Ziarul de Duminică

Pentru un alt modernism

Pentru un alt modernism
01.07.2010, 15:40 115

Pe lângă deja prodigioasa activitate de cronicar literar, carei-a adus un binemeritat prestigiu public şi respectul cvasiunanimal confraţilor, Paul Cernat (foto) s-a afirmat la fel de strălucitpe plan academic printr-o serie de studii doldora de idei originaleşi de o impecabilă eleganţă argumentativă, trădând stofacercetătorului pursânge, cu cap matematic, obişnuit să verificetotul şi să se lanseze în speculaţii numai după ce va fi făcut înprealabil ordine în noianul de fişe (stau mărturie volume caAvangarda românească şi complexul periferiei,Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă sauExplorări în comunismul românesc).

Dezintoxicat de radicalismul etic al tinereţii, când se întâmplauneori să judece literatura în mod subiectiv, după alte criteriidecât cele ale performanţei estetice strico sensu, criticulde la "Observator cultural" a devenit cu timpul un veritabilprofesionist, echilibrat în opinii, obiectiv, cu un discurspercutant şi convingător, modelat de lecturi substanţiale şi de unfoarte exact simţ al valorilor.

Înainte de a-şi da însă întreaga măsură, după o perioadă deucenicie la şcoala lui Paul Cornea, unde a învăţat toatechiţibuşurile meseriei, pasionatul cercetător al avangardei ajungeala concluzia că schimbarea concepţiei despre artă e determinatăîntotdeauna de contextul ideologic, socio-cultural, ce-şi lasăamprenta asupra gustului public - de unde şi ideea potrivit căreialiteratura trebuie înţeleasă ca fapt complex de cultură şimentalitate, şi nu se cuvine a fi judecată "în sine", în felul unui"text" autonom, văduvit de "istorie". Numai astfel izbutea criticulsă explice "complexul periferiei" în avangarda românească, după ominuţioasă cercetare a izvoarelor ce l-a determinat să sedelimiteze tranşant de concepţia simplistă privind natura purexpresivă/ stilistic-ornamentală a esteticului, vehiculată înmediul gazetăresc de majoritatea condeierilor de pluton, deprinşisă răspândească la repezeală "ideile" aşa-numiţilor "formatori deopinie". Şi fiindcă tot veni vorba, cum în ecuaţia personalităţiisale modelul "pozitivist", al savantului, joacă o pondereînsemnată, temperând subiectivitatea criticului-artist, de reacţieimediată, nu întâmplător trece Paul Cernat drept cel mai puţin"impresionist" dintre cronicarii de azi!

De la aceleaşi premize metodologice, cu largă deschidereculturală, pleacă şi recentul studiu al universitaruluibucureştean, Modernismul retro în romanul românescinterbelic (Editura ART, Bucureşti, 2009), în care autorul îşipropune să reabiliteze o valoroasă literatură rămasă în umbră dincauza prejudecăţilor estetiste ale criticilor interbelici, mefienţifaţă de cărţile de succes, cu mare priză la mase (e.g.Medelenii lui Ionel Teodoreanu). Aceasta şi e, în fond, mizacărţii: să ajusteze canonul prin reinterpretarea unor romane deprimul raft, analizate şi răsanalizate, cum şi prin reevaluareaaltora, cu o soartă mai puţin bună pentru că au intrat, princonsensul elitelor intelectuale cu putere de influenţă, încategoria (evident, meprizabilă) a literaturii de consum.

Zis şi făcut: odată stabilit eşantionul de texte luat în vizor,criticul purcede metodic la desluşirea mecanismului în doi timpicare a declanşat gândirea producătoare a unor scriitori cupersonalitatea scindată, ataşaţi sufleteşte de lumea veche, darsuficient de inteligenţi pentru a se raporta la trecut în modoriginal, cu mijloacele artei moderne. Or, cum perioada detranziţie ce delimitează epoca interbelică de cea de dinainte nudesparte numai două generaţii, ci şi (observă Paul Cernat, peurmele lui Ralea) două "stiluri de viaţă", era firesc ca uniidintre autorii afirmaţi în anii '20-'30 să revină obsesiv asupracopilăriei şi adolescenţei lor ca la un Paradis pierdut pentrutotdeauna.

