Vechiul subzistă cu noul în aceste ţinuturi chiar daca, printre locuitori există mai mult tradiţionalişti care acceptă, cu greu, modernizarea de orice fel. La Peoria am intrat, de curiozitate, într-un magazin cu articole de pielărie şi încălţăminte specifică locului, Boot Barn – Live West. Acolo puteau fi văzute cele mai fantastice modele de cizme, de la cele mai sofisticate, pentru cântăreţii şi solistele de country and western sau pentru călăreţii de rodeo, purtate în ziua premierii sau a parăzilor de Ziua Naţională ori de alte sărbători – confecţionate din mai multe nuanţe şi calităţi de piele, inclusiv de şarpe sau crocodil ( cu preţuri pe măsură) – la acelea destinate orăşenilor şi turiştilor care vor să pară asimilaţi mediului şi până la cele banale, de uz curent, pentru simpli cowboys. Erau acolo, după gust, cizme cu vârf ascuţit, pătrat sau rotund, cu toc înalt sau obişnuit (de pantof de stradă), cu un carâmb înalt sau scurt, decupat sau drept, cu ornamente cusute sau aplicate prin presiune la cald, cu talpă de piele sau de cauciuc. Nu ştiai la ce să te uiţi mai întâi. Apoi, urma sectorul centurilor, la fel de variat, pe dimensiuni (lăţime, lungime, grosime) şi culori. Majoritatea nu aveau cataramă pentru că aceasta se cumpăra separat, la fel, în funcţie de preferinţe. Cataramele – multe dintre ele adevărate opere de artă, gravate cu diverse simboluri sau devize, unele din argint ori doar argintate – erau expuse în vitrine şi nu puteau fi cercetate decât sub stricta supraveghere a vânzătorului care, după ce i le dădea solicitantului în mână, le freca bine cu o cârpă, spre a nu rămâne amprente, atunci când o punea la loc. Alt sector conţinea panglici de pălărie, din piele, din împletitură din păr de cal, din mătase brodată şi alte texturi. În altă parte se aflau mănuşile, şi ele deosebit de variate ca formă şi decor, majoritatea fantezi şi doar puţine pentru lucru. În sfârşit, o zonă era rezervată şeilor, căpestrelor, scărilor, pintenilor şi tuturor obiectelor necesare echitaţiei. Ora închiderii fiind aproape iar eu singurul virtual client, cei doi vânzători pălăvrăgeau între ei, nestingheriţi, adesea izbucnind în râs. Unul era mai vârstnic, cu mustaţă mare, pe oală, şi pălărie pe cap.
Nu eram încă decis să mă adaptez vestimentar ţinutului. Totuşi, după o atât de lungă petrecere în acest magazin, începi să simţi că ai aparţine şi tu Arizonei, iar tentaţia de a fi îmbrăcat ca localnicii devine irezistibilă. Când mi-am arătat interesul pentru o pereche de cizme scurte, uşor de purtat chiar în mediul urban, pe vreme nefavorabilă, vârstnicul a început să-mi dea toate explicaţiile, fără ca măcar să i le fi cerut. Iar când am observat că purtau eticheta ”Made in China”, Les - căci aşa-l chema pe vânzătorul ce, prietenos şi cu chef de vorbă, s-a prezentat imediat ce am început conversaţia şi şi-a spus chiar şi vârsta (62 de ani) - a clătinat, trist, din cap, a oftat din adâncul rărunchilor, şi-a muşcat vârful mustăţii cărunte şi a zis: „It was all our fault, sir!” Apoi mi-a explicat că numai comoditatea americanilor a dus la această situaţie incalificabilă. Cu 20 de ani în urmă toţi s-au bucurat că modelele