Ziarul de Duminică

Pe Bulevard...

Pe Bulevard...
31.08.2007, 18:09 54

Un roman foarte original, aproape straniu e Luminarea (Coborarea in text)*, compus cu toate dexteritatile textualismului, dar si cu o gravitate caracteristica, de catre "optzecistul" Ioan Lacusta. Ingeniozitatea scenariului narativ consta in chiar simplitatea lui. Prozatorul alege un spatiu urban prin care a trecut de mii de ori si care s-a impregnat in viata lui pana la a-i determina cursul si a o defini.

Dupa aproape patruzeci de ani purtati cu pasii intre Universitate si Cismigiu, pe langa cafeneaua "Colombo", cinematograful "Bucuresti" si, apoi, mai jos, "Timpuri noi", "Gambrinus" si "Spicul", Ioan Lacusta isi anexeaza centrul Bucurestilor, facand din el inima unei fictiuni nostalgice.
Compozitional, nu exista marcaje pentru delimitarea neta a interiorului de exterior: nici intr-un sens moral-sufletesc, nici intr-unul fizic. Protagonistul romanului fiind unul si acelasi cu autorul lui, descrierea intamplarilor prin care a trecut este sinonima cu rememorarea, iar transcrierea acestor experiente - cu o coborare, asumata, in sine insusi. La Biblioteca Academiei, scriitorul arhivist isi imparte timpul intre lectura gazetelor vechi si creionarea unor scene intens-personale; dupa care, iesind la aer liber si peregrinand pe Bulevardul atat de bine cunoscut, el peripatetizeaza de unul singur, descoperindu-se, vazandu-se, citindu-se la diferite varste. Intre tihna Bibliotecii si libertatea Crasmei nu este o distanta atat de mare pe cat ar putea sa para. Fiindca traseul bahic, halta obligatorie la o bodega sau la alta il scot de asemenea pe erou din timpul social, strict demarcat, oferindu-i o libertate neingradita. Cateva scene puternice, in care taria bauturilor consumate are echivalente grade artistice, ar fi putut impinge romanul in directia prozei vizionare: una amara si demonica, ruseasca. Ioan Lacusta prefera insa un alt registru, si anume acela al epilogului cu capul greu si stomacul revoltat: tulburea trezire de a doua, a treia, a patra zi. Nu inaltarea impetuoasa a spiritului, zborul imaginatiei bautorului, sentimentul de putere eliberata de constrangeri, ci, vai!, gesturile incleiate de dupa, senzatia penibila de rau fizic si micime sufleteasca.
Prozatorul sterge, cum spuneam, marcajele. Senzatiile fizice au si o rezonanta morala, iar valorile cu majuscula sunt aduse la scara omeneasca. Astfel ca episoadele existentiale, independent de cadrul in care se desfasoara, pot capata relevanta. Aici intervine arta scriitorului: nu atat stilul lui, la care am de facut obiectii, cat forta de a lucra cu materialul friabil al propriilor amintiri. Punerea acestora pe hartie, departe de a fi o operatiune mecanica de arhivare, presupune creativitate literara si o coerenta posibila abia acum, in momentul scrierii. Umbrele fara chip, coloanele de aer, conturul de abur si siluetele cetoase sunt trecutul tremurand, aproape destramat, in amintire. In fumul unei cafenele sau in aburii alcoolului, figurile din jurul autorului-narator si liniile exacte ale unor scene ramase in urma incep sa joace, introducand o dulce confuzie acolo unde ar fi trebuit sa avem lucruri clare: parcurse deja, incheiate, finite. In schimb, scrierea acestor episoade, cu constientizarea si asumarea tuturor spatiilor goale, inseamna o ordonare a vietii prin litere, o articulare a momentelor disparate, legarea vietii risipite intr-un tot textual.
Pe Bulevard, la Biblioteca sau pe harta paralela a carciumilor (de la "Gambrinus" la "Geana Sterpei" si de la "Expresul" de pe Apolodor la "Caneaua sparta", sub Arsenal), sunt parcurse adevarate trasee initiatice, proiectii ale unuia singur. Confuzia, treptat, este eliminata, iar risipirea scriitorului sarac si alcoolic, scarbit de "multilaterala dezvoltata" dinainte de '89 si de "tranzitoria curvasareala" de dupa "marea permutare", este intoarsa intr-o Carte care, fara s-o justifice, o absolva. Ioan Lacusta da Textului o acceptiune aproape mistica, intelegandu-l nu ca pe un produs de inginerie prozastica, un repertoar de conventii afisate (ca la o parte din "optzecistii" nostri), ci, dimpotriva, ca pe o creatie (re)generatoare, o lume de hartie in care eul profund al scriitorului respira liber. Coborarea in Text inseamna intelegerea Lumii prin care, pana acum, am ratacit bezmetici. "O Lume pe care, coborand, o simt - scrie autorul - ca un glob din valatuci de iluzii, de chemari, de asteptari si doruri de impliniri. Am tot coborat in ea fara sa stiu incotro merg. Acum, ajuns aproape de capat, o vad doar cum se deschide cu toate minunile ei. Imi da bucuria, ultima, a scrisului ei." (p. 157)
Iata Luminarea, experienta a desfasurarii existentei si, totodata, revelatie incandescenta a sensurilor acesteia. Preluat de la una dintre fostele iubite ale eroului, frumoasa si inteligenta Ester, care i-a scris pe o foaie cuvintele cantecului de Hanuca, termenul e ulterior incarcat, de catre autor, cu semnificatii personale si transindividuale; si asezat exact pe muchea unde viata si literatura se intalnesc. Incercarile prin care trecem, mizeriile ce ne sufoca, spectrul ratarii sociale si profesionale vor spori lumina pe care Dumnezeu a pus-o in noi. In afara acestei divine asimetrii, izbavitoare pentru cel ce crede in Vechiul, ca si in Noul Testament, Luminarea, catalizata de apropierea mortii (autorul-personaj invoca in mai multe randuri niste funeste analize), reuneste si densifica fragmentele de real. Scriitorul pare dezorientat, ratacit printre oameni si cuvinte; insa acest proces launtric va schimba in mod fundamental datele disparate ale "texistentei" lui, inlocuind mlastina cu un templu.
In punctul cel mai inalt al prozei lui, Ioan Lacusta ajunge sa oficieze, cu devotiunea si umilinta unui dreptcredincios al Textului. Ca acesta nu mai este cel sacru, ci unul autoreprezentativ, are mai putina importanta...
*) Ioan Lacusta, Luminare (Coborarea in text), roman, postfata de Bogdan-Alexandru Stanescu, Editura Polirom, Iasi, 2007, 424 p.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO