Ca romancieră, Sawako Ariyoshi este cunoscută în lume mai ales prin bestsellerurile Parfum de curtezană, Dansatoarea de Kabuki şi Soţia doctorului, ale căror traduceri în limba română au apărut în colecţia „Raftul Denisei“. Roman dens, de o mare fineţe, proiectat pe planuri multiple, Parfum de curtezană este o poveste emblematică de dragoste şi ură între o mamă şi o fiică, o naraţiune istorică în Japonia primelor decenii ale secolului XX şi o meditaţie asupra condiţiei femeii în universul crud al gheişelor. A fost ecranizat în 1964, în regia lui Keisuke Kinoshita, cu Mariko Okada şi Nobuko Otowa în rolurile principale.
La sfârşitul erei Meiji, într-un sat pierdut în mijlocul lanurilor de orez, destinul a trei generaţii de femei pare să urmeze ritmul imuabil al vieţii la ţară. Însă, în clipa în care frumoasa văduvă Ikuyo, mama lui Tomoko şi fiica Tsunei, se recăsătoreşte cu fiul căpeteniei satului, totul pare să-şi iasă din matcă. Atrasă de mirajul oraşului, tânăra pereche părăseşte casa părintească. Tokio le va zdrobi repede speranţele, iar frivolitatea lui Ikuyo va împinge familia spre dezonoare. Tomoko sfârşeşte prin a fi vândută, la zece ani, unei case din cartierul plăcerilor. Gheişă-ucenică, ea va învăţa că foşnetul unui chimono de mătase înmiresmat cu tămâie, umbra unui zâmbet pe chipul desăvârşit ascuns de fard sau degetele abia atingând coardele unui shamisen pot îngenunchea bărbaţi care hotărăsc soarta Japoniei.
Tomoko este frumoasă, dar nici pe departe atât de frumoasă ca mama ei, Ikuyo. Şi totuşi fiica ajunge o gheişă celebră şi respectată, în vreme ce Ikuyo va purta mereu povara trecutului ruşinos de curtezană. Serioasă, punând mai presus de orice onoarea şi frumosul, Tomoko trezeşte admiraţia celor ce o înconjoarã. Sawako Ariyoshi, ale cărei romane graviteazã mereu în jurul unor femei puternice, exemplare, deseneazã cu tuşe sigure şi delicate, asemenea maeştrilor, portretul memorabil al unei gheişe gingaşe ca o floare, dar pe care loviturile sorţii nu o pot înfrânge.
Una dintre cele mai importante figuri literare ale Japoniei postbelice, autoare de romane, povestiri, piese de teatru şi scenarii de film şi televiziune, Sawako Ariyoshi (1931-1984) s-a născut în oraşul Wakayama. Îşi petrece o parte din copilărie în Java. În 1949 îşi începe la Tokio studiile de literaturã şi artă dramatică, pe care le finalizează în 1952. După absolvire, lucrează în presă şi începe să se afirme ca scriitoare. Debutează în 1956 cu povestirea Baladă, nominalizată în acelaşi an la cea mai prestigioasă distincţie literară japoneză, Premiul Akutagawa. În 1959, beneficiază de o bursă Rockefeller şi studiazã teatrul la Sarah Lawrence College din New York. Acesta este şi anul în care se impune ca romancieră, prin Râul Ki, primul volum al unei trilogii din care mai fac parte Râul Arita (1963) şi Râul Hidaka (1965). Romanul Parfum de curtezană apare în 1963 şi este considerat, alături de Soţia doctorului (1966) şi Dansatoarea de Kabuki (1969), cea mai strălucită mărturie a talentului literar al lui Sawako Ariyoshi. În anii ’70 autoarea publică în acelaşi ritm susţinut romane, printre care În amurgul vieţii (1972) şi Prinţesa Kazu (1978). În 1979 Sawako Ariyoshi primeşte prestigiosul Premiu Mainichi. Piesele sale de teatru sunt jucate în întreaga lume, iar multe dintre romanele ei au fost adaptate pentru scenă şi au fost ecranizate.