lor pot fi reproduse perfect în ţara de la răsărit, cu preţ de muncă foarte scăzut, iar azi, când şomajul e atât de ridicat, nu se mai poate face nimic pentru că aici, la ei, aproape s-a uitat meşteşugul. Chiar şi şeile de cowboy sunt produse în alte părţi... El fusese cowboy în tinereţe, participase şi la rodeo, dar vârsta nu-i mai permitea să ducă o viaţă atât de obositoare, supusă intemperiilor şi neprevăzutului aş că se reprofilase pe activităţi comerciale. Vânzătorul mai tânăr - pentru care a sta în spatele tejghelii era ocupaţia de bază - asculta fascinat relatările acestui old timer şi, din când în când, punea câte o întrebare puerilă. Se vedea că nu are experienţa Vestului! Şi, poate, nici nu era din regiune, ci vreun venetic în căutarea unei clime mai calde, al unui ţinut fără taxe statale, fără schimbări ale orei primăvara şi toamna şi a unei ocupaţii nu prea solicitantă. Aflând că sunt român, Les a zis că, în Phoenix exista o comunitate românească destul de mare care are chiar o biserică ortodoxă unde fusese şi el odată, invitat la o nuntă a unei cunoştinţe şi unde-i plăcuseră cântările. La despărţire, pentru că-i devenisem simpatic, Les mi-a oferit bilete de favoare la un rodeo ce avea să se desfăşoare la Cave Creek în chiar acel sfârşit de săptămână, sâmbătă în nocturnă şi duminică dimineaţa.
Începutul fusese făcut! Dacă eram încălţat cum se cuvenea, era cazul să am şi capul acoperit după tipic. Şi nu a fost greu să găsesc, la un magazin de antichităţi, o pălărie de fetru alb-gri, cu bor larg, moale, şi calota înaltă, de tipul numit de mucaliţi, Ten-gallon hat („pălăria de-o vadră”, cu alte cuvinte). Aşa că acuma puteam participa la rodeo cu întreaga deminitate! Ba, pe lângă pălărie, am găsit şi o coroană de pene aşa cum purtau căpeteniile din Marile Preerii. Ah, de-aş fi avut-o eu acum 50 de ani, când mă jucam de-a indienii, ce fericit aş fi fost! Aş fi făcut invidioasă toată strada, ce spun eu, întreg cartierul... Deşi, este de presupus că părinţii nu m-ar fi lăsat să ies cu ea la joacă, în curte, cu alţi copii, tocmai pentru a nu stârni invidiile lor şi ale părinţilor mai nevoiaşi. Pe atunci, eroul meu era Winnetou, din romanele nemuritorului Karl May, care au entuziasmat atâtea generaţii de copii. Şi, pentru a putea fi o adevărată căpetenie Sioux ori Cheyenne, am urmat, cu stricteţe, modelul de confecţionare al unei astfel de coroane ce era dat în revista „Vaillant” (deşi, din lipsă de pene de vultur, am folosit pene de curcan, din acela cumpărat pentru masa de Anul Nou). Ce mândru mai eram de coroana mea! Şi am fost şi mai mândru când, la un carnaval pionieresc, am fost premiat pentru veşmântul meu indian.
Eram nerăbdător să se însereze şi să mă duc la rodeo. Nu văzusem un asemenea spectacol bărbătesc decât în filme. Aşa că era un eveniment ce trebuia savurat din plin. În 1926, când a întreprins gloriosul ei turneu prin Statele Unite, Regina Maria a României a asistat, printre alte atracţii specifice Vestului, şi la un rodeo, în Dakota de Nord, şi atunci a purtat, împreună cu ambii copii ce o însoţeau, principesa Ileana şi principele Nicolae, pălăriile de rigoare într-un asemenea mediu.
