După atâta civilizaţie western mirosind a piele, a cizme, balegă şi praf de puşcă, era necesară o pauză şi o reconectare la civilizaţia urbană de filiaţie academică. Sau, cel puţin, cu aparenţele acestei filiaţii. Şi nu exista mijloc mai potrivit de a face aceasta decât vizitând Taliesin West, monument de habitat modern construit pe - şi pentru – inima sa de un înoitor al stilului constructiv şi un teoretician al noilor tendinţe în arhitectură: Frank Lloyd Wright. Aici şi-a pus maestrul în aplicare toate visele şi toate principiile novatoare.
De loc din Wisconsin, ţinut nordic şi destul de rece, Wright era deja vârstnic atunci când s-a hotărât să-şi construiască aici, în Deşertul Sonora, la poalele Munţilor McDowell, o reşedinţă de vară. Numele – ce înseamnă „muche de deal strălucitor” şi se pronunţă (tal-ee-ess-in)- îl mai folosise înainte : în 1911 construise, în statul natal, în localitatea Spring Green, primul Taliesin care, însă, a fost mistuit de un incendiu, în 1914. A mai ridicat o clădire care a avut, din păcate, aceeaşi soartă. În 1927 a fost invitat în Arizona de un fost student care i-a solicitat colaborarea la proiectul pentru Hotelul Biltmore. Acela a fost primul contact cu această regiune unde muntele se întâlneşte cu deşertul şi care este scăldată tot timpul în soare. I-a plăcut atât de mult încât s-a hotărât să îşi ridice aici casa visată. Cuvintele lui sună profetic: „Oh, trebuie să construim aici căci oriunde te uiţi este abstracţie pură!”
În 1932, maestrul fondase Şcoala de Arhitectură ce-i purta numele (Frank Lloyd Wright School of Architecture) unde îşi preda teoriile absolut revoluţionare pentru învăţământul de specialitate din acea perioadă din Statele Unite, care continua să fie foarte legat de stilurile istorice, promovând, cu foarte puţine excepţii, neoclasicismul, neoromanicul sau neogoticul. Cursurile erau ţinute în spaţiul existent din Wisconsin unde, din cauza iernilor aspre, trebuia să-şi întrerupă activitatea câteva luni. Aşa că, descoperirea acelei regiuni cu temperaturi ridicate întregul an a avut efectul unei revelaţii pentru maestru. Cu banii câştigaţi dintr-un recent proiect cumpără o suprafaţă întinsă de teren (600 acri) în plin deşert şi, în 1937, când avea deja 70 de ani, începe lucrările, ajutat de învăţăcei. Totul a fost ridicat prin ceea ce noi am numi munca voluntară a studenţilor, care considerau o onoare să-şi pună forţele la dispoziţia magistrului şi, în acest fel, să stea mai mult în preajma sa şi să înveţe, să deprindă metode insolite de a concepe spaţiul şi de a rezolva diverse probleme legate de adaptarea constrcţiei la mediu. Obişnuit de tânăr cu munca fizică, Wright a lucrat cot la cot cu tinerii săi acoliţi, fără a angaja o echipă de constructori specializaţi care, oricum, nu i-ar fi putut întelege proiectul şi soluţiile de rezolvare a diversor utilităţi în conformitate cu viziunea personală şi obiectivele urmărite. El considera că acesta era locul ideal pentru a întruni trei cerinţe importante existenţei sale: spaţiu de locuire, de educare a tinerelor generaţii de arhitecţi şi centru de afaceri- relaţii cu lumea care ar fi fost interesată de serviciile sale. O problemă majoră a fost lipsa apei şi a fost făcută o investiţie foarte mare pentru săparea unui puţ la mare adâncime.
S-au folosit exclusiv materialele oferite de regiune – piatră din deşert, în nuanţa nisipului, lemn dintr-o esenţă locală de conifere (redwood) - şi tehnici tradiţionale de îmbinare a acestora. Lucrările au durat mult, până la moartea proprietarului, în 1959, pentru că în fiecare iarnă, când revenea aici, mai adăuga un corp sau refăcea anumite părţi ori o întreagă aripă la care se gândise peste an şi pentru care găsise soluţii mai potrivite. Învăţăceii îşi amintesc de acele momente când, abia sosit de pe lungul şi obositorul drum, magistrul începea să cutreiere, cu pas grăbit, odăile, cu un ciocan în mână, zdrobind pereţi despărţitori sau cornişe ce nu mai corespundeau viziunii sale şi strâgând, peste umăr, ordine şi indicaţii către cei ce-l urmau, cu respect şi curiozitate de a vedea cum avea să evolueze spaţiul.