*
* *
Tomoko şi-a răsfirat degeţelele şi a apăsat cu putere peticul de mătase ca să-l întindă bine. Palma ei nu atingea nici măcar mărimea unei frunze de arţar din grădină. Veranda căsuţei de ţară din ţinutul Kishū, cu o climă temperată plăcută, era mai spaţioasă decât în alte părţi, măsurând peste patru shaku. Tomoko şedea cu spatele drept pe o pernă mare ce trona în colţul însorit. A netezit cu palma câteva petice, răbdătoare şi atentă şi, în final, a suprapus două ca să le coasă laolaltă. Avea de la bunica ei un ac cu urechile mari, din cele pentru copii, folosite pentru pânza groasă de bumbac. S-a apucat de cusut şi, când peticele au ajuns cât palma, a luat forfecuţa şi a tăiat aţa. Clic.
Mânuia acul cu îndemânarea unei femei în toată firea. L-a uns mai întâi, după datină, a luat bucata de material cu mâna stângă, iar cu dreapta a potrivit vârful acului, îndreptându-şi totodată spatele şi adoptând o ţinută adecvată pentru cusut. Era micuţă de statură pentru vârsta ei, dar pe chip i se întipărise o hotărâre ieşită din comun. Te uimea pur şi simplu contrastul dintre profilul frumos conturat – cu ochii rotunzi şi buza de jos mai plinuţă – şi seriozitatea nu tocmai firească pentru o copilă.
Numai că acul gros nu era deloc potrivit. Cu toate că Tomoko îşi luase măsuri de precauţie, ungându-l cu ulei de păr, împungea greu şi lăsa găuri mari pe marginea peticelor, scoţând şi un uşor pârâit. Firul roşu de mătase se strecura uşor dar oarecum stingher prin găurile mult prea mari. N-a ieşit ceva grozav, deşi fetiţa simţea că-i ard buricele trandafirii ale degetelor. Pricina eşecului părea să fi fost combinarea nepotrivită a două materiale diferite: un crep satin pe faţă şi o mătase foarte subţire pe dos. Oricum, îşi isprăvise treaba.
Tomoko a tras cu grijă de margini ca să se aşeze bine la cusături şi apoi a pus-o peste celelalte, aflate deja pe colţul stâng al pernei pentru şezut. Şi bucata asta avea aceeaşi lăţime ca precedenta. Tomoko potrivise peticele pe lungime, obţinând patru săculeţi dreptunghiulari, dintre care doi mai înguşti şi doi puţin mai laţi.
— Eu credeam că te joci frumos, singurică… Ce coşi acolo?
Auzind vocea bunicii, Tomoko ridică privirea, iar buza de jos, până atunci ţuguiată din pricina concentrării, se destinse brusc.
— Feţe de salteluţe şi de plăpumioare.
— Pentru păpuşă?
— Bunico, aş vrea nişte material…
— Am în debara, îţi scot mâine.
— Nu din debara. Mi-ar trebui nişte vatelină.
— Aha, vatelină…
Bunica a fost plăcut surprinsă. Tare şi-ar fi dorit ca fiica ei, Ikuyo, mama fetiţei, să fi deprins cumpătarea, trăsătură pe care Tomoko o avea în sânge. Bătrâna folosea vatelina, un fel de bumbac scămoşat, în straturi subţiri, la poalele chimonourilor. Micuţa ştia că rămăşiţele se adunaseră la fundul cutiei cu ace.
La patruzeci de ani împliniţi era neaşteptat de tânără pentru o bunică. Formele uşor dolofane şi pielea albă trădau o femeie în floarea vârstei. Sătenii spuneau mereu că familia Sunaga se compune din trei surori aparţinând unor generaţii diferite. Când s‑a răspândit vestea măritişului în familia Sunaga, se întrebau în glumă dacă urmau să se mărite toate trei.
