Ziarul de Duminică

Parisul lui Napoleon/ de Adrian-Silvan Ionescu

Parisul lui Napoleon/ de Adrian-Silvan Ionescu

Galerie foto

Autor: Adrian Silvan Ionescu

20.08.2015, 23:49 443

În anul celebrării bicentenarului Bătăliei de la Waterloo care a marcat prăbuşirea Primului Imperiu şi revenirea monarhiei de Bourbon, la Muzeul Carnavalet a fost deschisă expoziţia Napoleon şi Parisul, visele unei capitale, o manifestare menită a evidenţia grija pe care a avut-o împăratul pentru modernizarea şi înfrumuseţarea acestui mare oraş.

Format ca ofiţer de artilerie şi cunoscut ca un excelent matematician, Napoleon a fost un suveran care înţelegea proiectele urbanistice şi arhitectonice, asupra cărora avea capacitatea să se pronunţe, să le comenteze şi chiar să sugereze judicioase modificări. Încă din perioada Consulatului a început să se preocupe de asanarea oraşului, de trasarea de noi artere, de ridicarea unor edificii impozante. Dar acest interes a crescut odată cu încoronarea sa ca împărat pe 2 decembrie 1804 când, arborând în propria ţinută elementele fastului aulic al antichităţii – coroana din frunze de laur (de aur!), tunica albă cu broderii de fir, hlamida de purpură, încălţămintea ce semăna cu sandalele legionarilor şi chiar coafura sa ce amintea de aceea a lui Octavian August sau Traian – şi-a revendicat ascendenţa din împăraţii romani, iar Parisul şi l-a dorit a deveni Noua Romă, „capitala universului”. De aceea a optat pentru stilul neoclasic iar construcţiile plănuite – unele chiar  terminate, altele rămase doar în stadiul de proiect – au urmărit structura forului roman: Arcul de Triumf din Place de l’Étoile sau l’Arc du Carrousel din preajma Louvrului, Coloana Vendôme – doborâtă de comunarzi în 1871 – şi Coloana de la Châtelet, edificii evocând templele antichităţii, cu coloane şi fronton decorat cu basoreliefuri, precum Bursa, Panteonul şi biserica La Madeleine.

După perioada de ateism impus de Revoluţie, Napoleon semnează, în 1801, Concordatul cu papalitatea şi acordă libertatea de credinţă tuturor francezilor, iar bisericile, ce primiseră diverse funcţiuni publice sunt returnate cultului. Panteonul, care în 1791 fusese transformat în „Templul Patriei”, redevine, printr-un decret din februarie 1806, biserică închinată Sfintei Geneviève, patroana Parisului, a cărei zi era serbată pe 3 ianuarie. Urmau a fi făcute slujbe şi la alte sărbători – nu chiar toate religioase ci, mai degrabă, politice, stipulate tot printr-un document imperial: Sf. Napoleon, ziua de naştere a împăratului, aniversarea Concordatului, Ziua Morţilor şi… prima duminică din luna decembrie când erau celebrate încoronarea sa şi victoria de la Austerlitz. Dar Panteonului îi fuseseră hărăzite şi alte două finalităţi: aceea de muzeu de artă religioasă – ce nu a luat, însă, niciodată fiinţă – şi de necropolă pentru marile personalităţi ale timpului. Spre a fi vizibil din toate direcţiile, împăratul a dispus demolarea vechii biserici Sf. Geneviève, ce data din vremea lui Clovis, şi lărgirea străzilor de acces. Spre a şterge amintirea anilor revoluţionari, în 1810, este martelată inscripţia de pe fronton: „Panteonul francez, Anul IV al libertăţii”. În 1811, pictorul Antoine Jean Gros a fost însărcinat cu decorarea cupolei. Tema ce i-a fost dată era „Apoteoza Sf. Geneviève” care, însă, urma să aibă reprezentaţi, în extremităţi, pe cei mai însemnaţi suverani ai Franţei care o glorificau pe protectoarea Capitalei: Clovis şi soţia sa Clotilda, Carol cel Mare, Sf. Ludovic şi regina Margareta, Napoleon I cu Marie-Louise şi fiul lor, Regele Romei. Gros a executat schiţele şi s-a apucat să le transpună pe cupolă dar până în 1814, când împăratul a abdicat prima dată şi a fost exilat în Insula Elba, nu a putut finisa decât primele două grupuri. În timpul celor 100 de zile a reluat lucrările dar, după înfrângerea de la Waterloo şi revenirea regelui Ludovic XVIII pe tron, i s-a impus să-l excludă pe împărat din compoziţie.

