Abordarile sociologice ale literaturii nu s-au bucurat la noi de o reputatie prea buna. Si asta nu de ieri, de azi, ci chiar de la inceputurile criticii noastre. De altfel, transand in favoarea sa disputa cu Gherea, Maiorescu parea sa fi orientat ireversibil critica romaneasca in directia "esteticului".
Drept e, apoi, ca tocmai regimul care a sustinut cel mai intens utilizarea perspectivei sociologice in literatura a fost, de fapt, cel care i-a dat acesteia lovitura de gratie. Urmarea a fost ca mefienta fata de marxism a dus, in critica ultimelor decenii, la o neincredere fata de sociologie in genere.
O reabilitare a acestei directii, insa de pe niste coordonate nemarxiste (de nu chiar antimarxiste), incearca Daniel Vighi in recentul sau "eseu monografic" pe care i-l consacra prozei lui Slavici*. Teza centrala a cartii, la care autorul ajunge cu ajutorul teoriilor lui Weber si ale lui Fukuyama, e formulata astfel: "Onoarea, ca aspiratie a lumii vechi, aristocratice, intra in competitie cu neistovita Negociere a Statusului, specifica lumii burgheze." Cu alte cuvinte, exista, pe de o parte, o societate care se dirijeaza dupa valorile "spirituale" si care acorda prioritate "Statusului mostenit", iar, pe de alta parte, o colectivitate care privilegiaza "Statusul dobandit" si, prin aceasta, valorile "materiale". Opozitia dintre Onoare si Onorariu este proiectata apoi istoric (prima fiind o reminiscenta traditionalist-romantica, cealalta - un indiciu al capitalismului modern) si geografic (Onoarea regatenilor vs. Onorariul banatenilor), pentru ca autorul cartii sa deduca de aici - cum el insusi scrie pe coperta a IV-a - "specificitatea prozei banatene", ilustrata prin opera lui Slavici (mai exact, intr-o parte a ei, adica prin Mara, Popa Tanda si Budulea Taichii).
Din pacate, desi polemizeaza frecvent cu marxismul, Daniel Vighi ajunge sa repete punct cu punct erorile acestuia. De pilda: tematizand procesele capitaliste, Slavici subscrie astfel la valorile sale? Daniel Vighi pare sa raspunda afirmativ la o asemenea intrebare. In fond, chiar si faptul ca opune cele trei texte amintite moralismului romantic (adica Onoarei) din Moara cu noroc si Padureanca sustine o atare ipoteza. In realitate insa, raspunsul se lasa asteptat. Si aceasta deoarece Daniel Vighi nu comenteaza textele lui Slavici, ci lumea din textele lui Slavici. Or, o asemenea situare prezinta doua inconveniente majore. In primul rand, ea ii infirma autorului pertinenta disocierii din titlul cartii: in fond, si Dinu Paturica si Tanase Scatiu credeau, asemenea Marei, in Onorariu. Diferenta dintre cele doua categorii de texte (daca exista asa ceva) nu venea din atitudinea personajelor, ci din atitudinea naratorilor. Numai ca - in al doilea rand - Daniel Vighi comite o eroare naratologica elementara, identificand in mod abrupt perspectiva personajului cu perspectiva naratorului. De pilda, eseistul timisorean comenteaza astfel inceputul Marei: "(...) ca sa reusesti in lumea capitalista e nevoie sa fii sarac si sa nu mai vrei sa fii asa. Inceputul lumii in romanul Mara schiteaza premisa instaurarii culturii dezvoltarii ca efort de a iesi din starea mostenita: 'A ramas Mara, saraca, vaduva cu doi copii, saracutii de ei' (...). Frazele urmatoare expun limpede conditiile instalarii in starea favorabila evadarii din supravietuire si stagnare. Este nevoie de junete. De harnicie. De putere de munca. De noroc. Acesta din urma este mai rar, dar asta nu inseamna ca n-ar fi cu putinta. Mara '...era tanara si voinica si harnica si Dumnezeu a mai lasat sa aiba si noroc'." (p. 21-22)
Pana si un absolvent de liceu stie ca, inainte de a marca "premisa instaurarii culturii dezvoltarii ca efort de a iesi din starea mostenita", termenul "saracutii", care apare in prima fraza a romanului lui Slavici, exprima un joc ironic de apropiere-distantare intre narator si personajul sau. Demonstratia a facut-o Nicolae Manolescu in Arca lui Noe, unde comenteaza pe nu mai putin de 3 pagini inceputul Marei. Daniel Vighi nu stie insa acest lucru. Sau, cel putin, pretinde ca nu stie. De altfel, el nu pare sa fi citit, in afara de Vasile Popovici, nimic despre Slavici. Nici pe Calinescu, nici exceptionalul studiu al Magdalenei Popescu, nici macar eseurile concitadinului sau Cornel Ungureanu. Nu i-a citit, dar ii citeaza pe toti cei amintiti; chiar daca fara ghilimele. Astfel, Daniel Vighi insista cu nonsalanta asupra "americanismului" Marei (fara a sufla o vorba despre Calinescu), reia observatiile Magdalenei Popescu despre conflictul intre generatii, iar cu Nicolae Manolescu se intalneste pana si in caracterizarea Marei ca businesswoman (p. 108).
Ma rog, sa zicem ca autorul cartii are o capacitate divinatorie iesita din comun, care-i permite sa intuiasca de unul singur cat au intuit ceilalti comentatori ai lui Slavici laolalta. Mai grav este insa altceva. Si anume faptul ca, desi polemizeaza la tot pasul cu marxismul, Daniel Vighi reintroduce pe usa din dos sociologismul vulgar al anilor '50. De altfel, toata demonstratia volumului - incepand cu localizarea macelariei lui Hubar si sfarsind cu caracterizarea Marei ca exponenta a "empirismului critic oxfordian" - este instrumentata in sensul unui asemenea reductionism. Sa ne intelegem: nu mi se pare gresit faptul ca Daniel Vighi citeste proza lui Slavici prin filtrul economiei politice. Gresit este, pe de o parte, faptul ca autorul cartii de fata vede la Slavici doar economie politica si ca ignora astfel raporturile dintre factorul economic si celelalte subsisteme socio-culturale. La fel de eronat este, pe de alta parte, faptul ca Daniel Vighi trece cu vederea amanuntul ca are in fata, inainte de orice altceva, nu o realitate sociala, ci un discurs care nu reflecta, ci refracta (sau, mai bine zis, instituie) o lume care trebuie mai intai descrisa in articulatiile sale specifice si abia apoi raportata la o realitate istorica data. Efectul pervers al acestei pozitionari improprii fata de text este ca Mara devine, in lectura "anticomunista", dar la fel de reductionista, a lui Daniel Vighi, o Ana Rosculet pe deplin angajata in procesul construirii capitalismului multilateral dezvoltat.
*) Daniel Vighi, Onoarea si onorariul (eseu monografic), Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2007, 240 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