În prima fază, când a fost aşezată fundaţia şi s-au ridicat primele ziduri, arhitectul şi echipa sa de tineri locuiau în nişte barăci de formă cubică, pe care tot el le concepuse - şi care continuă să fie utilizate şi în contemporaneitate când studenţii sunt aduşi aici să facă practică prin proiectarea şi edificarea unei clădiri într-un spaţiu special desemnat în acest sens. Aceasta pentru că şcoala fondată de magistru încă funcţionează şi aici se află principalul ei sediu. Tot aici îşi are sediul şi Fundaţia Frank Lloyd Wright. Monumentul se află în preajma oraşului Scottsdale, la intersecţia lui Frank Lloyd Wright Boulevard cu Cactus Road – după cum se vede, până şi în nomenclatorul străzilor a fost păstrată această proporţie, municipalitatea onorndu-l pe artist fără a uita specificul zonal.
Maestrul a dorit ca aceast complex de clădiri să nu agreseze mediul, să nu strice echilibrul natural şi l-a proiectat în aşa fel încât să se înscrie în peisaj. Din şosea nu se observă nimic. Urci o pantă uşoară şi, printre enormi saguaros, svelţi chiparoşi sau piperniciţii dar stufoşii pomii ai lui Joshua (Joshua trees) şi alte plante deşertice pline de ţepi se întrevăd, evoluând paralel cu solul, nişte ziduri din blocuri neregulate de piatră roşiatică şi nişte acoperişuri plate, albe, ca nişte prelate. Iniţial Wright voise să dea impresia unei aşezări a căutătorilor de aur şi chiar acoperise cu pânză de cort primele corpuri ridicate spre a fi mai bine aerisite şi a beneficia de o lumină constantă, difuză, venită de deasupra şi nu din ferestre laterale dar, pentru că se uzau prea repede din cauza acţiunii soarelui, acestea au fost înlocuite cu nişte plăci speciale de plastic, asemănătoare ca efect plastic şi ca eficienţă. De altfel, ferestrele sunt puţine – la fel ca într-un pueblo (clădire etajată, din chirpici, folosită ca formă de habitat de indienii locali). Majoritatea sunt orizontale, înguste şi lungi, plasate în partea de sus a pereţilor, imediat sub cornişă. Unele spaţii au ferestrele plasate la înălţimea obişnuită dar sunt de mici dimensiuni – un simplu ochi de geam pătrat - şi acoperite în proporţie de o treime de obloane masive, din lemn, ce seamănă cu bocaporţii navelor de război din secolul XVIII, prin care erau scoase gurile de tun. Cu o singură deosebire: în loc să aibă balamaua sus şi să se ridice, ele au balamaua în partea inferioară şi sunt lăsate în aşa fel încât să proiecteze, cu măsură, lumina de afară în interior, fără, însă a produce luciri şi concentrări disagreabile de raze în semiobscuritatea intimă a mediului de visare şi de lucru. Există, însă, şi o cameră cu o fereastră largă cât un perete ce are deschidere spre grădina interioară – aceasta se numeşte chiar „Garden Room” şi este orientată spre est (aşa cum îşi aşezau indienii cortul, cu deschiderea spre răsărit, pentru a pătrunde pe acolo primele raze ale dimineţii ca un semn de binecuvântare din partea Marelui Spirit). Pentru a adapta clădirea la condiţiile de mediu, acoperişul are o singură apă, foarte lină, iar pereţii au o înclinaţie uşoară, spre interior, de la streaşină spre talpa casei. Atât acoperişul cât şi pereţii sunt consolidaţi de nişte nervuri din lemn roşu, ca amintiri ale contraforturilor din vechime. Din loc în loc, printre diferitele corpuri, este câte un impluvium cu apă limpede, ca în casa romană sau în grădina japoneză, care contribuie la răcorirea aerului. Şi tot ca în stilul decoraţiei nipone, pe marginea sa erau plasate pietre, vase de ceramică şi pâlcuri de flori multicolore.