Edil desăvârşit, Napoleon s-a îngrijit de toate nevoile concetăţenilor săi: a construit pieţe acoperite, abatoare, fântâni, băi publice, parcuri, cheiuri şi cimitire. Pentru alimentarea cu apă a oraşului a fost tăiat un canal care să aducă undele râului Ourcq spre beneficiul parizienilor. Adept al modernităţii, a înţeles că viitorul este al arhitecturii metalice, astfel că hala de grâu a fost ridicată din moduli turnaţi, mult înaintea Palatului de Cristal de la Londra, din 1851. Primul pod metalic peste Sena este Pont des Arts – care, în zilele noastre, s-a îngreunat şi mai mult din cauza cuplurilor de turişti care prind lacăte de barele sale în speranţa că, astfel, dragostea lor va fi pecetluită şi asigurată cu o eternă longevitate!

Igiena populaţiei a fost un alt obiectiv al monarhului: pentru că asemenea construcţii de utilitate obştească lipseau pe străzile capitalei sale, iar locuitorii îşi satisfăceau nevoile fireşti oriunde urgenţa le-o cerea, a înfiinţat toalete publice – devenite motiv de ironie pentru caricaturiştii vremii. O stampă din expoziţie prezintă un asemenea stabiliment ce purta firma „Aisances publiques” (Latrină publică), unde intrau diverşi cetăţeni mânaţi de necesităţi ce nu sufereau amânare şi, contra unei taxe achitate unui uşier, primeau câte o cabină, în vreme ce un pieton era apostrofat de un jandarm pentru că se uşura pe un gard din apropiere.

Chiar dacă războaiele l-au ţinut departe de oraşul pe care l-a îndrăgit aşa de mult, totuşi suveranul l-a avut constant în obiectiv pentru amenajări şi îmbunătăţiri. Istoricii au calculat că, între 1805 şi 1814, Napoleon nu a petrecut decât 900 de zile în capitala sa. Când a fost prim consul, Bonaparte a locuit în palatul Luxembourg şi apoi la Tuileries, ce fusese distrus în timpul revoluţiei şi renovat spre a deveni „Palatul Consular”. Atunci a fost remobilat şi decorat cu mult fast. Dar locatarului nu i-a plăcut acea reşedinţă şi, ori de câte ori avea ocazia, se refugia la palatele Malmaison, Saint-Cloud, Fontainebleau şi Compiegne, toate aflate în afara capitalei. Totuşi, la Tuileries a avut loc ceremonia nupţială cu tânăra arhiducesă Marie-Louise, fiica împăratului Austriei, Francisc II – ce, înfrânt la Austerlitz în 1805, îşi pierduse coroana de monarh al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană şi rămăsese doar cap al monarhiei bicefale austriece, sub numele de Francisc I. Pe 2 aprilie 1810 acolo a fost organizat un mare dineu de nuntă, cu un fast exorbitant: în sala de spectacol a palatului a fost ridicat un podium pe care a fost întinsă masa pentru împărat şi curtenii săi în vreme ce oaspeţii ceilalţi, cu mai puţin sânge albastru, erau plasaţi în loji. Evenimentul a fost imortalizat, într-un tablou cu valori preponderant documentare, de pictorul Alexandre Benoît Jean Dufay, poreclit Casanova.

