Ultima oară am fost efectiv împins afară dintr-o biserică în Bruxelles. Precum la stadion, aşa procedează băieţii ăia la ora închiderii în Catedrala Saint Michel. Mai fusesem de câteva ori - este cea mai importantă din oraş, aici a fost primit şi Papa Ioan Paul al II-lea când a vizitat Belgia, fapt pentru care zilele acestea era pe unul din holurile de intrare o expoziţie de fotografii realizate pe-atunci. Nu întâmplător: este o avanpremieră la ceremonia de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea. Şi cum acest eveniment urmează să se petreacă chiar a doua zi în Cetatea Vaticanului, scopul meu principal e să aflu dacă va fi organizată şi aici vreo ceremonie specială, cum aflasem că vor fi în capitalele europene, şi-n toată lumea.
Aşadar, amabilii paznici, excedaţi de mulţimea turiştilor ce nu se mai dădeau plecaţi din Casa Domnului, au început a-i împinge uşurel către ieşire. Spre ghinionul meu, fără să ştiu că-i ora închiderii, tocmai atunci intenţionam să intru! Trebuie să spun că aici este un program ceva mai generos, catedrala se închide la orele 18.00. Abia apuc să-mi spun păsul unui omuleţ care se chinuia acum să închidă pe dinăuntru masiva uşă de la intrare. Da, dar nu aici, îmi răspunde rece precum un robot, funcţionăreşte. Mâine va fi o ceremonie specială la Basilica Koekelberg. După ce-am aflat cam pe unde este amplasată această basilică despre care nu ştiam chiar nimic, mi-am propus să o vizitez a doua zi.
Este duminică, 1 mai 2011. O zi generoasă de primăvară. Drumul din Leuven până la Bruxelles durează 15-20 de minute cu trenul. Coborâm în gara Bruxelles Nord şi avem de luat metroul alte câteva staţii. Copilul nostru mai deţine un mijloc de transport: tati-calul, pe care-l exploatează nemilos. Cu soţia alături şi cu flăcăul pe umeri, descoperim grandioasa basilică, undeva, în zare, după ce ieşim din metrou. Parcul din faţă este plin de lume: probabil mii de oameni. Este un fel de serbare câmpenească - din care reţinem, în mod special, vreo 25-30 de bătrânei (cu siguranţă, pensionari) care se plimbă pe aleile parcului, în grup, pe biciclete. Sunt biciclete originale, din primele generaţii, de-acum 100, unele chiar 150 de ani, aduse special de la Musée du Cycle existent în oraş. Oamenii sunt veseli, drăguţi, simpatetici: îmbrăcaţi în constume de epocă, se-nţelege, foarte prietenoşi, mândri de rolul lor. Tinereţea acestora este mai tonică decât cea a copiilor şi puberilor care zburdă prin parc. Ne propunem să revenim mai târziu, deocamdată mergem la biserică. Basilica este înconjurată de o imensă pajişte, nu vei găsi alte acareturi primprejur, ceea ce, desigur, este un avantaj pentru valorizarea arhitectonică.
Cum intrarea principală, cea din faţă, pare închisă, o luăm şi noi pe o laterală. Pătrundem pe un hol, trecem vreo două uşi şi ajungem... într-un frumos restaurant cu bar, estradă pentru spectacole - toate cele!... Suntem primii clienţi, la ora asta (cam 10.00), de aceea, până să ne dezmeticim, ne şi trezim preluaţi de o ospătăriţă şarmantă. O întreb cum se ajunge - totuşi! - în biserică. Aproape ofensată, femeia mă chestionează cu reproş de ce n-am fost atent la indicatoare? O luăm îndărăt uluiţi şi amuzaţi totodată: curat râsu-plânsu! Într-adevăr, holul se despărţea la un moment dat: faci la stânga - ajungi la restaurant, faci la dreapta - intri în biserică (uite-aşa sunt simpatizanţii de stânga, totdeauna avantajaţi de cele lumeşti!). Mai urcăm nişte scări şi ajungem în nava unei biserici monumentale, nici nu-ţi vine să crezi că undeva la demisol - întâmplător, cam pe verticala altarului principal - este un simpatic restaurant & bar!
