Ziarul de Duminică

Peregrinări prin adevăratul Vest Sălbatic (V)/ de dr. Adrian-Silvan Ionescu. GALERIE FOTO

The  Crystal Palace,Tombstone

GALERIE FOTO

Autor: Adrian Silvan Ionescu

25.04.2013, 23:55 340

A sosit şi marea zi a întâlnirii cu „umbrele” vii ale istoriei: vizita la Tombstone, celebrul oraş din zona sud-vestică. Americanii au un umor negru pe care ştiu să şi-l valorifice până la legendă. Substantivul, iniţial comun, care a devenit, mai apoi, propriu prin botezarea acestui oraş, înseamnă „piatră de mormânt”. Se povesteşte că un prospector nu prea norocos în căutările sale de metale preţioase, Ed Schiefflin, cutreiera acest ţinut arid şi periculos din cauza indienilor ce-l bântuiau nestingheriţi. Când, odată, a fost întrebat de un soldat în patrulare întâlnit în această pustietate, ce face de unul singur pe acolo şi el a răspuns că e în căutare de aur, acela a ricanat: „Singurul lucru pe care o să-l găseşti este o piatră de mormânt!” Dar Ed nu a fost impresionat de acest avertisment şi, în 1877, când a găsit un filon foarte bogat – ce-i drept, nu în aur ci în argint (de unde a scos metal preţios în valoare de 15.000 dolari la tona de minereu) – şi-a botezat cele două mine pe care le-a deschis, Tombstone şi Graveyard (cimitir). Un an după aceea, au fost puse bazele oraşului care a preluat numele primei sale mine.  

Dacă la început aşezarea era compusă mai mult din corturi ori din faţade false, din lemn, care ascundeau corturi, sau din pereţi de paiantă, ridicaţi în grabă, peste care era întinsă, provizoriu, o prelată, la nici un an oraşul avea deja clădiri foarte luxoase, iluminaţie stradală cu gaz şi un post telegrafic. Populaţia a crescut în mod impresionant ajungând, în 1881, la 10.000 de locuitori, ceea ce era chiar mai mult decât în San Francisco. Dar, pe cât de repede s-a dezvoltat şi a prosperat, tot aşa de rapid a şi decăzut odată cu întreruperea exploatării minereului, în 1911. Însă oraşul nu a „murit” niciodată. Se pare că urmaşii fondatorilor au fost totdeauna stăpâniţi de sentimentul istoriei şi de conştiinţa că trăiesc într-un loc blagoslovit de Dumnezeu, în care binele se luptă constant cu răul – iar din aceasta se puteau face bani! El nu a fost vreodată părăsit şi nu a devenit un ghost town ca atâtea altele: actualmente are o populaţie de circa 2.000 de locuitori care nu au schimbat, în exterior, nimic din aspectul iniţial, nu au ridicat blocuri şi nu au făcut amenajări moderne (gen parking supraetajat sau subteran, nu au deschis cluburi şi discoteci, nu au Mac Donald’s sau Pizza Hut nici supermarket în inima istorică a urbei). Ei ştiu să-şi respecte trecutul, chiar dacă acesta este atestat doar de 135 de ani!

Mă pregătisem cum se cuvine pentru o asemenea întâlnire mult aşteptată: îmi încălţasem cizmele scurte, bine lustruite, înnodasem o legătură de gât neagră, de mătase, îmbrăcasem o vestă gri, din al cărei buzunar atârna lanţul de ceas ( dar fără... ceas la capăt, căci nu-l adusesem cu mine peste ocean!) iar pe cap îmi înfundasem „pălăria de-o vadră”. Pentru a fi convingător în mediul de pistolari în care aveam să intru, la cingătoare prinsesem un toc de revolver, gol – conformându-mă astfel reglementărilor date de sheriff şi afişate la intrarea în oraş prin care armele trebuiau lăsate la biroul său pe toată perioada şederii acolo. Arătam ca un ageamiu spilcuit, proaspăt sosit în Vest pentru care circulau, în secolul XIX şi la cumpăna veacurilor, mai mulţi termeni, care mai de care mai amuzanţi: „dude”, „greenhorn”, „tenderfoot”, „chichakoo”. 

De la Phoenix am luat-o pe autostradă, mergând întins – cam 2 ore – până la Tucson, iar apoi, până la Tombstone am mai făcut o oră. Deşi era o zi obişnuită de săptămână, străzile erau pline de turişti îmbrăcaţi lejer, în maieuri, pantaloni scurţi şi şlapi, vestimentaţie potrivită pentru cele 38-40° C, dar neconformă mediului. Unii, care ţineau morţiş să se asimileze, îşi cumpăraseră pălării ieftine, de pai, cu boruri largi, ridicate lateral, exact ca în filme. Dar nu puteau convinge pe nimeni că ar fi localnici.