Un asemenea dineu de gală era un adevărat calvar pentru împărat căruia nu-i plăcea să piardă timpul la masă înfulecând, de obicei, prânzul într-un interval record de 8 minute şi cina în 12 minute. Mânca mai totdeauna singur, repede şi dezordonat, folosind degetele şi pătându-şi pantalonii. Doar duminica se lua masa în familie şi participau toţi fraţii şi surorile cu soţii lor, fiind prezentă şi adorata şi distinsa sa mamă, Letizia – Madame Mère. Doar cu acea ocazie împăratul zăbovea la masă 20 de minute, ceea ce era un record. Soldat în toată puterea cuvântului, se mulţumea cu puţin şi cu feluri simple, nu era adeptul rafinamentelor culinare: adora lintea, dar detesta fasolea verde pentru că îl scârbeau firele păstăilor, îi plăceau macaroanele cu parmezan, ciorba (foarte fierbinte!), friptura de oaie sau de pui, salata de fasole boabe, fricassée şi vol-au-vent. Bea vin îndoit cu apă şi prefera Chambertin. Nu refuza nici şampania, dar niciodată nu făcea abuz de băutură – un pahar îi era suficient. În zilele când se adâncea în munca pentru binele statului uita de masă şi mânca doar atunci când i se făcea foame. La fel şi în campanii, când cartierul său general era urmat de un furgon cu provizii şi de o maşină de gătit. La orice oră ar fi cerut suveranul să mănânce, bucătăria era pusă în funcţiune, în mijlocul câmpului, şi masa era servită îndată. În toamna lui 1812, când se afla în Rusia, un aghiotant ţinea tot timpul la piept o sticlă de Chambertin pentru ca Napoleon să-şi bea vinul preferat „chambrée”. Preocupat de continuitatea dinastiei, îşi dorea, cu ardoare, un moştenitor pe care împărăteasa Josephine nu i-l putuse oferi, fapt ce dusese la divorţul de ea şi rapida căsătorie cu tânăra arhiducesă austriacă. Dar, temător că nici aceasta nu i-ar fi putut da un fiu, a început să se intereseze de o metodă sigură de procreere. Astfel a aflat de la un aghiotant originar din Périgord care avea mulţi copii că în familia acestuia era constant mâncat curcan umplut cu trufe. Împăratul a adoptat reţeta şi a comandat să-i fie servit acest fel de mâncare ale cărui ingrediente miraculoase erau aduse chiar din ţinutul prolificului ofiţer ce astfel şi-a căpătat, drept recompensă, epoleţii de colonel. La timpul potrivit împărăteasa a dat naştere fiului mult dorit, Regele Romei. Pentru progenitura cu sânge albastru, Napoleon a cerut arhitecţilor Percier şi Fontaine să proiecteze un impozant palat pe colina Chaillot, în vestul capitalei – construcţie care nu s-a realizat din cauza prăbuşirii imperiului.

Un alt proiect rămas pentru câteva decenii doar în stadiul de machetă 1/1 a fost fântâna cu elefant ridicată în Piaţa Bastiliei, pe locul vechii fortificaţii/închisoare. Animalul exotic fusese adoptat ca simbol al victoriilor repurtate în Egipt şi pentru interesul pe care Orientul îl suscita contemporaneităţii. Această impunătoare fântână care în mijloc trebuia să aibă un uriaş elefant turnat din bronzul tunurilor capturate de la inamic pe câmpul de luptă a fost concepută de arhitectul Jean-Antoine Alavoine Le Chevalier. Făcut din lemn şi ciment, pe trompa elefantului nu a curs niciodată apă. Macheta fusese terminată puţin înaintea abdicării împăratului iar finisarea sa nu a mai avut loc în timpul Restuaraţiei şi nici mai târziu. Dar „Elefantul” a rămas multă vreme ca un reper drag parizienilor şi, deteriorat de intemperii, a fost demolat în 1846. În romanul „Mizerabilii”, Victor Hugo plasează în trupul elefantului ascunzătoarea lui Gavroche.

