Rar carte care să se potrivească mai bine cu momentul prin carte trecem – apropierea Paştelui – cu tot ce înseamnă el, sacrificarea lui Isus şi bucuria reînvierii sale, eveniment sărbătorit de toţi creştinii lumii.
Bill O’Reilly şi Martin Dugard spun povestea răstignirii lui Isus*), aşa cum n-a mai fost spusă vreodată. Autori ai unor cărţi de mare răsunet, între care „Asasinatului lui Kennedy” şi „Asasinatul lui Lincoln”, volume care s-au vândut în milioane de exemplare, cei doi, afirmă editura la traducerea în româneşte, „şi-au propus să sintetizeze cea mai mare tragedie a lumii creştine: viaţa lui Iisus, fiul Domnului, până la moartea pe cruce, după umilinţe şi chinuri înfricoşătoare. Autorii descriu fără zorzoane, nu doar cum a murit Iisus, ci şi cum a trăit, pentru că mulţi uită că nu doar torturarea şi ridicarea pe cruce au semnificaţie, ci şi viaţa plină de pilde şi învăţăminte a celui care va reforma total felul de a gândi a miliarde de oameni. Pentru aceasta, cei doi autori au sintetizat toate informaţiile despre viaţa Mântuitorului, folosind nu doar surse evanghelice neotestamentare şi, uneori, apocrife, ci şi informaţii din istoricii romani, evrei sau greci, care dovedesc existenţa istorică a lui Hristos şi dau detalii despre misiunea acestuia şi modul în care s-a sacrificat pentru a şi-o îndeplini. O carte tragică al cărei subiect, sunt de părere toţi creştinii, ne priveşte pe toţi. Căci este vorba nu doar despre sacrificiul Fiului Omului pentru a-i absolvi pe oameni de păcate, ci şi despre resurecţia lui, semn că moartea nu este începutul sfârşitului, ci sfârşitul începutului.”
Cartea este un amestec de istorie romană şi iudaică din vremea lui Isus, extrem de convingătoare, cu detalii despre obiceiuri, îmrăcăminte, hrană, legi, armată, conducători, fie ei religioşi sau laici, inclusiv împăraţii Romei. Urmăreşte pas cu pas viaţa lui Hristos, de la naştere la răstignire, fără a intra în dogmă. Explică, întocmai ca un manual. Iată, de pildă, câteva fragmente:
Iisus a devenit o victimă a propriei celebrităţi, iar cu fiecare zi care trece, viaţa lui este pusă tot mai mult în pericol.
Mulţi galileeni cred că Iisus este Hristosul – regele pământean uns care îi va izgoni pe romani şi va conduce poporul ca rege al evreilor, aşa cum a făcut David cu o mie de ani înainte. De aceea, autorităţile romane îl urmăresc cu şi mai mare asiduitate pe Iisus. Căci, conform legii romane, un individ care se pretinde rege este vinovat de rebeliune contra împăratului, o crimă care se pedepseşte cu răstignirea. Ştiind acest lucru, Iisus are grijă să nu se mai proclame în mod public ca fiind Hristos.
Administratorul şef peste evreii din Galileea, Irod Antipa, nu crede că nazarineanul este Hristos ci, în schimb, reîncarnarea lui Ioan Botezătorul. Ca şi cum Antipa ar fi bântuit de profetul mort ca pedeapsă pentru că ordonase asasinarea lui. Antipa se plânge deschis de Iisus şi de necazurile pe care acesta le-ar putea genera.
Iar tetrarhul este pregătit din nou ca să recurgă la măsuri extreme pentru a rezolva problema Iisus.
Însă Pilat din Pont şi Antipa nu au trecut încă la acţiune. Deocamdată Iisus s-a dovedit un om paşnic. În afară de acel unic incident cu zarafii din Templu, nimic din ce a făcut Iisus nu îi ameninţă direct pe ei sau modul lor de viaţă. Iisus n-a sugerat nici măcar o dată ca populaţia din Galileea să se revolte împotriva Romei. Şi nici nu le-a spus numeroşilor participanţi la predicile sale că este regele evreilor. Ca atare, guvernatorul roman al Iudeei şi administratorul evreu al Galileei se mulţumesc să-1 supravegheze pe Iisus de la distanţă.