Îndrăznesc să afirm că, mutatis mutandis, o traumăsimilară vor fi resimţit şi scriitorii din generaţia de la 1848,când Ţările Române abia intrau pe orbita modernizării, şi cei dinepoca Junimii, nevoiţi să critice formele fără fond importate fărădiscernământ (în literatura unui Caragiale, de pildă, parodia joacăun rol esenţial, îndeplinind atât o funcţie critică, cât şi una derecuperare a "modelului" ideologic avut în vedere: paşoptismul,burghezia, liberalismul - iată motivul pentru care acelaşi Raleasublinia caracterul "burghez" şi "conservator" totodată, idest sentimental, idilic, patriarhal al lumii caragialiene).

Referindu-se însă doar la romanul românesc interbelic, nu fără aemite, tangenţial, şi unele remarci despre poezie şi critică, PaulCernat a preferat să-şi probeze "teoria" cu date sigure de istorieliterară, fără a extrapola concluziile propriului demers exegetic(precumpănitor istoriografic) la alte epoci de tranziţie, puse înmişcare prin acelaşi sistem de corsi e ricorsi (merităreţinute în acest sens ideile lui Mihail Bahtin privind relevanţacultural-ideologică a literaturii, cum şi, în ciuda deosebirilor demetodă, concepţia "puristă" a formaliştilor ruşi despre "faptulliterar" - mai ales studiul clasic al lui Tînianov).

În căutarea unor dovezi care să justifice apariţiainteresantului fenomen estetic pus sub lupă, sagacele interpretanalizează atent contextul socio-cultural de dinainte şi de dupăPrimul Război Mondial, pentru a explica (şi) sociologic decalajuldintre modernismul "high", al "actualităţii imediate", exaltat deprincipiile radicale ale criticii noastre obsedate de sincronizareacu Occidentul, şi "modernismul retro", modelat de paseismulcurentelor tradiţionaliste şi de nostalgia după lumea veche. Înopinia sa, apologeţii modernizării societăţii româneşti au comispăcatul de a condamna drept "reacţionară" (şi, implicit, "desuetă","epigonică") o mare parte din literatura de calitate pentru simplulmotiv că nu vrea să-şi întoarcă faţa de la trecut, deşi (atrageatenţia acribiosul cercetător al avangardei) trecutul continuă sătrăiască oricum, până şi în cele mai "avangardiste" forme de artă.Apoi, preconizata trecere de la rural la urban, care, dupăLovinescu cetire, ne-ar fi scos din inerţia unui tradiţionalismfără tradiţie, subliniază însă dependenţa strânsă a esteticului deevoluţia societăţii, ceea ce nu înseamnă, totuşi, că progresulsocial generează în mod necesar un salt calitativ la nivel estetic,cum s-a spus adesea.

În fapt, după cum sugerează autorul prezentului studiu,romancierii "modernismului retro" refuză ancorarea în imediat pemotiv că prezentul decăzut nu oferă nicun prilej de jubilaţiespirituală. De aceea, ei sunt înclinaţi să reconfigureze polemic,pe lângă multe altele, însăşi estetica presupus anacronică amelodramei (şi a kitsch-ului, fenomen caracteristic culturiiburgheze), prin prisma unei sensibilităţi nostalgic-elegiace şi aunei lucidităţi care se raportează la trecut ca la o dureroasăabsenţă, dar şi, compensativ, ca la o iluzie paradisiacă menită acamufla (făcând suportabile, prin transfigurare artistică) neantul,lipsa de sens. (În treacăt fie spus, exaltarea trecutului îşi aflăo subtilă justificare psihologică în Epigonii eminescieni,poem mult mai puţin "romantic" decât se crede, câtă vreme "arta"antecesorilor se vede supusă unui sever examen critic). Procesulaccelerat al modernizării transformă de fapt romanul "romanesc"(şi, subsecvent, melodrama, cu caracterul excesiv şi întru totulneverosimil al expresiei sale "sentimentale") într-o formă de artăfoarte populară, de factură deseori intimistă (în acord cufenomenul subiacent al segregării individului de colectivitate),pentru a ajunge să încorporeze ulterior toate trăsăturile cedefinesc un anumit tip de sensibilitate, una întoarsă nostalgicspre lumea veche, cu patină de belle époque. Dar criticii cuinfluenţă din interbelic au privilegiat cealaltă formulă, mimetică,a romanului "realist" şi "obiectiv", care să concureze stareacivilă, fapt ce a contribuit decisiv la relegarea unor opereabsolut remarcabile la marginea canonului literar, din cauză căn-au putut intra sub umbrela îngustă a unor categorii estetice maimult decât discutabile. Şi nu e vorba numai de romane precum LaMedeleni, Locul unde nu s-a întâmplat nimic sauDomnişoara Christina, reinterpretate minuţios în partea adoua a cărţii de faţă (sugestiv intitulată Între două lumi),ci de o întreagă literatură condamnată pe nedrept la uitare (vezisoarta romanelor lui Lovinescu, de pildă).

