De ce se plang dramaturgii romani, ori de cate ori au prilejul, ca nu sunt jucati (nu numai pe scenele lumii, dar si pe scenele autohtone), ca sunt ignorati, marginalizati, ocoliti, nedreptatiti? Dar nu numai dramaturgii sufera de sindromul persecutiei, ci si poetii, prozatorii, eseistii romani, descoperind cu amaraciune ca nu sunt tipariti in alte limbi, iar, uneori, nu sunt editati nici in tara lor. Fenomenul este real, dar trebuie privit in fata, curajos, fara sentimentalism si autocompatimire. Lasand la o parte chestiunea diferentei de valoare - unii razbat, altii nu, unii au (mai mult) talent, altii nu -, care nu constituie totusi o regula infailibila, incerc sa dau o explicatie, eventual sa-mi dau o explicatie, caci, la urma urmei, sunt si eu dramaturg, drept care imi pun, din cand in cand, intrebarile ce si le pune majoritatea celor care scriu teatru, literatura.
Se spune ca literatura popoarelor de la marginea Europei este mai conservatoare, mai rezistenta la nou, rareori sincrona cu aceea a popoarelor din centrul continentului. Astfel, Eminescu e un romantic intarziat, romantismul lui fiind in plina eflorescenta concomitent cu epuizarea romantismului in plan european, iar comediile lui Caragiale au venit dupa ce teatrele Europei s-au umplut de comedii burgheze, politice, de farse moderne scrise de francezi, englezi etc. (Desi cultura Greciei vechi, literatura, filozofia, artele au fost cristalizate cand restul Europei se baza preponderent pe folclor.) Se stie, in schimb, ca absurdul a rasarit mai la... rasarit (Harms, Urmuz, Witkiewicz), Ionescu fiind, in definitiv, la origine, un european estic, ca si Mrozek, iar suprarealismul se practica la noi inainte de aparitia manifestului lui Breton.
Imi pare rau ca trebuie s-o spun: exista culturi mari, literaturi mari, si literaturi sau culturi mijlocii ori mici. Culturile mari isi sunt suficiente lor insesi. Ele isi pot consuma valorile proprii fara grija ca s-ar epuiza, imprumutand si cate ceva din alte culturi (de preferinta, tot culturi mari). De pilda, francezii pot juca MoliAâ?re sau Beaumarchais fara istov, iar daca este (si este!) nevoie, pot juca Eschil, Shakespeare, Ibsen, Cehov, Arthur Miller, Gogol, Shaw; englezii joaca Shakespeare, Shaw, Wilde, dar si Brecht, Marivaux, Ostrovski, Pirandello, Albee, Sofocle. Etc., etc. Valorile au, in general, un cerc inchis in aria culturilor mari. Ele se pot lipsi de Caragiale, Alecsandri, Sebastian, Zografi, fara sa piarda ceva irecuperabil. In schimb, culturile mici sau mijlocii au nevoie ca de aer de Shakespeare, Eschil, Aristofan, MoliAâ?re, Brecht, Cehov, Ionescu, Beckett, Pirandello. Cum se explica, altminteri, ca dramaturgii belgieni, bulgari sau ciprioti se plang, ca si dramaturgii romani, de nedreptatea de a nu fi jucati "in afara", si nici chiar "inauntru"? Nu este, cred, vorba de aroganta culturii mari fata de una, hai sa-i spun, mijlocie. Este ceea ce s-ar putea numi saturatie a culturii mai mari fata de cultura mai mica. In schimb, se inverseaza zicala "Pestele cel mare inghite pe cel mic": cultura mica inghite cultura mare.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
