• Leu / EUR4.7559
  • Leu / GBP5.4795
  • Leu / USD4.1941
Ziarul de Duminică

Pelerin în Occident (II). La o bere, prin bisericile din Maastricht/ de Marius Vasileanu

Pelerin în Occident (II). La o bere, prin bisericile din Maastricht/ de Marius Vasileanu

Autor: Marius Vasileanu

27 ian 2012 665

Aceeaşi impresie neplăcută pe care mi-o lasă bisericile închise în timpul zilei mi-a fost accentuată de momentele de-a dreptul penibile în care mi s-a închis uşa-n nas. Nu exagerez deloc, am păţit-o la vreo trei-patru biserici. De fiecare dată eşti tratat ca turist aterizat la muzeu - şi, s-o recunoaştem, majoritatea vizitatorilor asta şi sunt -, astfel încât la ora închiderii bisericii eşti trimis mai mult sau mai puţin elegant afară. De vreo două ori am ajuns la intrarea în biserică exact la ora închiderii. Cu micul rucsac de călătorie aruncat pe un umăr, nu sunt nicidecum diferit de ceilalţi turişti, nu merit şi nici nu-mi doresc vreun tratament aparte. Dar de ce eşti tratat la biserică precum la muzeu - asta nu pot pricepe.

Acelaşi lucru l-am păţit când am tras o fugă pentru jumătate de zi în Olanda, la Maastricht. Sunt cu soţia şi copilul nostru de doi ani şi ceva, alături de două rude care, ajunse într-o microvacanţă în Belgia, au închiriat o maşină. Habar n-aveam de dimineaţă încotro o s-o luăm când am plecat de "acasă" din Leuven, nu ne-am documentat în prealabil, nu ştiam mai nimic despre Maastricht. Am ajuns abia pe la amiază, cred că era ora 14.00 când am pornit-o singur, de nebun, prin oraş. Copilul nostru tocmai adormise şi soţia a decis să stea cu el în maşină, iar apoi să facem schimb peste vreo oră jumătate. Fiindcă am lăsat maşina chiar la uriaşa parcare subterană din piaţa centrului vechi o apuc sprinţar către una din cele două mari biserici situate în apropiere. Descopăr că biserica protestantă (evanghelică) este închisă deja, dar cealaltă, catolică, este deschisă. Prima se numeşte Sf. Petru, cea de-a doua Sf. Servatius, primul episcop al oraşului. Tot aici sunt şi relicvele (moaştele) Sf. Servatius. Bisericile sunt construite una lângă alta de parcă ar fi gemene - fiind cele mai importante din oraş, semnificaţia spirituală, istorică şi politică este clară. Până să mă prind pe unde se intră în catedrala catolică, mai dau un ocol clădirii da' nu cred să fi trecut de 14.30. Tocmai ieşea o persoană când dau să intru şi eu. Sunt oprit de un individ care apare inopinat dinăuntru şi care-mi spune într-o engleză aproximativă că biserica se închide. Este duminică, protestez, vreau şi eu să mă închin în catedrală. Omul, cu mutră de portărel bancar, încearcă să zâmbească afabil, dar nu-i iese decât un rânjet: îmi pare rău, s-a închis, mai zice, intransigent. Închide uşa pe dinăuntru, iar eu rămân cabrat în eşec.

...Sentimentele îmi sunt confuze. Am ajuns într-o lume în care spaţiul sacru creştin a degenerat masiv către spaţiul profan. Comuniştii reuşiseră cu brio această "performanţă" în Est, acolo unde nu dărâmaseră pur şi simplu bisericile sau nu le transformaseră în magazii şi grajduri. Spre exemplu, biserica de la Voroneţ, în apropierea căreia m-am născut, devenise "monument istoric", se mai făceau slujbe - cu aprobări speciale - doar de Paşti (şi austriecii care răpiseră Bucovina tot în paragină o aduseseră, nu-i vorbă). Atmosfera rece şi distantă era semnificativ diferită atunci, acolo, decât într-o biserică deschisă cultului. Prin comparaţie, viul generat de actul liturgic aduce căldura unei alte atmosfere astăzi la Mănăstirea Voroneţ.