Or, nefiind dispus să subscrie, tacit, la astfel de prejudecăţivinovate, Paul Cernat examinează din nou, cu ochi proaspăt, şi oserie de romane "canonice" precum Adela, Craii de CurteaVeche sau Enigma Otiliei, texte total diferite caformulă narativă (Nicolae Manolescu le consideră reprezentativepentru cele trei categorii istorico-tipologice descrise în Arcalui Noe: doric e romanul călinescian, ionic - romanul luiIbrăileanu, corintic - "scriptura" mateină), dar asemănătoare prin"atmosferă" şi maniera de stilizare a emoţiilor retrospective.Poetica romanelor de acest gen (romanele "retro", adică) e o"poetică a atmosferei" (criticul face trimitere la studiul MarianeiNeţ), care creează o mitologie a vârstei de aur (copilăria şiadolescenţa) şi a paradisului pierdut, fără a pierde din vedere"realitatea", valorizată ca termen de referinţă "concret", elementde contrast necesar în economia ansamblului. Plecând de la asemeneaobservaţii, exegetul consideră Medelenii lui IonelTeodoreanu un roman total, având drept "subiect" nu atât copilăria,cât literatura însăşi înţeleasă "ca salvare a memoriei prinimaginaţie şi ca revanşă asupra istoriei prin roman".

Succesul fulminant al scriitorului cu slăbiciune pentru metaforăs-a datorat în parte şi faptului că a izbutit să camufleze fibraelegiacă a unui moldovenism conservator şi nostalgic sub formele"la modă" ale estetismului modernist, cum ar fi dimensiuneametaficţională, procedeu străin, totuşi, de spiritulpostmodernismului (ni se atrage atenţia), pentru că "livrescul,autocomentariul au aici drept miză majoră revrăjirea lumii, nudezvrăjirea ei". Pe de altă parte, La Medeleni e şi un roman"al generaţiei" bătrânilor cu care se va răfui Mircea Eliade, de pepoziţia pragmatică a unui activism cultural ce reclamă "despărţireade Moldova" şi asumarea etosului liberal, "muntenesc" (vezi şiopiniile lui Ibrăileanu din Spiritul critic..., şi opţiunile"bovarice" ale moldoveanului Lovinescu). Dar, observă agerulcomentator, chiar dacă Eliade şi-a reprimat cu vehemenţămoldovenismul temperamental, acesta va reveni în literatura saîntr-o manieră surprinzătoare, ca în Domnişoara Christina de pildă, unde scriitorul oscilează (asemeni lui Ionel Teodoreanu,de altfel) între "atracţia nostalgică, paseistă pentru o cultură(epuizată) a Decadenţei şi fascinaţia vitalistă, energetistă,pentru o cultură a Regenerării". Realitatea fiind aceeaşi, balanţase înclină când de o parte, când de alta, în funcţie de opţiuneaideologică şi de soluţia estetică subsecventă.

