Deosebiti in toate privintele, Nicolae Enea si Paul Miracovici imi par urmariti, atat in timpul vietii, cat si dupa moarte, de acelasi destin imprecis, lipsit de contur. O opera mult subevaluata sau adjudecata neglijent, fara raportari valorice corecte, de natura a-i evidentia anii de gratie se resemmneaza intr-un teritoriu aflat intre uitare si orbire. Cand artisti de talentul, forta si probitatea unor Enea si Miracovici sunt numarati, sub presiunea unei opinii publice atasata in mod exagerat de legende si cu un gust datat, laolalta cu unii pictori stimabili, dar de rand, chiar si de cei care i-au remarcat si sustinut cu verbul si fapta, trebuie sa ne intrebam daca slabiciunile atribuite creatorilor nu-s de fapt ale societatii.
Binele, si el, daca nu ii e dat unei natii in cantitati suportabile, se adauga raului. E un plus de bine, pe care neputand sa-l absoarba o epoca, epocile urmatoare il amana pana ce nu-i mai simt oportunitatea. Cu dotarea si cu opera lor, Enea si Miracovici - dar si altii la fel de daruiti de la Dumnezeu si de pasionati - ar fi avut, oriunde in Europa, un pret de artisti de elita. Colectiile particulare sacralizeaza alaturi de piese remarcabile si toate esecurile celor zece-douazeci de pictori de pe palierul marii mitologii a culturii. E vorba de deprinderi ce intereseaza mai degraba religia, decat arta. Prea multi zei maruntesc credinta, dar foarte multi pictori ar trebui s-o nuanteze si s-o directioneze in sfere spirituale datatoare de satisfactii inedite. Atatia oameni cu stare si educatie tin permanent sub priviri un subprodus de Bancila si nu obosesc elogiindu-i caderile, cu frazele cuvenite calitatii, dar cand e sa achizitioneze cu aceeasi suma un lot de tablouri cu aplomb de muzeu national, semnat de Miracovici, dau banii tot pe o impastare grosolana a celui care a fost o scurta tinerete pictor si apoi o viata intreaga impostor.
Pe Miracovici l-am descoperit prin anii '70 in casa unui ramar din Galati, unde artistul proceda, ca toti confratii ajunsi la mana unui mestesugar cu simtul afacerii, dar si contaminat de frumos, prin troc. Ramarul adunase vreo cincizeci de panze si cartoane de-ale pictorului, toate din ultima perioada, si inca ar mai fi dorit.
Nascut in 1906, in com. Frumoasa (Harghita) si scolit cu Verona, Steriadi, Ressu si Tonitza si in Franta la Academia Grande Chaumière (1930-1933), Miracovici a debutat devreme, cu un "Autoportret", in 1926, la Salonul Oficial fiind unul dintre cei mai harnici si laudati pictori interbelici. Revenit in tara, dupa ce obtinuse la Paris mai multe participari luate in seama la Salon des Tuilleries si la Independenti, artistul a stiut sa se insoteasca, in gruparile vremii, cu cei de un rang si de un ecou, a scris in mod profesional critica de arta, a obtinut comenzi de stat pentru decoratia unor pavilioane romanesti in strainatate si cu activitatea de muralist si-a conturat felul de a fi prezent in viata artistica dupa razboi, pana ce a murit in 1973. Optiunea, profitabila pentru bugetul familiei, precum si obligatiile la catedra de la Institutul de Arte Plastice l-au tinut departe de sevalet, iar opera din ultimii douazeci de ani, prezentata la Dalles in 1970, luminoasa, cu tentatia abstractului si cu amintirea pasiunilor de tinerete pentru Marquet si Bonnard i-au derutat pe simpatizanti. E neindoielnic ca munca pe schele, la decorarea a numeroase cladiri guvernamentale si case de cultura, in colective care afectau personalitatea, nu l-au servit in ce priveste estetica generala a operei. Miracovici a evitat juriile si expozitiile tematice, dar n-a putut sa biruie si comisiile de receptie a frescelor. A devenit, ca si Stefan Constantinescu, dator extraordinarelor promisiuni si reusite de pana in 1948, cand incepe pictura peretilor la Halele Obor, adica un tip de angajament ce parea fara consecinte, dar care s-a dovedit o optiune rea. Biografia lui Paul Miracovici are ceva din povestea unui parior de geniu care castiga la toate loteriile numai premiile mari, dar care, la scadenta din urma, vede ca aceste castiguri n-au dus nicaieri. Mai mult, nu stie nici pe ce s-au risipit fabuloasele revarsari de aur, care in tinerete veneau de peste tot si pareau sa se adune spre el vesnic. Lucrarea murala a lui Paul Miracovici ramane un reper in domeniu, dar unul care dupa 1948 nu a dat nimic remarcabil. In schimb, pictura, si in mod deosebit cea de pana-n razboi, e toata colectibila si cu o doza de inconfundabil in registrul unei fineti a perceptiei de renascentist, care sporeste cu trecerea timpului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