Prima oprire am făcut-o la Crystal Palace, un celebru şi elegant saloon cu tejgehaua de lemn preţios, bine lustruită, pe care barmanul face să alunece paharele şi sticlele către clienţi. Aici se serveşte un whiskey de producţie locală, Old Overholt, destul de bun, care însă nu poate fi găsit în comerţ. După un dram de băutură – luat de bun sosit şi de încurajare pentru aventurile ce aveau să urmeze –, am pornit-o pe artera principală, Allen Street.  

Mijlocul drumului este acoperit cu nisip, spre a micşora pericolul bălţilor şi al noroiului în eventualitatea rarelor ploi. Aşa că praful este la el acasă. Nori groşi se ridicau când trecea câte un vehicul cu cai (pentru că automobilele nu au acces în oraş, trebuiesc parcate în zone speciale, la periferie). O diligenţă face, la pas, turul oraşului, iar vizitiul explică turiştilor obiectivele în faţa cărora se opreşte, le vorbeşte despre eroii locului şi despre soarta lor. Pietonii circulă pe trotuarele de lemn. Acoperişul acestora – ce pare un continuu pridvor al prăvăliilor şi cârciumilor înşirate de-o parte şi de alta a drumului – protejează de soarele nemilos.  

Firmele, scrise cu litere mari, înflorate, erau un admirabil mijloc de a atrage clienţii. Localurile erau în număr foarte mare şi purtau nume rezonante: pe lângă cel deja vizitat (la etajul căruia, pe uşa uneia dintre camerele ce dădeau spre balcon, era scris numele unui personaj cunoscut, Virgil Earp, Marshal), mai erau  Oriental Saloon, Longhorn Restaurant, Annie’s Place, Big Nose Kate’s Saloon. Am intrat şi în cel din urmă unde era destul de mare agitaţie pentru că se făcuse ora prânzului şi clienţii dăduseră năvală. Pereţii erau tapetaţi cu fotografii, afişe, ilustraţii la nuvele cu desfăşurare în Vest, portrete de actori de film sau de campioni la rodeo, strecurate printre coarne sau capete împăiate de vaci „longhorns”, puşti, centuri şi tocuri de pistol, pinteni, harnaşamente, o roată de căruţă şi un mândru dar cam prăfuit steag Confederat, adică tot ceea ce americanii numesc „memorabilia”. Un afiş atrăgea atenţia, fără drept de apel: NO GUNS IN TOWN (Nici o armă în oraş). Aşa că eu mă încadram perfect în această ordonanţă cu holster-ul meu gol! Cârcima avea chiar şi o Galerie de artă, anunţată printr-o placă plasată deasupra unei uşi deschise. Acolo se aflau pânze sau litografii de artişti contemporani, cu mai mult sau mai puţin talent şi măiestrie – marea majoritate manierişti – care tratau subiecte specifice Vestului. Unii erau epigoni declaraţi ai marilor Frederic Remington, Charles M. Russell şi ai altor plasticieni din primul sfert al secolului XX dedicaţi acestor teme. M-am întors în aglomerata sală de mese. Pe un mic podium era cocoţat un domn vârstnic care, cu pălăria pe cap, cânta – parcă în transă şi doar pentru el – melodii country and western, cu accente patetice şi nostalgice.  Ospătăriţele nu mai pridideau cu servitul. Erau îmbrăcate ca nişte girls de şantan, cu fuste scurte, învoalte, din mătase roşie şi corsaje negre, prinse la spate cu şireturi, lăsându-le umerii şi braţele goale. Dar, în loc să fie încălţate, după moda epocii, cu nişte botine înalte, cu şireturi, ori cu pantofi de dans ele aveau... adidaşi! Patronul, care investise mult în toaletele lor, ignorase acest aspect esenţial pentru armonia întregului. O scăpare regretabilă pentru un ochi avizat! De la o masă, cu mâna strânsă pe halbă, mă privea fix – şi foarte amuzată – o fiică a Arizonei, cu ochi  negri, mari cât toată America, şi o pălărie de pai trasă pe frunte. Probabil că-i părea şi ei exotică apariţia mea de greenhorn valah!