În expoziţie au fost adunate piese de mobilier – precum tronul auriu, capitonat cu catifea albastră brodată cu fir, cu iniţiala N în mijlocul spătarului, ce s-a aflat în Palatul Tuileries – veselă şi tacâmuri, machete şi planuri ale construcţiilor ce au fost gândite şi executate în timpul domniei sale, picturi şi stampe cu diverse clădiri sau ceremonii la care participa împăratul, caricaturi cu subiecte la zi. Tabacherele din baga ale împăratului, decorate cu medalii antice se aflau, de asemenea, în vitrine – deşi este ştiut că obiceiul fumatului era răspândit mai ales printre soldaţi şi marinari, împăratul păstrase tabietul seniorial al Vechiului Regim de a priza tabac. Nişte firme ale unor negustori de tutun completează expunerea. O spadă de model antic folosită de unul dintre cei patru herlazi ce făceau parte din Casa Civilă a împăratului şi pe care aceştia le-au ridicat deasupra capetelor în momentul încoronării se afla într-o altă vitrină. O toaletă de curte a uneia dintre doamnele de onoare ale împărătesei, brodată cu albina aurie – simbolul heraldic al noului Imperiu Francez – arăta majestuoasă cu trena ei ce mătura parchetul. Un portret în profil pictat în grisaille pe Pierre-Joseph Sauvage spre a sugera un basorelief îl reprezintă pe Bonaparte în ţinuta sa de Prim Consul. Una dintre săli era dominată de un bust colosal, din bronz, al împăratului, ce decorase intrarea principală a Muzeului Napoleon. Toate aceste exponate dau măsura grandorii pe care o căpătase Parisul în vremea Primului Imperiu.

Chiar şi după trecerea în nefiinţă, departe de patria pe care a iubit-o şi pentru a cărei mărire a lucrat şi a luptat, figura împăratului a continuat să protejeze Parisul şi nu a fost dată uitării: în 1833, în vârful Coloanei Vendôme a fost aşezată o statuie a sa iar, în 1840, din Insula Sf. Elena, locul exilului său, i-au fost aduse rămăşiţele pământeşti şi depuse în Domul Invalizilor, într-o raclă de porfir roşu. Ceremoniile reîntoarcerii la Paris a „cenuşii” sale au fost grandioase şi, în pofida viscolului din ziua solemnităţii, mulţi dintre vechii combatanţi, îmbătrâniţi şi sărăcuţ îmbrăcaţi dar cu chipurile încununate de aura gloriei, au urmat impunătorul car mortuar – ce a trecut pe sub Arcul de Triumf – la fel cum îl urmaseră pe Marele Om, pe câmpul de luptă, spre victorie. Mitul lui Napoleon a luat proporţii după moartea sa, devenind un adevărat cult atât pentru monarhişti cât şi pentru republicani. Hugo îl adula şi-l numea „cel Mare” în comparaţie cu nepotul, Napoleon III, pe care-l eticheta drept „cel mic”. Făcând o statistică, ilustrul istoric octogenar Jean Tulard – ce vede în Napoleon mitul absolut – a stabilit că s-au scris mai multe cărţi şi studii despre el decât zilele ce s-au scurs de la decesul din Sf. Elena: 80.000 de titluri faţă de 70.500 de zile!

Umbra împăratului a căpătat dimensiuni colosale profilându-se peste Paris şi peste întreaga Franţă – şi, de ce nu, peste lume –, unde continuă să fie personajul cel mai respectat şi adulat din întreaga istorie. Chateaubriand, unul dintre criticii fervenţi ai lui Napoelon, nu a putut să nu-i recunoască măreţia remarcând, pe bună dreptate, încă din epoca imediat următoare dispariţiei acestuia: „Viu, a pierdut pământul; mort, îl stăpâneşte.” Iar planurile pentru o Europă unită – ce-i drept sub sceptrul său şi francofonă (nu vorbitoare de engleză, ca azi!) – au prins viaţă abia acum, la distanţă de două veacuri de când li se dăduse contur.

Expoziţia Napoleon şi Parisul, visele unei capitale, restituie prin imagini şi obiecte bine alese traiectele pe care s-a dezvoltat Oraşul Luminilor, ce a continuat să nutrească visuri imperiale până în zilele noastre.

AFACERI DE LA ZERO