Nu la fel procedează autorităţile religioase. Conduşi de marele preot al Templului, Caiafa, rabinii îl socotesc pe Iisus un pericol clar şi foarte prezent. Caiafa şi-a strâns averea şi puterea cu ajutorul taxelor impuse de Templu, din profitul zarafilor şi din concesiunile Templului pentru mieii de sacrificiu. Familia lui are, de asemenea, ferme în afara Ierusalimului, aşa că în cazul lui Caiafa e miza mult mai mare decât nişte învăţături religioase.
La fel cum un revoluţionar înarmat reprezintă o ameninţare militară pentru Roma, învăţăturile lui Iisus reprezintă o ameninţare pentru autoritatea spirituală a saducheilor, fariseilor şi restul de învăţători şi scribi din Templu. Aceşti autoproclamaţi oameni ai Domnului au întocmit un plan detaliat pentru gestionarea problemei: o arestare discretă, urmată de o execuţie rapidă.
Numai că liderii religioşi ar fi socotiţi impuri dacă l-ar omorî pe nazarinean cu sânge rece. Nu pot plăti pe cineva ca să-1 înjunghie cu sabia sau să-1 sugrume în somn. Nu, fariseii trebuie să joace după reguli, iar asta înseamnă ca Iisus să fie executat pentru că a încălcat public legea religioasă.
În căutarea unei asemenea ofense, o echipă selecţionată de farisei şi scribi călătoreşte acum din Ierusalim în Galileea ca să-1 studieze pe Iisus în persoană. Sunt cu toţii oameni bine instruiţi în textul Scripturii. Ei sunt cei mai bine plasaţi ca să vâneze greşelile nazarineanului.
Sau cel puţin aşa cred liderii religioşi.
Lucrurile merg prost de la început. Fariseii şi saducheii sunt permanent frustraţi, deoarece Iisus se dovedeşte un rival spiritual şi intelectual ca nimeni înaintea lui. În ciuda eforturilor de slăbire a prestigiului lui Iisus prin interogarea sa publică, nazarineanul îi înfrânge cu fiecare ocazie, iar popularitatea lui continuă să crească. Oamenii din Galileea încep să monitorizeze călătoriile lui Iisus cu atât de mare atenţie, încât ajung să anticipeze încotro se duce şi i-o iau înainte ca să-1 aştepte. Poveştile despre Iisus care transformă apa în vin, care îi vindecă pe ologi şi pe orbi au electrizat întreaga regiune astfel încât devenise un lucru obişnuit ca toţi cei suferinzi să îl caute, chiar dacă asta înseamnă să fie căraţi pe braţe kilometri întregi în aşteptarea apariţiei lui. Înşişi fariseii sunt martori la un eveniment uimitor, când Iisus pare să vindece de sabat mâna grav afectată a unui om, un act pe care fariseii îl condamnă prompt şi public drept o încălcare a legii religioase.
Iisus se dovedeşte un intelectual de rasă folosind logica şi cuvintele Sfântei Scripturi pentru a le contracara argumentele.
– Nu e nimic ilegal, le reaminteşte lor trimişilor Templului, în a face bine.
Iar ca situaţia să fie şi mai grea pentru clerici, Iisus se pricepe să-i uimească pe ţăranii din Galileea prin aparente acţiuni supranaturale. Fariseii aud acum că, la începutul primăverii, a transformat doi peşti şi cinci pâini într-un festin, hrănind cinci mii de oameni în munţi, în apropiere de Betsaida. Şi mai fantastică este relatarea că Iisus, zice-se, ar fi readus la viaţă o fată moartă din Capernaum. În fine, cel mai uluitor eveniment dintre toate: discipolii lui Iisus pretind că l-au văzut mergând pe apele Mării Galileei în toiul unei furtuni violente.