Erau magazine felurite, însă toate cu specificul epocii fondării oraşului. Într-una se vindeau haine la modă în anii 80 ai secolului XIX: rochii cu turnură, pălării cu pene şi voaletă, mănuşi de piele sau de dantelă, cape şi pelerine, redingote pentru domni, cravate, macferlane, veste (exact ca a mea, adusă din România) şi „un mare asortiment” – termen contemporan articolelor – de pălării. Cineva dornic să se costumeze pentru un carnaval se putea îmbrăca din cap până-n picioare. Într-un atelier fotografic exista o recuzită similară iar amatorii se puteau imortaliza în ţinută de sheriff, jucător profesionist de cărţi, cowboy, ofiţer de cavalerie din trupele de la frontieră, dansatoare de cabaret sau doamnă de societate. Ce-i drept, veşmintele suferiseră o modernizare din considerente de adaptabilitate pe orice statură şi de rapidă îmbăcare: ele erau o simplă „faţadă” – cămaşă cu cravata deja legată, vestă, haină, formau o singură bucată, tăiată la spate, unde se prindea cu arici pe trupul modelului. Intrai în studio ca om al modernităţii şi, în câteva secunde, acoperit cu acele ţoale (cam soioase de prea multe îmbrăcări), te transportai în veacul pistolarilor şi al căutătorilor de aur! Din păcate, nici aparatul cu care se luau aceste fotografii nu era ceea ce ar fi trebui: nu era unul de studio, fixat pe trepied, ci un polaroid modern, pentru a se obţine „poze la minut”. Şi  nici manipulanta lui – o femeie obeză, tunsă scurt şi îmbrăcată cu bluejeans şi T-shirt – nu-mi inspira încredere; dacă ar fi purtat o toaletă proprie epocii pe care o ilustra, m-ar fi avut şi pe mine de client. Dar aşa, m-a pierdut! Majoritatea celorlalţi negustori erau mai atenţi la acest aspect. Într-un magazin, pompos intitulat „Shooting Gallery” (Galerie de tragere) – unde se comercializau tocuri de pistol, centuri şi cartuşiere şi se putea încerca  dexteritatea la trasul la ţintă –, vânzătorul avea ţinuta de rigoare: pălărie (cam obosită şi plină de  praf), cămaşă cu plastron, cizme scâlciate şi un greu revolver Remington la  brâu. Purta o barbă mare, căruntă şi avea o privire blajină în ochii mici, spălăciţi. Soţia sa, care croşeta alături, avea boneţică şi rochie de stambă, în dungi. Am fost tentat şi eu să-mi măsor calităţile de ţintaş: pentru 3 dolari primeai un revolver şi 6 cartuşe care, în loc de plumbi, aveau nişte punguţe de culoare care, când atingeau silueta metalica plasată la distanţă de 3 m în faţa ta, se spărgeau şi-ţi arătau unde ai nimerit. Depărtarea nu era atât de mare, aşa că majoritatea clienţilor nimereau, spre satisfacţie personală şi repetarea exerciţiului, cu beneficiu pentru patron. Acesta lăuda şi încuraja pe trăgători, cu vicleană umilinţă negustorească.

Am vizitat redacţia vechiului periodic, „The Tombstone Epitaph”. Şi în numele ziarului local se manifesta acelaşi umor negru! Fondată pe 1 mai 1880 de John P. Clum, avocat, primar al localităţii şi agent indian ce a administrat rezervaţia apaşilor şi l-a putut ţine, o vreme, în frâu pe teribilul Geronimo, foaia a avut o existenţă de peste un secol. Astăzi încă pot fi achiziţionate ediţii speciale dedicate unor personalităţi sau unor evenimente epocale (biografiile fondatorului Clum, ale lui Wyatt Earp şi Doc Holliday, ale frumuseţilor cu graţii de vânzare sau desfăşurarea procesului ce a urmat duelului dintre fraţii Earp şi McLaury). Cu ani în urmă, în 1993, când am fost prima dată prin aceste locuri, ziarul era tipărit sub ochii publicului iar, cei interesaţi – şi care  plăteau o sumă modică – puteau să îşi vadă numele imprimat, cu litere de-o şchioapă, în paginile sale, în articole care informau că sunt puşi sub urmărire sau că sunt condamnaţi pentru jefuirea unei bănci ori a diligenţei, ori că au găsit un filon de aur sau alte asemenea ştiri legate de realităţile Arizonei din vechime. Dar astăzi nu se mai face aşa ceva pentru că bătrânul tipograf care îndeplinea această sarcină s-a stins din viaţă iar un înlocuitor nu s-a găsit. Tiparniţa, cernelurile şi casetele cu litere se aflau încă acolo. În vitrine erau expuse ediţii vechi, de colecţie, ale acestei publicaţii sau ale altora din aceeaşi vreme, cu articole despre capturarea lui Geronimo şi a războinicilor săi.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO