• Leu / EUR4.9437
  • Leu / GBP5.6284
  • Leu / USD5.0679
Ziarul de Duminică

Partea dreaptă a capului (I)/ de Dragoş Ghiţulete

Partea dreaptă a capului (I)/ de Dragoş Ghiţulete

Autor: Ziarul de Duminica

25.04.2014, 00:18 3169

Dragoş Ghiţulete s-a născut pe 20 martie 1974, la Piteşti. Ar vrea să locuiască într-o căsuţă, lângă un gheţar unde nu se topeşte niciodată zăpada, şi să scrie în presa culturală. Stă însă într-un bloc comunist şi scrie despre nimicurile din politică. Îi place să schieze şi să asculte Tom Waits. Mai nou, s-a îndrăgostit de norvegiana de padure (o pisică uriaşă şi foarte arogantă).

A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti. În 2010 i-a apărut primul roman, Gluma rusească, la Editura  Cartea Românească. A debutat în 2007 în volumul colectiv Cartea cu bunici, la Editura Humanitas.

„Suntem singuri atunci când moartea ne dă târcoale?

Eram prea mic să-mi pun astfel de întrebări. Moartea însă îmi sufla greu în ceafă şi mâinile ei puternice îmi apăsau ochii. Tot ce vroiam era să scap de durerea de cap. Pe 5 ianuarie 1986, după mai multe ore de agonie, un medic pune diagnosticul corect. Nu mai vedeam nimic şi auzeam doar voci care strigau undeva, departe de mine. După un sfert de secol, am vrut să-i mulţumesc celui care mi-a salvat viaţa. Aşa s-a născut această carte.” - Dragoş Ghiţulete

„Cei care au trecut dincolo şi apoi s-au întors în lumea asta rămîn toată viaţa marcaţi de experienţa acestei călătorii. Dragoş Ghiţulete porneşte în Partea dreaptă a capului pe urmele unei asemenea expediţii dincolo, dar şi pe urmele lăsate de personajele sale prin lumea noastră cea de toate zilele, amestecînd misterios ceea ce s-a întîmplat cu ceea ce s-ar fi putut întîmpla şi persoane care au devenit personaje, cu personaje care ar fi putut fi persoane, în acest roman al căutărilor.

Un roman pe care nu-l poţi povesti după ce l-ai citit, dar care te urmăreşte şi după aceea, de parcă ceva din tine ar fi rămas prizonier în paginile sale.” - Cristian Teodorescu

*

*      *

Dormeam în camera lui Victor. Era plină de afişe cu trupe rock, ce mi-ar fi plăcut în anii de liceu să am aşa ceva pe pereţi. Într-un colţ, pe o masă de lemn vechi, am găsit un flaut. L-am luat şi l-am apropiat de buze. Ştiam că Gyorg nu e acasă în dimineaţa aia, plecase la spital, am auzit uşa. Am început să suflu în el. Afon, complet afon, deşi mi-aş fi dorit să ştiu să cînt la un instrument. Îmi placea Jan Anderson de la Jethro Tull, cu sunetele medievale scoase din flautul fermecat. Tu ştii să povesteşti, Herman, nu să cînţi. Era suficient să încep să scot din gura primele sunete că îşi acoperea urechile şi mă îngîna. Eu mai tare atunci, să cîntăm pentru că muzica ne face mai liberi.

Străzile erau pustii la acea ora, puţin după 11 dimineaţa, şi foarte curate. După cîteva sute de metri am ameţit. Capul mă doare iar în partea dreaptă. Trebuie să merg în fiecare zi cel puţin două ore mi-am spus, nu e în regulă ce se întîmplă cu mine. Mă feream la început, credeam că acei puţini trecători cu care mă intersectam mă privesc şi văd trupul gol sub haine, văd peştişorii care se zbat sub ţesătura. Aş fi vrut să fie lume multă, să nu fiu recunoscut. Mi-am dat seama după ce am alergat vreo două sute de metri că nu mă urmăreşte nimeni, că nu mă cunoaşte nimeni aici. Am intrat într-o cafenea, m-am aşezat la o masă în colţ şi am băut o minunată cafea neagră. Am fumat trei ţigări. Aşa cum îmi plăcea să fac cînd mă trezeam dimineaţa. Apoi am intrat într-un magazin de antichităţi. Ştiam exact ce vreau. Banii de la Gyorg îmi ajungeau să cumpăr o cutie pentru flaut.

N-a spus nimic cînd i-am dat-o. S-a uitat doar lung la mine şi m-a întrebat ce vreau să beau. Era deja ameţit. Avusese o zi grea la spital, cu multe „sculpturi”.

Îmi plăcea să fumez mergînd încet pe stradă. Era într-o sîmbătă dimineaţa şi deja începusem să mă obişnuiesc cu locul. La cafea mi-a zis că pot să stau acolo cît vreau, dar ar fi bine să găsesc şi ceva de muncă. Nu pentru că n-ar avea bani, dar mi-ar fi făcut şi mie bine.