În cazul literaturii lui Sadoveanu, Cernat identifică două marietape de creaţie, delimitate de memorialul călătoriei în Olanda,text care anticipează mutaţia estetică din operele târzii, underecursul la trecut nu mai urmează gesticulaţiaromantic-sămănătoristă iar radiografierea "realităţii" se face cualte mijloace decât tertipurile facile ale naturalismului minor, despeluncă, acuzat de legendarul "tabel sinoptic" al lui Sanielevici.În Locul unde nu s-a întâmplat nimic ("antibasm, dramă aincomunicării"), schimbarea la faţă s-a produs deja, iar prozatorulse dovedeşte a fi un "metaficţionar", un melancolic "magister ludi"ce practică "exerciţiul distanţei faţă de realitatea lumiivizibile". Pentru că, în opinia criticului bucureştean, Sadoveanudevine un fel de "iluzionist" fascinat de estetica evanescenţei, deunde şi abilitatea de a regiza moartea Dariei după un scenariuîmprumutat parcă din peliculele lui David Lynch (insolita analogie,cu trimitere la atmosfera stranie din Twin Peaks, meritătoată atenţia!).

Deşi asemenea observaţii de mare fineţe, unele de-a dreptulsurprinzătoare, găsim aproape oriunde am deschide cartea (amreţinut, printre multe altele, că "revoluţia introspectivă înliteratura română începe prin scriitorii din şcoala Vieţiiromâneşti"; că Adela "este conţinută în codul genetic alEnigmei Otiliei" - de aceea, "conştientă că împlinireaerotică şi îmbătrânirea distrug inefabilul iubirii, Otilia are,mutatis mutandis, spaimele lui Emil Codrescu"; sau că înCraii... avem de-a face cu un "autenticism întors, în cadrulcăruia esenţială rămâne autenticitatea fantasmelor, nu cea aîntâmplărilor exterioare"), elementul de noutate absolută alexegezei îl constituie interpretarea romanelor "retro" dinperspectiva esteticii "dispariţiei" şi a leitmotivului subiacent al"fotografiei". În romanul matein, spre exemplu, asfinţitul Crailorar fi putut fi declanşat "printr-un element al tehnicii moderne" -e vorba, bineînţeles, de fotografie, care desemnează "prezenţa uneiabsenţe, un simulacru de real", "o moarte care nu dovedeşte nimic",semnificând totodată "un exil al identităţii reale" (fotografia luiPantazi ş.a.). În EnigmaOtiliei, în schimb,fotografia ar fi o "mise en abîme a naraţiunii şiidentităţii personajelor, dar şi revelator al condiţiei lormoderne", trădând arta "valorificării clişeelor, a locurilorcomune". Prin urmare, aşa-numitul "balzacianism" călinescian, decare critica a făcut mare caz, se dovedeşte a fi de fapt o tehnicăfără obiect, câtă vreme "realitatea" se vede tezaurizată, ca lamuzeu, în albumul familial. Respingând interpretările în cheierealist-mimetică şi, deopotrivă, exagerările postmoderniştilorsensibili la aspectul ludic-teatral, de "comedie"-"satyricon", PaulCernat conchide că ficţiunile călinesciene posedă de fapt "unsuflet ascuns", un "palpit spectral", lăsând impresia unui adevărat"poem despre efemeritate" şi a unui "roman burghez cu fizionomieincertă, în care personajul principal e absenţa, dispariţia". Iatăun punct de vedere cu adevărat nou şi provocator, ce atestă vocaţiacreatoare a criticului, în cea mai curată manieră călinesciană!

În concluzie, dacă în cărţile de până acum (îndeosebi celedespre avangardă) universitarul bucureştean obţinuse acreditareamediului academic graţie spiritului său sistematic, geometricchiar, de cercetător născut, nu făcut, în studiul de faţă iese larampă eseistul înzestrat cu esprit de finesse şi inteligenţăanalitică, înzestrare pe care şi-o exercită ca un virtuoz furat deplăcerea pură de a glosa, nuanţând până la infinitezimal (oareestetica dispariţiei nu reclamă în mod necesar speculaţia "în gol"sau măcar "pe marginea golului", ca formă de afirmare a realităţiiiluziei?). Prin originalitatea interpretărilor şi rafinamentulobservaţiilor de amănunt, ca şi prin extraordinara forţă persuasivăa argumentaţiei, studiul lui Paul Cernat marchează un moment degraţie în critica românească, care nu mai vizitase de multă vremeinterbelicul cu atâta profit.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar laFacultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debutpublicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat înfilologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactorla revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernealasimpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la EdituraUniversitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D.Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium- impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre oteorie a personalitatii, 2007.

Comedymall VOT IN PANDEMIE
AFACERI DE LA ZERO