Mă întreb dacă nu cumva există şi nuanţe între acestea: biserici care-şi diminuează vitalitatea sacră prin invazia turismului în detrimentul pelerinajului şi - drept reacţie - atitudinea oamenilor bisericii la fel de inadecvată, lipsită de inspiraţia Duhului. Nu are rost să fiu ipocrit: chiar la Voroneţ mi s-a întâmplat acum doi-trei ani să fiu invitat afară din incinta sfântă, cu răceală birocratică, de o călugăriţă care nu se deosebea cu nimic de un funcţionar scorţos de la primărie - era seară, la ora închiderii, iar eu stăruiam încă pe o bancă în faţa altarului. Apoi, în curtea mănăstirii, contemplând pentru a mia una oară Judecata de Apoi, impresia dezagrabilă lăsată de călugăriţă a primit un bemol îngeresc, neaşteptat, de la paznicul mănăstiri care mi-a spus acelaşi lucru, dar cu o bucovineană blândeţe...

Surprizele din Maastricht aveau să se ţină lanţ. Nu cred că m-am despărţit cu gânduri prea creştineşti de personajul care mi-a închis în nas uşa catedralei Sf. Servatius, dar am plecat încrezător mai departe. În fuga maşinii văzusem mai devreme undeva o clădire aparte care avea şi o biserică în prelungire. Remarcasem blazoanele şi simbolurile însămânţate pe pereţii nu foarte înalţi. O descopăr rapid, mândru de simţul meu de orientare pe străzile întortocheate. Inutil aproape, la plecare, abia după-amiază aveam să cumpăr o hartă a oraşului. Centrul vechi este însă mic, precum centrul Sibiului, să spunem, aşa încât te descurci şi fără de hărţi. La intrarea în biserică observ ceva buimăcitor: un fel de tunel cum sunt cele prin care pătrund fotbaliştii în arenă. Este obţinută astfel o prelungire de trei-patru metri a bisericii vechi - fără doar şi poate o adăugire post-modernă, metalică, probabil din cupru. Desigur, culoarea şi materialul adăugiturii sunt altoite ca nuca-n perete pe intrândul bisericii multiseculare.

Observ bucuros că biserica-i deschisă: tocmai intră o pereche, foarte elegantă. Mă gândesc că s-ar putea să fie o ceremonie, o cununie. Dacă privesc prin tunelul creat la intrarea în biserică - acesta se prelungeşte cu încă câţiva metri în interiorul clădirii - nu ştiu ce să cred, mi se pare stupid, nu numai kitsch. Dau ocol întregului ansamblu arhitectural înainte de a intra. În spatele bisericii propriu-zise sunt acareturi, înconjurate de un zid ca de mănăstire. În sfârşit, intru cu un sentiment tonic: alte câteva persoane tocmai au pătruns în biserică înaintea mea. Aşadar ghiolbanii de portărei lipsesc la această ora pe-aici, îmi imaginez. După ce străbat tunelul metalic lung de şase-şapte metri ajung în interiorul bisericii şi rămân cu gura căscată: este un restaurant !!

Undeva, întâmplător în locul altarului principal, este un bar, în mijlocul navei găseşti mese, pe lateral - fotolii, statuete cu aluzii creştine etc. La intrarea opusă altarului este un fel de recepţie (eu pătrunsesem în clădire pe o "uşă" laterală). Mă îndrept uşor buimăcit către cele două persoane de la recepţie şi le spun pe şleau că sunt profesor, am studiat şi mă interesează antropologia spaţiului sacru şi vreau să fac fotografii. Amabile, îmi acordă permisiunea, îmi şi printează din computer câteva pagini despre istoricul clădirilor. Acum se numeşte Kruisherenhotel, dar iniţial a fost o mănăstire ridicată de ordinul catolic Fratres Cruciferi în anul 1438. Amicul Napoleon Bonaparte a transformat-o în cazarmă şi arsenal. După multiple metamorfoze, toate de ordin laic - a fost sediul National Agricultural Research Station, de pildă -, începând din 2007 este preluată de un personaj cu bani şi transformată în hotel de 5 stele...

După ce mai dau o tură pe străzile din jur mă grăbesc să ajung la maşină ca să stau la rândul meu cu copilul pentru a putea să vadă şi soţia mea ceva din oraş. Flăcăul nostru este treaz însă, tocmai a mâncat, este vesel şi are chef de alergătură aşa că ieşim cu toţii. După ce ne mai plimbăm prin oraş, peste vreo două ceasuri, zărim, îmi spun, în sfârşit, o biserică deschisă! Observ ceva lume în faţă, îmbrăcată simplu, fără fiţe - nu cred să mai fie alt restaurant. La intrare, după ce păşim pe o poartă neobişnuită, descoperim stupefiaţi o... librărie!