Ca barman sau taximetrist pot să ascult fără să fiu nevoit să spun ceva despre mine. Mă atrăgea mai mult bistroul de lîngă magazinul de echipament sportiv decît un veşnic du-te vino pe străzile oraşului. Iar programul îmi convenea. De la patru după-amiaza la miezul nopţii. Îmi plăcea că pot să lucrez sîmbăta şi duminica, dar în timpul săptămînii aş fi avut două zile libere în care puteam să merg să schiez fără a mă teme că e aglomerat. Cînd terminam programul, o luam încet spre casa lui Gyorg, şi deşi era mai puţin de jumătate de kilometru pînă acolo făceam cam o oră. Ocoleam cît puteam de mult pe străduţele pustii din miez de noapte, iar cînd ajungeam în bucătărie, mă aştepta ibricul cu vin în el. Trebuia doar să aprind aragazul şi să simt aburul şi mirosul. Şi era aşa linişte în jur. La început doar m-am uitat la ea. Am apăsat de cîteva ori acele butoane care băteau în gol. Cu o mînă întorceam pagina iar cu cealaltă provocam clămpănitul acela sec. Citeam, scriam în poziţie de poseur, aşa mi-a zis Gyorg cînd m-a vazut într-o dimineaţă, s-a nimerit să ne trezim la aceeaşi oră. Cu capul în mîna dreaptă şi cu cafeaua sub nas.

Un tren care are ataşată la ultimul vagon o coadă de veveriţă. Imaginea asta mă obseda. Zeci, sute de hîrtii pe care scriam ce se întîmplă cu coada de veveriţă. Uneori, cînd simţeam că mă loveşte inspiraţia, coada de veveriţă se transforma în coadă de vulpe. Mă foaim în scaun, încercam să stau cît mai drept şi să las gîndurile să curgă. În fond, îmi spuneam, ce e aşa greu să scrii. Scriu oricum pentru mine, nu trebuie să vadă şi alţii. Mă simt bine aşa, fac de plăcere. Nu sînt decît un individ care se plictiseşte. Apoi în scriitura mea au început să apară oamenii pe care îi întîlneam la bar. Îi făceam să vorbească altceva decît spuneau prin fumul gros şi aburii de alcool, îi înzestram sau dacă mă supărase cineva în seara dinainte, tăiam din calităţile cu care se lăudau. Într-o noapte, îmi frecam mîinile de la cafeaua tare, am scris ceva despre Gyorg. Am aruncat hîrtia repede, mi-a fost teamă atunci cînd am recitit ce spusesem despre el. Bătrînul ăsta în care moartea se iţeşte după fiecare cută mă înspăimînta şi mă fascina în acelaşi timp. Şanţurile de pe frunte ascundeau spaime, compromisuri, gura se ferea să scuipe ceea ce îl măcina. Flautul pe care şi-l apropia de gură seara cînd venea de la spital trebuie că ştie multe.

Cînd mi-a cerut vin fiert, am tresărit. M-au trecut brusc toate apele. Nu eram obişnuit să mi se comande vin fiert. De obicei beau bere, schnaps şi rareori whisky sau coniac. Eram aplecat sub bar, trebuia să schimb butoiul de bere, şi cînd m-am ridicat, am auzit-o. Mai mult a şoptit, îşi ţinea telefonul cu umărul şi în timpul ăsta scria ceva pe un blocnotes. A mîzgălit o adresă, am văzut cînd şi-a lăsat carneţelul deschis pe bar. Nu era departe de barul în care lucram şi foarte aproape de casa lui Gyorg. Începusem să învăţ străduţele, mă pierdeam nopţile în întunericul lor. Erau din cele neluminate, mici punţi între străzi mai mari sau bulevarde. Pietruite toate, în pantă, nu aveau mai mult de trei, patru numere. Le găseai greu, pentru un taximetrist fără  GPS era aproape imposibil. Doar dacă nu era vreun împătimit, aşa cum numai spălacitul care începea să cînte iodlere cînd se îmbăta putea fi. Cîştiga mai tot timpul pariurile pe care le punea. Ştia aproape fiecare piatră din oraş, nu ieşise niciodată în 45 de ani din el, se mîndrea că nu merge la şes atunci cînd era luat la întrebări despre Viena.