Ceremonia religioasă este în plină desfăşurare. În ordinea mărimii, La Basilique du Sacré-Cœur din Koekelberg este pe locul cinci în lume. Cea mai mare este Basilica Notre-Dame de la Paix aflată în Yamoussoukro (capitala Coastei de Fildeş), vine apoi Biserica Sf. Petru din Roma, urmată de Catedrala St. Paul din Londra şi de Biserica Santa Maria Dei Fiori din Florenţa. Cu atât mai strident numărul mic de credincioşi sosiţi astăzi aici... nu cred să fie mai mult de o sută, dintre care, presupun, unii ajunşi special, ca şi noi, să-l omagieze pe Papa Ioan Paul al II-lea. Aveam să aflu că în alte capitale europene au fost cu miile. Aici oamenii s-au oprit în parc la mâncare, băutură şi distracţie. Printre cântări şi gesturi rituale, în faţa unui microfon apare periodic câte un laic care citeşte o poezie sau un cuvânt de laudă la adresa Papei. Mărturisesc că mă plictisesc repede - tot spectacolul mi se pare ieftin nu atât prin numărul mic de participanţi, cât prin scenariu & regie.
Soţia a ieşit deja cu copilul care în ultimele zile a descoperit încă un joc care-l fascinează: dacă intri într-un astfel de spaţiu, de preferat o biserică cât mai mare, şi emiţi felurite interjecţii, ecoul îţi răspunde cu acelaşi chef de joacă. Aşa că, atunci când ne e lumea mai dragă, într-o biserică, fiul nostru începe să strige pe limba lui, privindu-te apoi pezevenghi. Poate fiindcă nu lumea trebuie să-ţi fie dragă în Casa Domnului? Respectul şi jena faţă de gazde ne obligă şi pe mine, şi pe soţie să facem eforturi ca să descurajăm pornirile copilului. Dar copilul din mine ar pune pariu: lui Donde - aşa-i spune fiul meu de doi ani şi vreo trei luni lui Dumnezeu - îi este mai simpatică joaca unui suflet curat decât ceremoniile religioase plate, sărăcite de Duh.
În sfârşit, ceremonia se încheie. Îmi vine o idee şi reintru în rolul de jurnalist, chiar dacă nu am vocaţie pentru a face investigaţii pe teren. Mă duc din nou în restaurant, singur. Descopăr cu această ocazie că pe unul din holurile care pleacă din sfântul lăcaş pentru a ajunge la restaurant, dar şi pentru a ieşi sau a intra în marea Basilică, străjuieşte şi un pitic de ghips: dintr-ăla care-ţi face cu ochiul şi te invită amical să haleşti ceva, având în mână, bineînţeles, şi orarul crâşmei sau meniul zilei. Marfă!
Mă apropii cu îndrăzneală de tipa care serveşte la bar şi-i spun care-i durerea mea: vreau să organizez o petrecere! Uite-aici, la voi în restaurant. Îmi puteţi da o ofertă de preţuri? Pot să fac şi fotografii? Desigur, îmi răspunde femeia, bucuroasă. Uite-aşa aflu că în restaurantul numit "Le Basilic" există spectacole de revistă aproape în fiecare seară. Şi în franceză, şi în olandeză. Dar se pot adapta şi la alte culturi europene. Primesc şi un pliant publicitar pe coperta căruia descopăr trei dansatoare, dintre care una cu sânii goi. Acuma... nu că nu mi-ar plăcea priveliştea, da' să faci astfel de spectacole într-o biserică este peste puterea mea de înţelegere!... Repet: restaurantul, barul, estrada pe care se dansează nu sunt plasate în afara, nici măcar la periferia Basilicii. Ci în interior. Nici nu există alte construcţii în jur - totul este parc.