Tsuna, bunica, era văduvă de doi ani, iar Ikuyo, de trei. Fiică unică la părinţi, Ikuyo se îndrăgostise de fiul înstăritei familii Tazawa din satul vecin, Umehara, şi el singur la părinţi. Nici una din familii nu voia să-şi lase odrasla să plece de acasă pentru a fi adoptată de familia cu care se încuscrea. Tatăl lui Ikuyo era cumplit de încăpăţânat, iar băiatul lui Tazawa, îndrăgostit lulea. S-au tot ciondănit, dar în cele din urmă au ajuns la o înţelegere. Oficial, Ikuyo mergea în familia soţului ca doamna Tazawa, dar primul copil care li se năştea urma să fie trecut în registrul civil al familiei Sunaga şi să devină moştenitorul de drept al acesteia. Neîmpăcându-se bine cu soacra, Ikuyo s-a întors la casa părintească, unde a trăit mai departe cu Seikichi, soţul ei.
Chiar dacă la sfârşit de perioadă Meiji mai existau nurori care nu doreau să stea cu socrii, nu li se luau în serios nazurile. Totuşi, în cazul soţilor Tazawa, situaţia complicată din registrul civil îi îngăduia capricioasei Ikuyo să ducă o viaţă conjugală oarecum diferită. Însă la scurtă vreme după naşterea lui Tomoko – fetiţa nu participase încă la prima sărbătoare Shichi-go-san – pe tatăl copilei l-a răpus o pneumonie. Ikuyo rămăsese văduvă la vârsta de douăzeci de ani. De-atunci, mai trecuseră trei.
Seriozitatea copilei de şase ani alimenta şi ea hazul sătenilor, cu toate că le era foarte limpede care din cele trei urma să se mărite. Nici vorbă nu putea fi de Tsuna. Dacă şi Tomoko ieşea din discuţie, nu mai rămânea decât Ikuyo, în vârstă de douăzeci şi trei de ani. Ciudat era însă faptul că Ikuyo, care se străduise mult ca să-l convingă pe tânărul din familia Tazawa să locuiască la ea, lucru oarecum de înţeles, părăsea acum de bunăvoie casa părintească, fapt ce stârnea multă vâlvă.
— Cum să plece din propria-i casă o femeie căreia nu-i lipseşte nimic! Şi-şi mai lasă şi copilul de izbelişte! Dragostea i-o fi luat minţile!
Tsuna nu mai contenea cu bombănelile. Chiar nu-şi înţelegea fiica. Ce să caute în căminul unui văduv copleşit încă de tristeţe, când putea foarte bine să stea acasă la ea? Ce-i trebuia să se mărite iarăşi? Doar purtase o dată veşmintele de mireasă!
— Dacă te încurcă Tomoko, o iau cu mine. Familia lui e de acord. Dar vreau s-o las aici pentru că aparţine familiei Sunaga. Te rog să nu mai cârteşti atâta!
— Crezi că ai dreptul să-i faci asta lui Seikichi, care s-a stins aşa tânăr? I-am zis eu lui Seikichi: „De ce-ai plecat înaintea mea? Cui o laşi? Tu eşti de vină…“ Şi crezi c-o să-ţi fie uşor într-o casă plină deja de copii?
— M-au asigurat că n-am de ce să-mi fac griji.
— Mare scofală să promiţi! Însă, odată ajunsă în casa lor, o să vezi tu cât e de greu şi de câte frecuşuri o să ai parte. Nu-i la îndemână traiul cu socrii, ştii bine. Crezi că o să-ţi fie la fel de uşor ca pe vremea când stăteai cu Seikichi la noi?
— Mamă! se răsti Ikuyo.
Îşi ridică pe neaşteptate capul şi se opri din cusut.
— Eşti cumva geloasă?
