Suverani prezenţi în spaţiul românesc în sec. XVIII- XX
Între secolele XVIII şi XX teritoriul românesc a fost străbătut de câteva capete încoronate europene. Motivele păşirii pe pămîntul nostru au fost fie de natură militară, fie respectivii monarhi s-au aflat în vizite oficiale. Au fost situaţii în care am fost aliaţi, dar şi oponenţi în diverse conflicte importante, cum ar fi, Războiul de Independenţă (1877-1878) sau Primul Război Mondial (1916-1918).
PETRU I cel Mare (n. 9 iun. 1672, Moscova, Imp. Rus - 8 febr. 1725, Sankt Petersburg, Imp. Rus), Ţar al Rusiei (7 mai 1682 - 8 febr. 1725).
Conştient de necesitatea ieşirii Rusiei la Marea Neagră şi încercând să profite de slăbiciunea militară a turcilor, P. s-a apropiat de Ţările Române. După ce, în 1697, Constantin Brâncoveanu, i-a trimis un sol cu un plan militar pentru eliberarea popoarelor din Balcani de sub jugul otoman, promiţând să pună ţara "sub adăpostul şi puterea voastră", deşi avea alte interese, P. a menţinut relaţii diplomatice permanente cu Ţara Românească, de unde era constant informat asupra mişcărilor turcilor. Mai mult, Brâncoveanu a fost unul din primii cavaleri ai Ordinului "Sfântul Andrei", iar trimisul său în mai multe solii în Rusia, David Corbea, a fost încadrat în aparatul diplomatic rusesc, primind misiuni importante pentru politica central-europeană. El va negocia şi tratatul secret dintre Rusia şi Ţara Românească din 1709. Când, la 22 dec. 1710, primeşte declaraţia de război otomană, P. decide purtarea campaniei la Dunăre, contând pe sprijinul Ţărilor Române. Proclamaţia sa privind eliberarea celor ce "gem asupriţi sub jugul barbarilor, grecii, românii, bulgarii şi sârbii" a fost bine primită la Iaşi şi la Bucureşti. Brâncoveanu a rămas în expectativă (cu excepţia cavaleriei sale care a trecut de partea ruşilor), aşteptând cu oastea adunată la Urlaţi şi cu depozite de alimente strânse la graniţa cu Moldova (conform înţelegerii cu ruşii) deznodământul conflictului. În schimb, domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir (1710-11), a încheiat un tratat de prietenie (13 apr. 1711, Luţk), prin care devenea vasalul lui P., care îi garanta autonomia Moldovei şi domnia ereditară. La 3 iun. primele trupe ruseşti intrau în Iaşi, iar la 21 iun. chiar P. - întâmpinat călduros de boieri - vizita plin de curiozitate capitala Moldovei. Oştile moldo-ruse s-au dovedit însă mult inferioare numeric turcilor. Înconjurat la Stănileşti (9 iul.), în pericol să fie prins, ţarul încheia pacea de la Vadul Huşilor (14 iul.), prin care retroceda turcilor Azovul şi Ucraina până la Nipru şi promitea să nu se mai amestece în treburile Poloniei, precum şi salvconduct spre a se întoarce în Suedia, pentru regele Carol XII (1697-1718), refugiat în Imp. Otoman după bătălia de la Poltava (1709), în care fusese învins zdrobitor de P. Erau prevederi infime faţă de pericolul capturării ţarului, ce ar fi putut schimba radical istoria. P. a refuzat însă să-l predea pe Cantemir, care-l va însoţi în Rusia, unde va deveni principe serenisim, sfetnic intim al ţarului şi membru al guvernului. Eşecul campaniei lui P. a avut consecinţe grave pentru Ţările Române, Poarta pierzându-şi încrederea în domnii pământeni şi inaugurând epoca domniilor fanariote. (A.V.Ş.)
IOSIF II DE HABSBURG-LORENA (n. 13 mart. 1741, Viena, Imp. Austriac - m. 20 febr. 1790, Viena, Imp. Austriac), împărat al Imp. Habsburgic (1765-90).
Intrat în conştiinţa românilor din Imperiu drept "bunul împărat", I.II a fost prezent în Banat şi Transilvania în mai multe rânduri. Călătoriile sale (lipsa de fast, contactul direct cu oamenii, cazarea în locuri modeste, plata tuturor serviciilor de care beneficia, promisiunea de soluţionare a problemelor ridicate) i-au sporit această aură. Prima vizită are loc în 1767/1768 în Banat, când se arată nemulţumit de orânduiala găsită, de intrigi, de "birocraţia" exagerată. O lungă călătorie, de 82 de zile, în 1773, în Transilvania, Banat, Bucovina, i-a permis cunoaşterea directă a problemelor populaţiei româneşti şi proiectarea unui necesar sistem de reforme. În jurnalul său, ţinut scrupulos de-a lungul acestei călătorii (editat în vol. Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Cluj-Napoca, 2007), scria: "aceşti săraci supuşi români, care sunt, fără îndoială, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiţi şi împovăraţi cu nedreptăţi de toată lumea, fie unguri, fie saşi, aşa de mult, că într-adevăr soarta lor, când o cunoşti, este foarte de compătimit şi nu este decât de mirat că se mai găsesc atâţia din aceşti oameni şi că n-au fugit cu toţii". Vizitează acum Timişoara, unde îşi dă acordul ca noul cartier aşezat pe malurile Begăi să poarte numele de Josefstadt (Iosefin), Sibiul, a cărui stare i se pare nepotrivită pentru o capitală provincială. Nemulţumit este şi de situaţia întâlnită la Cluj, de ostilitatea societăţii nobiliare de aici faţă de reformele Curţii de la Viena. Alte vizite au avut loc în 1783 şi 1786, pentru examinarea situaţiei politice, economice, sociale, culturale şi religioase din teritoriu. După ce, în 1784, se confruntă cu răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, la 6 iul. 1785 promulgă Patenta de desfiinţare a iobăgiei în Transilvania. (G.B.)
