Există în Braşov un preot care slujeşte la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din centrul oraşului, în Piaţa Sfatului, care se bucură de respectul şi preţuirea comunităţii şi care, vreme de câţiva ani, a fost secretarul personal al Patriarhului Teoctist. Se numeşte Cristian Muntean. Îl cunoştea, cum el însuşi a mărturisit mai demult, „din copilărie, de când îl vizita pe bunicul meu. Acesta din urmă a fost episcop la Oradea, iar cu Prea Fericitul se mai întâlnea la noi acasă. Primele amintiri legate de el le am de pe la vârsta de cinci ani, iar pe atunci îl percepeam tot aşa cam ca pe un bunic. Nu era foarte comunicativ, nu era om de lume. (...). După ce am terminat Facultatea de Teologie, am activat un timp în învăţământ, însă, din cauza salariilor foarte mici, am vrut să plec. Mă hotărâsem să emigrez în America şi chiar făcusem câteva demersuri în acest sens. La un moment dat, însă, m-am dus la Patriarhul Teoctist, pentru a-i cere binecuvântarea, aşa cum este regula. M-a ascultat cu privire la motivele pentru care vreau să fac acest lucru. Apoi m-a întrebat că, dacă, totuşi, vreau să rămân, cât de apropiat de el vreau să fiu, iar eu i-am răspuns că foarte apropiat. Imediat m-a făcut secretarul său.”
Ca secretar al Patriarhului Teoctist, părintele Cristian Muntean s-a ocupat în special de relaţiile cu presa. A renunţat la ideea plecării în America, a ajuns slujitor al bisericii braşovene amintite, a început să scrie şi să publice şi are o extraordinară apetenţă pentru relaţiile cu lumea literară, scriitoricească şi gazetărească. E prezent la multe reuniuni literare braşovene, la târguri şi lansări de carte. Un bonom, care insuflă căldură, ştie să asculte, are ce spune, dar niciodată nu-şi impune punctul de vedere, ci te conduce spre el cu inteligenţă, eleganţă, civilitate. Scrie mult, şi bine, în publicaţiile de profil, pe teme care preocupă lumea religioasă. A publicat sau îngrijit mai multe cărţi religioase – pe cea mai recentă dintre ele, „Epsicop Dr. Vasile Coman – Teme de lectură”, apărută la Editura Andreiana, ziarul nostru a prezentat-o în octombrie 2013. Dar nu despre activitatea sa ca slujitor al Bisericii ne ocupăm în aceste rânduri.
Scopul acestui scurt portret este de a insista asupra activităţii de poet a părintelui Cristian Muntean. A publicat în ultimii zece ani mai multe volume de versuri – „Singurătăţile dorului”, în 2003 – Editura Universităţii Transilvania, „Tăceri roditoare”, în 2005 – Editura Universităţii Transilvania, „Neînserate dimineţi”, în 2008 – Editura Pastel, „Citadela sufletului meu”, în 2011 – Editura Arania. Acesta din urmă a fost prefaţat de Florin Şindrilaru, care considera că „sensul dominant al liricii lui Cristian Munetan este retragerea. (...) Pentru Cristian Muntean, spirit cultivat, de o intelectualitate desăvârşită, recluziunea presupune permanentă adăstare în preajma Ideii, a Conceptului. De aici se naşte, într-o primă formă a expresiei poetice, scriitura aforistică, seacă, mergând la esenţe şi cultivând o inocenţă primară a Cuvântului. (...) O poezie de esenţe blagiene. Iar cealaltă ordonată a scrisului lui Cristian Muntean naşte, ca şi alte dăţi, eflorescenţe de exprimare metaforică, recompunând frumuseţile de început de lume: dragostea eternă şi copilăria.”
Dintre toate volumele amintite, părintele poet a alcătuit anul trecut o antologie – „Nostalgii”, Editura Pastel, Braşov – adăugând poemelor selectate şi un număr de inedite. Volumul a fost prefaţat de Mircea Moţ. Nostalgiile părintelui sunt – cum bine se sublinia la lansarea volumului, la o celebră librărie braşoveană, „Şt.O. Iosif”, manageriată de o extraodinară iubitoare de carte, doamna Ana Oniţă – stări de conştiinţă poetică îndreptate spre sensurile primordiale, simplitatea poeziilor sale este doar aparentă şi ascunde inflexiuni deosebite. Autorul însuşi socoteşte
poezia ca o stare de conştiinţă, o formă sintetică de mărturisire, o formă pe care nu o abordezi cu necesitate, atunci când poţi privi lumea prin asemenea lentile şi mai ales când ai şansa să trăieşti o bucurie atât de emoţionantă, aşa cum este copilăria, de două ori: odată personal şi o dată prin ochii propriilor copii. Şi mai important, părintele poet filtrează mereu sentimentul religios prin perspectiva culturalului.
Iată, spre exemplificare, poemul „Sens”, care încheie volumul amintit:
„M-am privit din toate părţile/ să/mi înţeleg propria prezenţă./ M-am privit de sus/ şi am văzut un cer/ ce-şi mişca pe pământ rotundul./ M-am privit de jos/ şi m-am simţit strivit/ de greul pământului./M-am privit lateral/ convins că umbra pe care o fac/ nu e doar a mea/ ci reflexia luminii/ ce-mi umbreşte fiinţa/ compunând-o.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