Ikuyo îşi învinuia mama de gelozie, neputându-şi explica altfel de ce o văduvă se împotriveşte căsătoriei altei văduve. Pentru câteva clipe ochii i-au sticlit de mânie. Pe de altă parte, Tsuna simţea că se sufocă. N-a mai scos o vorbă. Ura părea să pună stăpânire deopotrivă pe amândouă. Tsuna se întreba dacă Ikuyo a tratat-o vreodată ca pe o mamă adevărată. Fata asta capricioasă nu făcuse altceva decât s-o cicălească la nesfârşit cu chimonourile ei. Atât. Se pricepea la cusut ca restul femeilor din familia Sunaga, le moştenise talentul, numai că ea, încă de mică, s-a îngrijit doar de propriile-i veşminte. N-o interesau alţii câtuşi de puţin. Chiar şi după moartea lui Seikichi se bucura enorm de vizitele negustorului de mătăsuri. Îi luceau ochii de plăcere ori de câte ori îşi alegea materiale noi, din care îşi croia chimonouri moderne şi fistichii. Era şi firesc ca tot satul să fie cu ochii pe ea! Cochetăria ei îl stârnise probabil şi pe fiul căpeteniei satului. Tsuna continua să tacă, străfulgerând cu privirea chimonoul de corp de pe genunchii lui Ikuyo, la care ea lucra. Tsuna o ajutase de bunăvoie să-şi pregătească trusoul pentru prima ei nuntă, dar acum se încăpăţâna să nu mişte un deget.
Tomoko n-avea habar de certurile dintre bunică şi mamă. Şedea cuminte cu faţa spre grădina scăldată în lumina apusului, preocupată doar de saltelele şi plăpumile păpuşii. Netezea cu degeţelele resturile de vatelină, le întindea bine în lungime făcându-le să arate ca scamele de nori de pe cerul primăvăratic, le îndesa în săculeţii cusuţi de ea şi le bătătorea cu palma. Deprinsese foarte repede până şi meşteşugul de a rotunji colţurile cu vârful acului. Muncise sârguincios trei zile şi aşternutul păpuşii era gata – două salteluţe de 3×4 sun şi două plăpumioare de 7×8 sun. Îi ajunsese la urechi vestea că mama ei se recăsătorea, dar mintea copilei de şase ani nu putea înţelege urmările asupra ei. Ceea ce o încânta în toată povestea mamei era mărinimia cu care îi dăduse peticele de mătase, mai frumoase ca oricare altele de până atunci. Cu ele reuşise să confecţioneze un aşternut elegant pentru păpuşă, lucru pe care şi-l dorea de foarte multă vreme.
S-a hotărât să lase perna pentru a doua zi, aşa că a luat iute o mingiuţă de pânză umplută cu boabe de fasole roşie şi a pus-o cu gingăşie sub capul păpuşii. Păpuşa cu breton şi părul drept până la umeri avea un chimono identic cu al lui Tomoko. Fetiţa insistase ca bunica să-i dea peticele pentru păpuşă. Pe fundalul pestriţ se etalau, în toată splendoarea lor, mănunchiuri de pene liliachii. Materialul îl alesese mama, iar chimonoul pe care-l purta Tomoko se număra printre puţinele cusute chiar de mamă. Lumina apusului dădea mânecilor şi umerilor o strălucire aparte, mai rar întâlnită la o mătase obişnuită. Era un imprimeu modern, la care Ikuyo ţinuse morţiş. Amintirile femeilor se leagă negreşit de veşmintele pe care le poartă. Fără nici o excepţie. Tomoko avea şi ea să-şi amintească de mănunchiurile de pene mov. Adultă fiind, de multe ori când se gândea la mama ei, îi venea în minte ziua copilăriei când ea şi păpuşa purtaseră chimonouri la fel. Imaginea mamei din vremea aceea se păstra nealterată pe întâia filă a amintirilor.
Traducere din japoneză şi note de Angela Hondru. Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, colectie coordonată de Denisa Comănescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