Probabil este cea mai ţicnită librărie în care-am fost vreodată. Este plină de oameni. Undeva, întâmplător tot în locul altarului principal, un bar. Etajul interior recent construit în mijlocul navei sporeşte spaţiul de expunere pentru cărţi. De data asta fac câteva fotografii pe şest. Nu ştiu de ce, mă tem să nu fiu refuzat dacă voi cere permisiunea, şi nu vreau să ratez prilejul. Mă prefac a-mi fotografie familia de undeva de la etaj ca să prind şi barul, plin de oameni bine dispuşi. Unii stau la cele câteva mese aşezate îngrijit în formă de cruce creştină...

În multe din bisericile catolice vechi mormintele personajelor importate sunt plantate peste tot, în interior, pe lateralul navei principale, nu numai în criptele special amenajate. Aşa şi aici - sunt numeroase plăci funerare, adevărate opere de artă sacră pe care oamenii dornici de carte calcă fără nici un complex. În sfârşit, la plecare stăm de vorbă cu una din vânzătoare. Se laudă că suntem într-una dintre cele mai frumoase librării din Europa, conform nu ştiu cărei statistici. Istoricul este asemănător: şi aici a fost cândva o mănăstire, dar ridicată de dominicani, în 1294, iar călugării i-ar fi cedat (vorba vine) clădirea lui Napoleon. Din acel moment funcţionalitatea sacră a sucombat. Abia recent, după ani întregi de utilizări domestice - spre final de secol XX a fost şi depozit de biciclete! - sau părăsire, clădirea a redobândit o funcţionalitate onorabilă, în ultimă instanţă, decât să rămână în paragină. Mai fac ceva fotografii, de această dată cu permisiunea gazdei librăriei numită acum Selexyz Dominicanen. Ne despărţim glumind, după ce întreb dacă în mormintele foarte numeroase din clădire mai sunt rămăşiţe pământeşti ale defuncţilor. Amfitrioana librăriei ne asigură că au fost scoase de mult. Unele au inscripţii despre importante personaje ale Bisericii sau ale cetăţii - parcă tot nu-ţi vine să calci pe plăcile funerare ca pe trotuar, zic.

Să ne înţelegem: ceea ce scriu acum a mai fost constatat, descris, studiat. Sunt zeci de cazuri de biserici transformate în acest mod în Occident. Atunci când le-ntâlneşti pe viu, pentru prima oară, neaşteptat, cum am păţit-o eu, este şocant. Mai încolo, aveam să descopăr, tot în Maastricht, încă o clădire cu indubitabilă înfăţişare de biserică, în care acum funcţionează un teatru, dar era închisă.

Îmi arde buza să beau o bere cum numai aici găseşti (cultural oraşul aparţine mai degrabă Belgiei şi Germaniei decât Ţărilor de Jos), dar, sincer, parcă nu mi-ar intra pe gâtlej în altarul bisericii, chiar dacă acum este doar o librărie. Dincolo de câteva argumente profesionale asupra cărora nu este cazul să insist aici, simt că undeva departe, în adânc, un astfel de loc rămâne încă un spaţiu sacru. Dar nu mi se pare o oroare, o blasfemie, ci un prilej: de aceea ne şi aflăm aici - ca să ne reamintim. Conform doamnei Annick de Souzenelle, unul din înţelesurile "ascunse" ale cuvântului ebraic bărbat este acela de a-ţi reaminti ceea ce eşti cu adevărat. Indiferent de sex, evident, în limba veterotestamentară, bărbat - cu varianta creştină: bărbat desăvârşit - este cel care-şi aminteşte ceea ce este cu adevărat. La felcum astăzi unii semeni îşi vor mai aminti că în acest spaţiu al librăriei vibrează încă o fărâmă de sacralitate, tot astfel îşi vor reaminti cândva de templul Duhului Sfânt care este propria lor fiinţă. Cu diferenţa că fiinţa umană pare să fi suferit metamorfoze mult mai grave decât această biserică.

Etichete:

Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7559
Diferență: -0,0357
Ieri: 4.7576
Azi: 4.1941
Diferență: 0,0072
Ieri: 4.1938
Azi: 5.4795
Diferență: 0,2525
Ieri: 5.4657
Azi: 4.1867
Diferență: -0,0668
Ieri: 4.1895