ALEKSANDRU II (Aleksandr II Nikolaevici Romanov) (n. 29 apr. 1818, Moscova, Imp. Rus - m. 13 mart. 1881, Sankt Petersburg, Imp. Rus), ţar al Rusiei (1855-81).
A influenţat istoria Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţãrii Româneşti, apoi a României, timp de douã decenii. Forţat, chiar de la începutul domniei, prin Tratatul de la Paris care a pus capãt R. Crimeei, sã renunţe la protectoratul Rusiei asupra Principatelor Unite, a urmat faţã de acestea linia trasatã de atotputernicul sãu cancelar A. Gorceakov, susţinând unirea lor, apoi venirea pe tron a prinţului Carol de Hohenzollern (1866). Deşi o apropiere între cele douã state s-a conturat în primul deceniu al domniei lui Carol I, A. a susţinut pretenţiile ruseşti asupra celor trei judeţe din S Basarabiei, îngreunând colaborarea româno-rusã în Rãzboiul din 1877-78. A purtat discuţii cu primul-ministru român, Ion C. Brãtianu, la Livadia (25 sept. 1876) pentru a se permite trecerea trupelor ruse pe teritoriul României, dara refuzat o înţelegere scrisã, ameninţând chiar cu ocuparea ţãrii. Au urmat declararea independenţei României (9 mai 1877) şi convorbiri cu Carol Ila Ploieşti (25 mai-13 iun. 1877). În cursul acestora A. refuzã cooperarea militarã româneascã cu comandament separat, pentru a înlãtura orice pretenţie a românilor dupã rãzboi. Eşecul oştilor sale l-a obligat la noi discuţii cu Carol (28-29 aug. 1877) pentru a-şi asigura participarea armatei române. Va admira curajul acesteia şi va colabora bine cu prinţul şi generalii români în consiliile militare pe parcursul rãzboiului (ultimul la 12 dec.). Cu toate acestea, prin Pacea de la San Stefano (2 mart. 1878), S Basarabiei este anexat de Rusia, A. ameninţând cu ocuparea României şi dezarmarea armatei române în caz de proteste. A urmat rãcirea relaţiilor dintre cele douã foste aliate - A. fiind singurul suveran important care nu l-a felicitat pe Carol cu prilejul jubileului de 25 de ani de la urcarea pe tron -, ceea ce va împinge România în alianţa cu Germania şi Austro-Ungaria (1883). (A.V.ª.)
NICOLAE II / Nikolai Aleksandrovici Romanov (n. 18 mai 1868, Sankt Petersburg, Imp. Rus - m. 17 iul. 1918, Ekaterinburg, Imp. Rus).
Când a urcat pe tron, relaţiile ruso-române erau destul de încordate, din cauza sprijinului pe care Rusia îl arãta Bulgariei, cu care România avea diferende în problema populaţiei aromâne din Macedonia. În 1901, Rusia va protesta la ridicarea fortificaţiilor de la Cernavodã şi va trimite torpiloare la Galaţi - "avertisemente" date de N. "unei ţãri atât de neînsemnate". Vor fi însã şi momente de destindere, precum vizita regelui Carol I la Sankt Petersburg (iul. 1898), unde N. l-a asigurat cã nu va permite o mãrire a Bulgariei. Din 1905, diplomaţia rusã a început eforturile de îndepãrtare a României din sfera de influenţã Austro-Ungarã, susţinând la Istanbul cauza aromânilor. Evenimentele din Balcani (anexarea Bosniei şi Herţegovinei de cãtre Austro-Ungaria în 1908 şi apropierea acesteia de Bulgaria), politica şovinistã maghiarã în Transilvania şi alianţa Rusiei cu Anglia şi Franţa (care avea simpatia opiniei publice române)vor facilita demersul Petersburgului. El va culmina cu vizita lui N. la Constanţa (14 iun. 1914) - act politic de rãsunet, cu toate cã n-au fost abordate probleme politice fundamentale (garanţia Rusiei de respectare a Tratatului de la Bucureşti din 1913 şi colaborare în menţinerea pãcii în Balcani şi apãrarea intereselor comerciale comune în Marea Neagrã). Declarându-se neutrã la începutul Primului Rãzboi Mondial, România va încheia o convenţie secretã cu Rusia (Petrograd, 1 oct. 1914), prin care i se garanta integritatea teritorialã şi i se recunoşteau drepturile asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul neutralitãţii binevoitoare. Deşi ţarul spera sã atragã România în conflict de partea Antantei (lucru posibil dupã urcarea pe tron a regelui Ferdinand şi a reginei Maria, vara primarã a lui N.) - fãrã un angajament clar şi urmãrind anexarea unor teritorii româneşti din Imp. Austro-Ungar (jumãtate din Bucovina) - înfrângerile din 1916 şi presiunile partenerilor de alianţã l-au forţat sã aprobe încheierea unor convenţii de alianţã politicã şi militarã cu Bucureştiul (17 aug. 1916). Cooperarea militarã cu Rusia - greoaie şi nelipsitã de incidente cât N. a fost comandant şef - va deveni şi mai greu de realizat dupã abdicarea acestuia revoluţiile din Rusia provocând în final prãbuşirea Frontului de Est şi forţând România sã încheie armistiţiul (Focşani, 9 dec. 1917). (A.V.ª.)
Din volumul în pregătire la Editura Meronia
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
