Absolvent al sectiei romana-germana a Facultatii de Filologie din Bucuresti si apoi corector la doua edituri din capitala, Petre Stoica si-a legat destinul de numele revistei Steaua. A debutat in 1956 in revista clujeana si a fost reprezentantul ei in Bucuresti, unde isi publica, dupa un an (1957), prima lui placheta, intitulata Poeme (ESPLA). E o carte onorabila si, surpriza, spre deosebire de mai toate debuturile colegilor de generatie, nu contine nici un text propagandistic demn de o antologie a rusinii.
Insa, pentru o limpezire a evolutiei sinuoase a literaturii sub comunism, e semnificativ si faptul ca cel de-al doilea volum al lui Petre Stoica (Pietre kilometrice), aparut abia in 1963, incepand cu poemul inchinat lui Gagarin, face destule concesii cenzurii de partid. Cand te ocupi de perioada 1953-1964, esti obligat sa interpretezi aceasta involutie si, luand in seama si alte asemenea detalii, sa constati ca 1956 si 1957 au fost, dupa moartea lui Stalin, singurii ani in care se vad consecintele unui anumit grad de relaxare ideologica in productia editoriala.
Cu cat extinzi cercetarea, cu atat esti mai uluit sa remarci gradul de dependenta a fenomenelor artistice romanesti de factorul politic extern. Intre moartea lui Stalin si Congresul XX al PCUS, sub raportul viziunii propagandistice si al presiunii ideologice nu se intampla nimic semnificativ, intrucat Moscova insasi - ocupata sa-si redimensioneze politica interna si externa - nu daduse inca un semnal coerent.
Veritabilul semnal a fost fulminantul discurs antistalinist al lui Hrusciov de la Congresul XX al PCUS, cu urmari, la noi, abia in a doua parte a anului 1956. Inertia birocratica a aparatului redactional a facut ca, intr-o masura, si anul 1957 sa fie prielnic unei productii poetice notabile, desi Revolutia din Ungaria tulburase dramatic constiintele liderilor comunisti increzatori in sensul ireversibil al istoriei.
Scaderea, dupa 1957, a numarului de noi titluri de carti puse in circulatie, retiparirea in antologii de autor a unor poezii staliniste publicate la inceputul anilor '50, pauzele editoriale relativ mari si incetineala cu care poetii publicati in 1956 si 1957 (cu volume neinfestate ideologic) se reintorc in redactii cu texte inedite reflecta o inasprire marcata a climatului. Semnele "liberalizarii" conjuncturale si numele care o insoteau si o legitimau au disparut.
Tot ce se tipareste intre 1958 si 1964 poarta din nou semnele inghetului, dar, ca sa zicem asa, ale unui inghet de primavara, incomplet si provizoriu: inghet peste dezghet. Despre el vorbeste expresiv reteta volumelor de atunci in care, in proportii ce depind de taria de caracter a autorului si de ingaduinta redactorilor, intra, amestecate, atat poezii cu tematica partinica la zi, cat si pasteluri, reportaje sentimentale deturnate in meditatie, fragmente de biografie lirica, poezii de dragoste in ton elegiac sau optimist etc.
Ar trebui, poate, sa avem un anumit grad de intelegere pentru imprejurarile in care scriitorii au cedat tentatiei de a se vedea, totusi, tipariti dupa cinci-sase ani de absenta din spatiul public. Nu e greu de dedus starea de spirit a tinerilor (chiar a tinerilor bine intentionati) care, tot asteptand un anotimp mai bun, adica mai prielnic poeziei, constatau ca anii trec unul dupa altul, ca insesi "zilele cad din vertebrele anului" - cum scrie undeva Aurel Gurghianu. Si ar mai fi de luat in seama un amanunt. Personalul editurilor devenise cooperant si, intr-o masura de neimaginat altadata, sugera solutii ingenioase de compromis, acele solutii ispititoare de pe urma carora ne-am procopsit cu strutocamilele literare de la inceputul anilor '60.
In perioada cu pricina, in redactii pentru prima oara s-a admis si, pana la urma, s-a promovat consecvent politica negocierii cuvintelor si a textelor si, astfel, autorii nostri aflati in competitie si nerabdatori sa se vada retipariti au pierdut o parte din ce castigasera la jumatatea anilor '50. Dar numai o parte. Intr-un fel, constiinta lor era linistita - presupun - si la gandul ca temele recomandate acum de foruri (slavirea frumusetii lumii noi si a constructorilor ei, a izbanzilor comunismului etc.) nu cultivau ura, nu aveau violenta de clasa si nocivitatea de altadata.
Cu toate acestea, poate doar timpul scurs pana la aparitia unor asemenea volume dezamagitoare rascumpara, intr-o oarecare masura, compromisul facut. La poetii de la Steaua (care au si demonstrat, primii, ca in poststalinism se pot publica volume onorabile), distantele in timp vorbesc de la sine despre cat poate rezista tentatiei scriitorul roman: la A.E. Baconsky: 1957 (Dincolo de iarna) - 1962 (Imn catre zorii de zi); la Aurel Gurghianu: 1957 (Zilele care canta) - 1962 (Linistea creatiei); la Aurel Rau: 1956 (Focurile sacre) - 1961 (Unde apele vorbesc cu pamantul); la Victor Felea: 1958 (Soarele si linistea) - 1962 (Voci puternice).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
