In acelasi an, 2007, la acelasi centru cultural londonez, Barbican, publicul britanic a putut vedea doua spectacole de Shakespeare, ambele in ruseste, ambele lucrate la Malii Teatr din Sankt-Petersburg: A douasprezecea noapte, regizat de conducatorul companiei engleze Cheek by Jowl, si Regele Lear, in montarea lui Lev Dodin. Productiile sunt foarte diferite una de alta: pe de o parte, cea a lui Declan Donnelan, cu o distributie delicioasa, formata exclusiv din barbati, cucereste si amuza, concentrandu-se asupra ambiguitatii feminin-masculin din piesa lui Shakespeare; pe de alta parte, punerea in scena a lui Dodin are o doza de austeritate care ii da un aer mai putin comestibil.
Si, in special, indrazneste sa faca harcea-parcea piesa Bardului (retradusa si "aranjata" de Dina Dodina). Iar daca englezilor - suficient de educati - poate sa le placa o montare neobisnuita ori chiar extravaganta, nu le vine la fel de usor sa-l accepte pe Shakespeare "al lor" morfolit de un regizor strain sau sa-i vada textul sacru redus la statutul de simplu scenariu de spectacol. Ca sa nu mai vorbim de un alt mic detaliu: noua versiune nu este suficient de accesibila publicului britanic, prin faptul ca nu a existat o traducere literara, in engleza, a noului script.
Primul Shakespeare al lui Dodin a vazut lumina salii de teatru dupa trei ani de repetitii, asa cum era si de asteptat de la un regizor care a facut din aceasta practica o traditie. Rezultatul nu iti taie respiratia, asa cum fac multe dintre productiile lui Dodin. Sa fie oare celebritatea regizorului, de proportii uriase atat acasa cat si peste hotare, si care i s-a urcat la cap? Cred ca, mai curand, montarea este un mic experiment. Dodin nu s-a "jucat" cu piesa de dragul de a-si exercita autoritatea asupra ei ori pentru a-si multumi fanii, ci pentru ca sa spuna clar si limpede, in limbaj scenic, ce parere are despre povestea lui Lear. In viziunea rusului, Regele Lear este o afacere de familie, iar eroul principal, cu precadere, un tata; la inceput tiranic, la final deposedat de haine si de regat - si, indeosebi, singur.
Trei rochii albe, trei scaune negre cu fata spre public si un alt scaun, alb, pe care sta, cu spatele spre sala, un personaj masculin, imbracat in halat alb, cu o esarfa neagra in jurul gatului. Ca un regizor. Ele, purtatoarele rochiilor, par evaluate, judecate, masurate din ochi. Ca la o auditie. Muzica saltareata puncteaza si inveseleste atmosfera; e cantata la pian de un personaj ciudat, imbracat precum un actor de cabaret, cu salopeta alba, tricou negru, palarie de Charlot si manusi rosii, fara degete. Sunt Lear, fiicele sale si Nebunul. In spate, ferestrele imense ale castelului care urmeaza a fi parasit au fost deja baricadate cu scanduri care se intretaie in X. Lear (Piotr Semak) pare, prin comportament, complet iesit din minti (asa cum il tachineaza, de altfel, bufonul), iar halatul lui, imprumutat de la un azil. Cele trei fete sunt cumva unite impotriva tatalui care si-a pierdut ratiunea. Nu e chiar deplasat ca un asemenea caracter neplacut sa fie, mai tarziu, izgonit din casa si din viata lor de catre cele doua surori mai mari.
Primele etape de "purificare" prin care trece fostul rege il aseamana cu un copil teribil. Ramas fara adapost, isi varsa furia pe clapele pianului. Devine incoerent. Brusc, isi smulge hainele de pe el, dar ii dezbraca si pe Nebun si pe servitor. La piele. Are insa/ inca simtul umorului. Lear ramane cu fularul din actul 1, servitorul - cu capul acoperit, iar bufonul - cu manusile rosii, sosetele in dungi, palaria si gulerul plisat, ca de Pierrot.
Spre sfarsit, Lear se transforma intr-o prezenta umila si cuminte. Cand apare Cordelia, imbracata intr-o noua rochie alba, impecabila, imaculata, un fel de Andreea Marin "feerizata" la maximum, contrastul dintre ea si tatal murdar si zdrentaros, ca un cersetor, este socant. El abia indrazneste sa o atinga, ii sterge cu miscari imperceptibile lacrimile. Apoi, intra ca intr-un fel de transa: cele trei fete, identic costumate, danseaza in cerc, cu miscari masinale, ca niste papusi mecanice. Isi mangaie tatal pe cap, cu dulceata, ii sunt supuse, iar el arata semne de tandrete. E ca o viziune a copilariei, sau ca un fel de vis de om nebun care retraieste un episod din trecut, cand toate erau la locul lor, iar regatul, regele si familia sa nu se spulberasera inca. Intors in prezent, Lear nu are parte de o revenire la normal. Goneril si Regan s-au dus, a ramas doar trupul neinsufletit al Cordeliei, peste care Lear zace prabusit. Isi varsa amarul, acompaniat de pianul care canta - de data asta, singur - melodia vesela a bufonului.
Ceva nu-i reuseste lui Dodin in acest spectacol. Parca nu comunica toata arhitectura de idei pe care iti da impresia ca se bazeaza montarea. Se creeaza asadar o crevasa intre povestea foarte bine acordata teoretic si spectatori. Lear plange de zor pe scena, dar in sala nu lacrimeaza nimeni.
Londra, mai 2007
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