Cave Creek este un ranch unde amatorii pot învăţa arta echitaţiei, a aruncării lassoul, şi se pot exersa în manej sau pe teren accidentat, în excursii de-a-ncălare prin spectaculosul Deşert Sonora, din preajmă. Cei interesaţi de asemenea experienţe western erau îndemnaţi să vină cu pantaloni lungi şi încălţăminte potrivită nu în şort şi cu şlapi, iar braţele şi capul era neapărat nevoie să fie acoperite, spre a evita necruţătoarele raze solare. Se adunase lume multă pentru spectacolul ce urma, gradenele erau deja ocupate şi cu greu puteai găsi loc. Majoritatea spectatorilor veniseră în straiele potrivite: blue jeans, cămăşi în carouri, cizme şi pălării (mai toate de vară, de pai, cu borurile ridicate). Chiar şi copiii erau îmbrăcaţi la fel: nişte gâgâlici se împiedicau în salopetele albastre, prea lungi şi largi pentru vârsta lor ori erau de-a dreptul striviţi de câte un Stetson ce le cădea pe ochi. O proaspătă mamă arăta unor prietene o pereche de cizmuliţe minuscule, de culoare roz, luate pentru progenitură – erau o bijuterie a cizmariei manuale, mai potrivite a fi atârnate, drept breloc, la chei, decât de a fi purtate prin praf.
Bărbaţii, joviali, congestionaţi la faţă, cu pălăriile date pe ceafă şi cu pahare de bere în mână, se ambalau în pronosticuri legate de concurenţi. În arenă erau patru fete foarte frumoase şi zvelte, în costume excentrice - bluze lucind de paiete, veste cu flori şi acvile din ţinte sclipitoare pe piept şi pe spate, pălări cu broderii pe bor şi panglica din argint, chaparreras sau, prescurtat, chaps (apărători pentru pantaloni) din piele roşie, cu franjuri lungi, centuri late cu paftale enorme -, care aveau rol de animatoare. Încălecate pe cai foarte arătoşi, pagi sau roibi, ele întâmpinau şi însoţeau concurenţii până la linia de pornire apoi se retrăgeau lângă balustradă şi se întreţineau cu publicul ori răspundeau la întrebările acestuia. Prezentarea o făcea un domn cu voce profundă, plăcută, îmbrăcat şi el ca un cowboy. Aici nimeni nu-şi scoate pălăria de pe cap! A purta pălărie este un semn de prestigiu şi statut.
Au fost mai multe concursuri: prinderea unui viţel cu laţul şi trântirea sa la pământ, prinderea junincii în echipă de doi – călăreţii încadrau animalul, unul arunca lassoul iar celălalt sărea de pe cal şi, apucând vita de coarne, o punea jos dintr-o singură mişcare, bruscă, fermă, şi-o imobiliza legându-i cu acelaşi capăt de funie picioarele din spate cu unul din faţă -, şi, proba cea mai spectaculoasă, încălecarea pe mustang nedeprins cu şaua. Ţinându-se doar cu mâna stângă de o coardă, călăteţul trebuia să reziste un minut pe spinarea calului speriat şi furios. Un alt concurs era pentru femei – cowgirls – ce trebuiau să parcurgă arena, în timp record, într-un slalom printre butoaie. Amazoanele păreau că nu stau în şa ci, mai degrabă, plutesc pe ea – aceasta şi din cauză că picioarele şi le ţineau întinse şi băteau tare în burta bidiviului, părând că acestea nu sunt membre umane ci aripi de păsări, fâlfâind frenetic, în zbor. Toate întrecerile erau făcute contra cronometru. Când participantul termina proba înainte de a suna soneria, toată arena ovaţiona şi aplauda. Dacă timpul era depăşit, publicul mormăia, nemulţumit şi nu acorda încurajare perdantului. În final s-a ţinut o ceremonie de premiere, unde concurenţilor şi cailor le-au fost acordate diplome şi, în funcţie de dificultatea probei, câte un plic cu bani sau o cataramă de argint ori alt ornament specific acestei competiţii ciudate. La plecare, în praful drumului, am găsit o potcoavă – semn de noroc! – ce nu se cădea a fi lăsată să ruginească acolo.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