I-am pus cana cu vin în faţă. Am schiţat un zîmbet şi m-am băgat înapoi în locul unde se află butoaiele cu bere. Atunci m-a lovit iarăşi durerea de cap. Partea dreaptă zvîcneşte, ochiul parcă îmi iese din orbită. Am două feţe, pentru că în partea stîngă nu simt nimic, toate amintirile, durerile, mi s-au mutat în dreapta. După 30 de ani o să am dureri de cap. Am aflat la ieşirea din spital. Aveam doar 12 ani şi vîrsta asta a adulţilor mi se părea tare departe. Am şi uitat în cîţiva ani de avertismentul doctorului. Cu un un an în urmă au început să apară. La început doar noaptea, mă trezea din somn durerea. Apoi lovea şi în timpul zilei. Trebuia să beau cafea neapărat ca să îmi treacă. Aş fi vrut să nu mai ies din locul ăla, să mă ascund de toate privirile celor care stăteau la bar. Ştiam destul de bine germană, învăţasem să spun cu accent tirolez mai multe cuvinte, nu îmi era greu să ascund faptul că sînt auslander. Mai ales că oamenii care vorbesc cu barmanii vor doar să îşi spună problemele, nu sînt interesaţi că poate şi cel care ascultă ar vrea să-şi verse oful. M-a urmărit toată seara, a băut cîteva căni cu vin, trecuse deja de miezul nopţii. Nu mai erau mulţi clienţi pentru că era joi seara.

– Am venit astăzi în Salzburg.

Avea accent, însă vorbea corect.

M-am simţit ca un impostor. Vroiam să îi spun că nici eu nu sînt din locul ala, că nu îi apartin, că nu vreau să intram într-o discuţie, că nu mă interesează de unde e şi nici că a venit astăzi. Cu atît mai puţin că nu cunoaşte pe nimeni.

– Din est, am întrebat. Da, din est, am răspuns tot eu şi am izbucnit în rîs. O întrebare mai tîmpită nu puteam să pun. Am aruncat şervetul mototolit şi ud de atîta şters barul şi mi-am aprins o ţigară. Mă uitam la fum şi nu ştiam ce să zic. Am încercat să îmi fac iar de lucru, dar am renunţat. Am întrebat-o dacă mai vrea vin.

Vorbeam prea puţin cu Gyorg. Un om iremediabil singur. Dar eu cum sînt, ce sînt? Un om cuminte acum, nu deranjează pe nimeni. Vorbesc puţin, mă plimb mult. Citesc şi uneori scriu. Schimb butoaie cu bere, torn în pahare şi dau din cap atunci cînd simt că cel din faţa mea are nevoie de o încuviinţare. Accept ceea ce fac şi ceea ce mi se întîmplă, încerc să nu îmi pun prea multe întrebări. Aştept să treacă un nu ştiu ce. Îl numesc viaţă că e mai uşor şi nu dă bătăi de cap. Nu mai vreau să iubesc, nu mai vreau să fiu iubit. Eram conştient de o singură certitudine: nu vreau să mai sufăr.

Cred că ăsta e iadul, să fii singur. Foarte singur, mi-a şoptit. Dar cine mi-a şoptit?

Ne-am plimbat în seara aia, după ce am terminat munca la bar, iar eu nu am scos mai mult de două propoziţii. Helena venise de la Budapesta, plecase fără să spună vreun cuvînt. Cu toate că era măritată, nu avea o viaţă de cuplu. Se plictisise, iar starea mi-a descris-o calm, fără patos. Vorbea încet, trebuia să îmi apropii capul de gura ei. Nu ştia dacă se mai întoarce. Se întreba dacă soţul ei o să facă ceva s-o caute. A început să rîdă cînd i-a sunat telefonul. Dacă e el, înseamnă că a ghicit ce vreau să fac. Mă sună foarte rar, şi dacă nu-i răspund, renunţă. Cred că şi uită cînd vine acasă că m-a sunat.

Aş vrea să zic ceva, dar mă blochez. Nu am ce să îi spun despre mine. Singurul om cu care vorbesc e un bătrîn beţiv şi trist. Nu am prieteni de vîrsta mea, nu vreau să mă dezvălui, nu vreau să afle nimeni cine sînt şi ce fac în ţara asta. Pentru că nu fac nimic de fapt, mă duc la barul ăla infect şi desfund butoaie cu bere, mă întorc în locul în care stau, am vrut să spun acasă, dar e prea străin de mine cuvîntul ăsta, şi mă uit la mîinile, picioarele, corpul meu care îmi e străin. Nu am nici o dorinţă, nu fremăt pentru nimic. Într-o singură seară de cînd sînt în oraşul ăsta am fost într-un club. Ştiam că nu e locul meu acolo, totuşi am ieşit din mine, am făcut ceea ce ştiam că o să mă epuizeze psihic. Am dansat ca un apucat, am băut cît o grămadă de abstinenţi care descoperă brusc plăcerea alcoolului şi am dormit într-un pat cu o fată beată şi drogată. Cînd m-am trezit mi-a fost greu să-mi dau seama dacă fusese vreo acuplare. Probabil că da, eram dezbrăcat lîngă trupul acela străin, nu mai ştiu cum am nimerit uşa cînd am plecat, oricum era puţin probabil să ne mai vedem.

 

Din romanul cu acelaşi nume în pregătire la Editura Cartea românească

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9437
Diferență: 0,0506
Ieri:
Azi: 5.0679
Diferență: 1,1496
Ieri:
Azi: 5.6284
Diferență: -0,5934
Ieri:
Azi: 5.1569
Diferență: 0,4578
Ieri: