu se auzeau inca.
Avea si un asa-zicand sistem de control: starea sanatatii putinilor colegi de generatie, pe care o cerceta consecvent. Intr-o vreme eram vecin cu profesorul Gigi Labin, de o varsta venerabila si el.
Papa Negreni ma suna saptamanal interesandu-se, confidential chipurile, de starea lui Gigi Labin. Cel mai adesea il linisteam: "E bine", "Stationar", "Raceala banala". De fapt, aici se insinua ceva inspaimantator, greu de suportat. ai anume spaima de a vedea cum se topeste lent si sigur propria generatie.
Victoria de a ramane in picioare e in asemenea cazuri precara, cu gust amar. Omul devine victima sigura a unei singuratati cotropitoare. Exista, sunt sigur, in atelier o lucrare stranie si singulara, care sper ca se va si gasi. Anume un fel de autoportret pe catafalc, unde-si vizualizeaza conditia de decedat.
Dincolo de umorul conjunctural, inevitabil izbeste identitatea palorii si expresiei. Papa si-a ghicit finalul.
Ca pictor, avea un sigur simt al culorii. A abordat sansele traditionale ale picturii in peisaj, natura statica, flori, nuduri, compozitii cu personaje. Stilul este inconfundabil.
Simplitate a compozitiei, naturalete, desen clar in culoare, adesea calda, imperechere de pamanturi, de ocruri, de oranjuri si brunuri, varstate cu rosu si verde.
Uneori, pasta vadeste valori calorice, dar si tactile, ca o tapiterie, prin afanare si delicatete textila. Imaginile sunt senine si cordiale, de o atmosfera romaneasca lipsita de orice puseu didactic si retoric.
Pictorul asa simte. Moral e doar faptul ca nu se sfieste sa o spuna, sa minta de dragul unei modernitati sterile, artificiale. Ion Popescu-Negreni este poate cel mai liber si dezinvolt creator din cati am cunoscut.
Nicaieri in panzele lui, altfel docte pictural, nu se simte amintirea vreunui citat, preceptele unei scoli la moda sau ale alteia. Pictura este inteleasa si tratata ca realitate organica, suficienta siesi.
Ea poate ilustra practic desavarsita autonomie a esteticului. Forma insa ramane impregnata de semnificatia figurativitatii, de sentimente dominante. De aici provine si acuta senzatie de autenticitate, de motivatie adanca a gestului.
Nu te poti juca nepedepsit cu intelesurile vietii, fie si din cele mai simple. Modelul isi cere dreptul de a fi si viata. Papa Negreni si-a trait pictura, fara orgolii si fara pagubitoare infatuare.
N-a fost un personaj secretat de propria pictura, ci un om care si-a dominat atitudinea si mijloacelele cu o simplitate ce ne obliga sa-i admiram opera si tinuta.
N-a stiut niciodata sa-si puna pene de maestru, sa faca parada de intelectualitate, sa produca aforisme inatacabile. Acest om norocos, vreau sa spun longeviv, a fost si un mare ghinionist. Succesele lui s-au articulat fragmentar din deziluzii si caderi.
Hai sa enumeram rapid: face razboiul din Est, ajunge la Cotul Donului, se retrage si cade prizonier tocmai la Iasi, unde s-a spart frontul. Vine din prizonierat mai tarziu decat altii, pentru ca nu prinsese trenul divizionar "Tudor Vladimirescu". Cariera i-a fost plina de dificultati.
N-a prea stiut cum sa-si promoveze arta cu relatii, n-a cotizat la minoritati sociale si artistice. De la Academia de Arta a fost pensionat fortat, cedand locul altora, care ar fi fost in pericol sa-si piarda catedra. Colegii l-au sfatuit sa faca "un pustiu de bine" altora. Ma rog, curat pustiu.
Acum vreo douazeci de ani, cand ne integram vehement in Europa, un bastard orfan, fara respect pentru parinti si mentori deopotriva, propunea scrasnit ca Ion Popescu-Negreni sa fie dat afara din Uniunea Artistilor Plastici, pentru o rezistenta la nou, chipurile.
Aceeasi Uniune, ca si aceeasi Academie de Arta, n-a strans in jurul catafalcului decat cateva persoane. Presedintia a facut un gest nobil.
A dispus funeralii nationale, care prin forta imprejurarilor s-au vadit de sector. Petrecerea unui om adevarat intr-o moarte adevarata s-a consumat sub semnul derizoriului. Papa ramane intreg, pretios ca exemplu, doar in amintirea celor care l-au pretuit.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
