Te poţi îndrăgosti de o ţară şi încetul cu încetul ea să îţi acapareze existenţa, chiar dacă nu îţi părăseşti patria? Sunt câteva persoane fericite la noi, în asemenea situaţie paradoxală, pe care nu poţi decât să le invidiezi cu mare prietenie şi admiraţie. Angela Hondru mi-a dezvăluit, de nişte ani buni, frumoasa nebunie a celor îndrăgostiţi iremediabil de Japonia şi care nu contenesc să tot exploreze civilizaţia şi cultura niponă, împărtăşind şi altora din revelaţii, o dovedesc traducerea marilor scriitori niponi, ghiduri de iniţiere în mitologia şi literatura niponă.
Cărticica ei recentă, de o sută şi ceva de pagini, în format de buzunar - "Scrisoare către Japonia", m-a făcut să înţeleg sursele şi resursele unei pasiuni ieşite din comun. Relatarea celor peste trei decenii dedicate Japoniei nu este o ficţiune, ci experienţă reală, presărând cu fineţe detaliile: cum i s-a trezit curiozitatea pentru Ţara Soarelui Răsare (fireşte, tot de la cărţi, şi tot într-o bibliotecă, a Academiei), cum a pornit studiul limbii şi, mai târziu, al literaturii, ce anume i-au revelat călătoriile în Japonia, proiectele de cercetare.
Angela Hondru a descoperit sărbătorile japoneze şi cultura tradiţională, pe care Japonia o păstrează încă, deşi presiunea globalizării se simte şi acolo. Şi prima observaţie reţinută din cartea ei este puterea formidabilă a spiritului japonez de a asimila creator şi original toate influenţele ce i-au traversat istoria, fără să fie simplă imitaţie, ci veritabil creuzet ce topeşte şi recreează mereu, indiferent că este influenţa chineză din secolele medievale sau recentele influenţe occidentale.
Cartea cuprinde un calendar al sărbătorilor, ordonate pe firul unui an, dar prezentarea lor împleteşte observaţii de antropolog cu percepţia subiectivă. Afli astfel mulţime de lucruri minunate despre masa de Anul Nou japonez, despre sărbătoarea florii de cireş traversând arhipelagul de la sud spre nord, despre originea sărbătorilor pornite de la vechi ritualuri de pacificare a calamităţilor, ce au devastat de secole ţara, de pregătire a recoltei de orez, despre obiceiurile din diferite epoci şi din diferite oraşe. Şi mai ales afli cât de diferită este relaţia sacru - profan în lumea nipona.
Culorii şi fastului exterior le corespunde în interior miezul unui rit cât şi trăirea intensă a participanţilor, căci sărbătorile implică toate vârstele. Citind printre rânduri începi să vezi alt mod de a fi în lume şi altă educaţie: legătură periodic reiterată cu strămoşii, ce devin spirite protectoare, sentimentele puternice faţă de trecutul familiei, faţă de tradiţia ce se cere perpetuată, sărbătorile pregătite şi înţelese ca purificare şi apoi acumulare de energii benefice, perpetua armonie cu natura şi ritmurile cosmice, atât de subtilă încât pentru un ochi neexersat rămâne invizibilă.
Ca să înţelegeţi cât de interesante sunt toate episoadele narate voi enumera câteva detalii: sărbătoarea Aoi-matsuri din Kyōto se mai numeşte şi "Sărbătoarea Nalbelor", fiindcă în perioada Heian (794-1185) se credea că nalba are puterea să preîntâmpine tunetele şi cutremurele. Sau "Dansul bâtlanului" se practica din secolul XVII ca dans de exorcizare a spiritelor verii. Iar dansul sacru kagura dezvăluie pleiada zeităţilor conjurate de japonezi, demonii ce au nevoie de îmblânzire. Să mai adaug că asemenea sărbători durează şi 20 de ore, iar procesiunile se întind pe sute de metri sau kilometri întregi.
La sfârşitul lecturii, înţelegi că te-ai delectat cu o salbă de poveşti, fiecare sărbătoare îşi are mica ei poveste, legată de un împărat ori un timp din istoria ţării, de un templu sau de o personalitate. Fiecare poveste vibrează şi vibraţia o dau impresiile autoarei care a intrat în rezonanţă cu spiritul japonez. Şi intuieşti că Angela Hondra a ales formula scrisorii ca declaraţie de iubire pentru Japonia, singura ce ar putea mângâia pe cei ce s-au obişnuit să îndure catastrofele cu o demnitate şi discreţie ce amuţesc orice tentativă de compasiune.
Angela Hondru, Scrisoare către Japonia, Editura Enciclopedică, 2011, 124 pag.
