Există cel puţin două motive pentru a-l considera pe LiviusCiocârlie cea mai excentrică figură a criticii româneştipostbelice. O dată, că formula lui critică nu cadrează cu portretulde grup al şaizeciştilor, deşi, strict biologic vorbind, el faceparte din aceeaşi generaţie: mai deloc interesat de cronicaliterară sau de lupta simbolică pentru reaşezarea valorilor după operioadă tulbure, Livius Ciocârlie n-a fost nici un critic gatasă-şi asume proiectele monumentale, de început de drum, alecongenerilor. Atât sintezele, cât şi monografiile care săreevalueze, dintr-un unghi inedit, perioade sau personalităţi aleistoriei literare româneşti, îl lasă rece. În schimb, e maipreocupat de modernizarea formelor literare şi a metodelor deinterpretare, ceea ce-l face să pledeze deschis, cum puţini aufăcut-o în anii 70, pentru naratologie, telquel-ism sautextualism.
Asta până la un punct. Căci, odată cu "Eseurile critice" din1983, Ciocârlie îşi va folosi întregul arsenal deprins la şcoalascepticismului metateoretic pentru a întoarce armele împotriva"maeştrilor" Julia Kristeva, Phillipe Sollers sau Jean Ricardou. Deunde derivă şi al doilea criteriu al "excentricităţii" luiCiocârlie: proteismul, căutarea sistematică a unei forme care să-lîncapă. Criticul nu renunţă doar la aşa-numitul "terorismmetodologic" al anilor 60-70, ci la critică în sine, în favoareaunor genuri mai puţin stricte, precum romanul sau jurnalul. Chiarîntoarcerile târzii şi sporadice la critică - "Caietele lui Cioran"(2000) sau "Pornind de la Valéry" (2006) - iau forma jurnalului.Evoluţia scriiturii lui Ciocârlie de la excursul critic-teoreticpână la jurnal, cu scurte popasuri în ficţiune, poate fi descrisăca o eliberare în trepte de convenţiile literarului şi deconstrângerile generice.
De fapt, atât de bine i se potriveşte lui Livius Ciocârlieipostaza diaristului, încât ea ameninţă să pună în umbrăpersonalitatea criticului sau a romancierului. Dacă cei mai mulţicolegi de generaţie au făcut carieră prodigioasă dând cărţifundamentale ale culturii româneşti postbelice, Livius Ciocârlie sespecializează doar când obligaţiile strict academice încetează să-lmai preseze. Astfel încât pentru el pensionarea la jurnal nuînseamnă retragere, ci mai degrabă reconversie profesională. LuiLivius Ciocârlie, meseria de pensionar îi vine ca o mănuşă înmăsura în care scriitorul pare să aibă vocaţia lentorii, atabieturilor (deopotrivă existenţiale şi literare) şi a reflecţieide pe margine. Mai mult, în cea mai reflexivă carte de până acum("Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei"), diaristul îşi trăda, maimult sau mai puţin ironic, "talentul incontestabil pentrubătrâneţe".
"Cartea cu fleacuri"*, cel mai recent jurnal, nu face decât săcontinue reflecţia de acum cinci ani la un alt nivel: dacă maideunăzi bătrâneţea era încă prilej de teoretizare (diaristul îicăuta definiţii şi sensuri în pasaje din scriitori afini), în"Cartea cu fleacuri", ea devine experienţă propriu-zisă. Ce-idrept, o experienţă trăită şi descrisă tot în maniera extrem depersonală a lui Livius Ciocârlie.
Cele mai impresionante pasaje din carte surprind semnele sigureale îmbătrânirii nu ca pe o tragică decădere corporală sau mintală,care să antreneze îngrijorări sau spaime, ci ca pe o sumă deneînţelegeri sau confuzii aproape amuzante. Sub tonul de je m'enfichism-ul superior al diaristului, tot mai desele blank-uri dinmemorie, extenuarea la cel mai mic efort sau durerile subite parsimple farse pe care fizicul le înscenează zi de zi psihicului: "Ecurios să-ţi dai seama că nu mai eşti stăpân pe gesturile simple pecare altădată le făceai uşor. Prima dată am observat acum şase,şapte ani. Încercam să joc badminton cu Maxone, nu mai nimeream.Nu-mi venea să cred. Eu, temutul - de Holi - tenisman! Între timp,am trecut de la sport la viaţa domestică. Apreciez greşit distanţa.Mă împiedic pe scări. Dau în gropi".
Cartea întreagă se construieşte pe acest imens paradox alinsului decrepit şi abulic, dar cu o minte extrem de trează şi depromptă, gata să noteze şi să sancţioneze fiecare ieşire în decor.Pariul cel mare, mai puţin vizibil din cauza scepticismului cronical autorului, e acela de a se surprinde îmbătrânind văzând cuochii. Ceea ce-i, pe lângă drama umană, un teribil experimentintelectual în care se mai întrevede încă profilul textualistuluide odinioară, preocupat de limitele metareflecţiei. E ca şi cumLivius Ciocârlie ar căuta în procesul propriei îmbătrânirirăspunsul la o întrebare esenţială, formulată în mod radical detoate curentele de gândire din ultima jumătate de veac: până undepoate înregistra luciditatea limitele lucidităţii?