Fariseii refuză să creadă poveştile, chiar dacă au fost ei înşişi martori oculari la inexplicabila acţiune de vindecare. Cu toate astea, un număr tot mai mare de martori mărturisesc tuturor despre aceste pela'oth, olholh şi mophethim. În greaca din Evanghelii, aceste cuvinte ebraice se vor traduce ulterior cu termenii dunameis, semăa şi lerata – putere (sau forţă), semne şi minuni. Oamenii simpli, vorbitori de aramaică, din Galileea, preferă un singur termen care să descrie acţiunile lui Iisus: nes?
Fariseii cred în miracole, dar nu şi în Iisus. De-a lungul istoriei orale a evreilor, de la Moise la Iov şi Estera, Dumnezeu se dezvăluie prin astfel de acţiuni. Două secole mai târziu, când fariseii vor pune pe hârtie, în sfârşit, istoria orală a evreilor, Talmudul se va umple cu poveşti despre miracolele lui Dumnezeu.
Dar fariseii sunt siguri că Iisus nu este Dumnezeu. Este un agitator, un fals învăţător, un şarlatan periculos. În loc de un palat ceresc, Iisus ocupă o încăpere din simpla casă ţărănească a discipolului său Petru. În mod cert, aceasta nu poate fi divinitatea supremă cu contemplarea căreia fariseii şi-au ocupat întreaga viaţă.
Situaţia îi deranjează enorm pe farisei. Iisus le subminează autoritatea. Dacă mişcării generate de el i se va permite să înflorească, va ajunge să le distrugă modul lor de viaţă şi să le fure averile şi privilegiile. Iar ei nu pot permite ca aşa ceva să se petreacă. Şi asta deoarece, oricât ar declara fariseii că îl iubesc pe Dumnezeu, cei mai mulţi dintre ei sunt nişte oameni aroganţi şi autosuficienţi, care îşi iubesc statutul social mai mult decât orice sistem de credinţe religioase.
Este un statut de care preoţii Templului se bucură de aproape şase secole. În sânul poporului evreu a existat un gol de putere încă din vremurile captivităţii babiloniene, când a fost răsturnat de pe tron ultimul rege cu adevărat evreu. Clerici precum fariseii au umplut acel vid interpretând cu stricteţe legile lui Moise. Şi-au câştigat respectul poporului evreu adăugând sute de porunci şi interdicţii listei originale de zece porunci a lui Moise, apoi transmiţând aceste comandamente prin intermediul unei istorii orale cunoscute sub numele de Tradiţia Bătrânilor.
Mai nimeni nu pune la îndoială aceste legi şi cu atât mai puţin ţăranii needucaţi din Galileea. Însă acum Iisus, prin acţiunile şi învăţăturile lui, a demonstrat că o mare parte din aceste porunci sunt absurde, iar comportamentul fariseilor şi saducheilor este şi mai absurd.
Cam aşa este întreaga scriere a lui Bill O’Reilly şi Martin Dugard. Sursele scrierii sunt nu doar istoricii vremii (citaţi o mulţime), ci şi cele patru Evanghelii, din care însă au lăsat deoparte părţile despre care cred că nu s-a întâmplat. De pildă, au remarcat criticii celor doi autori, nu puţini, Isus n-ar fi spus, pe cruce fiind, „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”. N-ar fi fost, fizic, posibil, susţine Bill O’Reilly. Pe o cruce mori sufocat, de-abia poţi respira. Credem că Isus a spus asta, dar nu credem că a spus-o pe cruce, pentru că nimeni nu l-ar fi auzit. Oamenii, mai spunea Bill O’Reilly într-un interviu, au dreptul să ia Biblia literal, dar el, ca istoric, a încercat să fie exact din punct de vedere istoric. El nu spune nicăieri în carte că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu, pentru că n-a vrut ca istoria sa să fie una religioasă.
Cel mai important lucru pe care l-a aflat scriind această carte a fost că Isus din Nazaret a devenit cel mai faimos om care a trăit vreodată, deşi n-avea niciun fel de infrastructură – nici guvern, nici expert în relaţii publice, nici bani.
*) Bill O’Reilly & Martin Dugard – Asasinatul lui Isus. O istorie. Editura RAO. Traducere din engleză de Bogdan Nicolae Marchidanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