De unde izbucnesc precum un gheizer puzderie de întrebări: care sunt coordonatele pe care "respiră" şi se manifestă spaţiul sacru? Numai cele două axe orizontale? Pe axa verticală nu se petrece nimic!? Există delimitări pe verticală, aşa cum sunt şi pe orizontală? Sunt cazuri - anumite capele construite recent şi în şcolile sau liceele din România, sau o alta, foarte reuşită, amenajată în Aeroportul Henri Coandă (Bucureşti) - în care spaţiul sacru este delimitat cu limpezime pe cele trei axe de coordonate. Din motive tehnice: fiindcă aceste capele se află într-una din încăperile unei clădiri multifuncţionale. Cu toate acestea, aici întâlnim un caz neobişnuit: spaţiul sacru iniţial cedează un fel de marsupiu în care se desfăşoară activităţi cam îndepărtate de programul "sistemului de operare" iniţial, ca să zic aşa. Să nu mi se spună că şi dansul, că şi actul de a mânca ar avea la origine gradele lor de sacralitate...! Aşa este. Am mers de nenumărate ori în restaurante şi baruri, dar mi se pare un exces ceea ce am descoperit la Basilique Koekelberg. Este un derapaj nefericit - a se observa şi derivarea numelui: restaurantul se numeşte "Le Basilic", iar întreaga construcţie "La Basilique". Asta da asceză(vezi senso etymologico): să te împărtăşeşti sus, în biserică, şi, după câteva minute, să participi jos în restaurant la un spectacol de revistă!...
Basilica este astăzi unul dintre cele mai frumoase monumente ale stilului Art Deco. Construcţia a pornit conform planurilor arhitectului Albert Van Huffel, iar după decesul acestuia (1935) a fost terminată de arhitectul şi inginerul Paul Rome. Fiind un proiect mai vechi al belgienilor, zidirea a început în anii interbelici, visul regelui Leopold al II-lea fiind să înalţe o replică la celebra Basilique du Sacré-Coeur din Paris. Inaugurarea a avut loc în zilele de 13 şi 14 octombrie 1951, iar în 28 ianuarie 1952 a primit din partea Papei Pius al XII-lea titlul de Basilica minor. Evident că imensitatea monumentului permite şi coexistenţa unor alte instituţii precum Musée d'Art Religieux Moderne şi Musée des Sœurs Noires. Acestea însă curg firesc, nu par deloc stridente, spre deosebire de restaurant. Fie, să zicem că imensitatea unei astfel de construcţii compusă, pe lângă biserica propriu-zisă, din alte muzee şi numeroase expoziţii cheamă, natural, şi un spaţiu de relaxare în care să poţi servi un ceai, ceva de mâncare. Dar un spectacol de cabaret, parcă este prea mult. Mâine-poimâine urmează o piscină, saloane de masaj ş.a.m.d...
În ultima seară petrecută în Belgia aveam să descopăr un om minunat. Venise să-i dăm cheia locuinţei pe care o închiriasem în Leuven, fiind tatăl gazdei noastre. Pensionar deja, după ce fusese o viaţă inginer în aviaţie, omul ne-a povestit despre pelerinajul său la Santiago de Compostela. Era în etapa ultimă, începuse pelerinajul mergând pe jos încă de acum doi ani - fiind o distanţă imensă, întreruperile acestea au rostul lor. În vara anului acesta urma să-l încheie. Un catolic praticant, cum s-ar spune. Am discutat îndelung, ne-am împrietenit. L-am întrebat ce părere are despre ceea ce-am găsit la Basilique Koekelberg? Nu ştia despre acest restaurant. Dar, ca să iasă din impas, m-a întrebat oarecum jenat: ei, şi când organizezi petrecerea despre care spuneai, ca să vin şi eu? Nu ştiu, încă, nu m-am hotărât, zic. Nu numai meniul, dar şi oferta de spectacole de cabaret este bogată. Aş organiza o petrecere exact acolo - am adăugat, doar în gând - pentru toţi cei care glăsuiesc în media românească despre "înapoierea" creştinismului ortodox.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