A nu se înţelege, totuşi, că personajul din jurnal e unpensionar ipohondru sau taciturn, răscolit permanent de dilememajore, sau că volumul nu-şi merită întru totul titlul. Căciimpresia de degajare şi de instalare senină în vicisitudinilevârstei a III-a respiră prin toţi porii cărţii. Şi asta mai alespentru că pe Livius Ciocârlie nici măcar privarea parţială de corpşi de avantajele pe care i le oferă acesta în gestionarea relaţieicu obiectele (cu exteriorul în general) nu-l deranjează foartetare. Dimpotrivă. Slăbirea reflexelor corporale înseamnă obligaţiisociale în minus, iar pentru un ins care a încercat dintotdeauna săle evite, ea poate deveni de-a dreptul un lux. E şi motivul pentrucare autorul jurnalului mărturiseşte cu mult haz că n-ar apela laaparate auditive. În fond, starea actuală îi solicită doar"îndatorirea socio-culturală de a încerca să audă" şi nimic maimult. Poate că-i exagerat să spui că pierderea facultăţilorfiziologice ar constitui, la o adică, o condiţie a confortuluispiritual, însă inteligenţa superioară a diaristului găseşteconsolare într-o atare axiomă.
Mai mult, pasajele care compun "Cartea cu fleacuri" suntdemonstraţii extrem de convingătoare că, dacă reflexele corporaleîncep să devină tot mai slabe, în schimb, printr-o frumoasărăzbunare, instinctele intelectuale se acutizează. Mai fragmentatdecât cărţile anterioare (pentru că decorul exterior e redus laminim), recentul jurnal al lui Livius Ciocârlie e compus dintr-osumă de reflecţii scurte şi percutante. La fel cum pensionariirespectabili îşi drămuiesc cu zgârcenie resursele şi energiile, totaşa autorul jurnalului îşi economiseşte fiecare gest retoric înfavoarea necesităţilor zilnice ale gândirii. Capacitatea de reacţieşi de negaţie, dialogul fără menajamente cu intelectuali din toategeneraţiile şi de toate calibrele face ca, în ciuda ritualurilor depensionar, autorul jurnalului să devină, la fiecare pagină, unspirit imberb şi nonconformist.
Majoritatea reflecţiilor dovedesc că nicio frază din ceea ceciteşte Livius Ciocârlie nu scapă susceptibilităţii programatice acriticului. Thomas Mann, Theodor Adorno, Paul Valéry, MirceaEliade, G. Călinescu, Lucian Raicu sau, de ce nu, Alex Cistelecandevin obiectul rescrierilor polemice ale eseistului. Pe LiviusCiocârlie par că-l interesează doar ideile pasibile de a firăsturnate sau răstălmăcite (tot o deformaţie profesională afostului telquel-ist?). De aceea, tensiunea cărţii e întreţinutăcel mai adesea de paradox: "«Nu valorez nimic în legătură cu ce numă duce la nimic» (Paul Valery). Dacă valorez ceva, cât de cât,numai în legătură cu ce nu duce la nimic poate fi".
Când nu sunt răsturnări de sens, îndoielile diaristului faţă decele citite iau forma ironiei tăioase: "«Vreme de 15 ani de zile,noi am fost contemporani Europei prin cursurile profesorului NaeIonescu». Mai mult decât contemporani, aş zice, de vreme ce acelecursuri chiar le aparţineau unor europeni". Scrutat cu atenţie,nici G. Călinescu nu scapă, de cele mai multe ori, dezaprobăriipline de umor a lui Ciocârlie: "O frază te lasă mască: «Femeia carescrie literatură indispune pe bărbatul cu spirit critic». Iar cândvrea s-o dreagă, o strică nu şi mai, fiindcă nu se poate, dardestul de rău: «Ar trebui să aibă geniu, ca o contesă de Noailles».Curat geniu, coane Georgică, zău aşa!".
Probe destul de concludente, acestea, că scriitorul nu suferă de"Alzheimer cultural", cum îi place să se diagnosticheze cu cruzime,dar şi cu simpatie compensativă. Prin victoria lucidităţii asupradegradării fizice, după o înfruntare pusă în scenă cu o uimirecâteodată amuzată, alteori amară, "Cartea cu fleacuri" rămâne,probabil, una dintre cele mai senine confesiuni despre bătrâneţe şimoarte din întreaga literatură română.
*) Livius Ciocârlie, "Cartea cu fleacuri", Editura Paralela 45,2010, 256 p.
Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şiistoric literar, redactor al revistelor Cultura şiVatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai dinCluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. Apublicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în:Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural,Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumelecolective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004;Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; SandaCordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de laSibiu, 2009.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