Vizita nu poate fi făcută fără ghidaj. Sunt oferite trei tipuri de tururi al căror preţ - foarte ridicat! – este calculat în funcţie de durata şi de numărul camerelor vizitate: cel de o oră costă 24 dolari, cel de 90 minute 35 şi cel de 3 ore 60 dolari. Am ales traseul mediu, nu din zgârcenie ci din considerente de timp, pentru că aveam agenda destul de încărcată. Am avut neşansa ca, grupul din care făceam parte să fie ghidat de o doamnă vârstnică, deosebit de limbută care, până să ne introducă în diversele spaţii ale complexului, la umbră, ne-a ţinut o prelegere de aproape 20 de minute afară, sub razele dogoritoare ale soarelui de ora 14, fără milă de constituţia fragilă a vizitatorilor, majoritatea europeni din ţări nordice, bălani şi neobiţnuiţi cu temperaturile ridicate. Am observat, stupefiat, reacţia epidermei unei norvegiene care s-a acoperit, în câteva minute, de pistrui care, la începutul turului nu se observau. Un olandez durduliu se tot freca pe chelia care începuse, probabil, să-l usture căci se înroşise foarte tare. Eu eram avantajat de pălărie şi am rezistat mai bine. Însă tot m-am bucurat când am pătruns în holul casei unde, pe un şevalet, era aşezată fotografia maestrului, luată chiar în acest interior: aşezat la planşetă, cu un creion în mână şi, în spate, macheta Muzeului Guggenheim (proiectat aici), Wright îşi întâmpină vizitatorii cu o privire, sugură, analitică dar rece, aruncată prin ochii albaştri.
Pereţii au fost lăsaţi şi în exterior şi în interior netencuiţi, cu asperităţile bolovanilor şi ale cimentului cu care erau legaţi aceştia. Ne-a fost arătat atelierul şi dormitorul personal al maestrului, o sală de spectacole şi conferinţe (Seminar Theatre), o sală de mese folosită şi pentru reprezentaţii de mai mică anvergură (Cabaret Theatre – de forma unui hexagon neregulat, cu o acustică perfectă), pavilonul de muzică şi „kiva” (alt nume indian, „sacra sanctorum” al oricărie aşezări Pueblo, unde preoţii îndeplineau diverse ritualuri, în deplină recluziune, pentru că nu avea deschideri spre exterior şi unde se pătrundea prin tavan). Kiva era aici folosită ca sală de proiecţii, neavând nici ea ferestre. Întregul mobilier al complexului era desenat de arhitect şi realizat de ucenicii săi. Scaunele, mesele şi paturile erau cât se poate de simple, şi nu prea comode, făcute mai mult pentru a te ţine într-o stare de continuă trezie, spre a te putea concentra la lucru şi la meditaţie. În cazul kivei, în plafon erau montate nişte măşti din lemn care apărau ochii de lumina becurilor, ca nişte abajururi. Denticuli din acelaşi lemn roşiatic decorau cornişa şi mărgineau nişte panouri pe care erau ţinutite diverse fotografii. Se pare că exista şi o capelă, pentru nevoile spirituale ale locatarilor, dar în acel loc nu am fost duşi. Oricum, această finalitate putea fi ghicită datorită unui basorelief din ceramică smălţuită, încastrat într-un stâlp de ciment, executat în stil baroc, de producţie spaniolă, cu o scenă biblică – recuperat probabil de la vreo mânăstire -, şi de un clopot agăţat în exterior de un eşafodaj din acelaşi lemn roşu, ce amintea de clopotniţele misiunilor catolice din zonă. Wright era foarte strângător şi-i plăcea să se înconjoare de obiecte specifice ţinutului. Astfel, în curte, pe peluzele verzi sau în mijlocul oglinzilor de apă cristalină dintre clădiri, erau plasate roci cu peroglife scrijelate, cu secole în urmă, de Anasazi, vechii locuitori ai zonei: siluete de oameni, de cerbi, şopârle sau meandre şi spirale recurente reprezentau mesajul, peste timp, al foştilor stăpâni ai deşertului şi munţilor. Un asemenea semn a fost preluat de maestru ca simbol al senioriei sale arizoniene şi transpus în fier forjat la intrarea pe domeniu, ca un blazon.
Iată cum cultura urbană poate să fie implantată, cu discreţie, în pustietate, fără a altera mediul natural. De ar fi fost alt întreprinzător dornic să-şi recupereze uşor investiţia, poate ar fi plantat un zgârie-nori în inima deşertului! Dar Frank Lloyd Wright a dorit ca Natura să primească şi să cuprindă reşedinţa în braţele ei generoase. Lucru care s-a şi întâmplat: printre pietrele unui perete a crescut, deocamdată firav, un cactus!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
