Doi artişti care nu au nimic în comun - în privinţa tehnicii, aspiraţiilor, tematicii, modului de a înţelege pictura - dar care sunt, prin forţa împrejurărilor, graficieni-copertatori pentru două edituri afine - Polirom şi Cartea românească. E vorba despre Laurenţiu Midvichişi Mihai Criste. Fiecare dezvoltă, dincolo de această latură - hai să-i spunem lucrativă şi marcantă pentru universul lor vizual, un mod personal de a se pune în relaţie cu cuvintele, de a le înţelege, de a le valorifica şi valoriza.
Laurenţiu Midvichi apare destul de des pe simeze la noi şi are, aproape de fiecare dată, o manieră deconcertantă de a se expune public. E, în mod limpede, un om care citeşte mult, care problematizează, care despică firul în (cel puţin) patru şi care, tocmai de aceea, pare obsedat de discontinuitate, de proteism, de dizolvare în soluţii tehnice şi în subiecte picturale plurimorfe. Poate, din acest motiv, riscă să pară neunitar, lipsit de tenacitatea paranoică a pictorului atins de aripa geniului, fragmentar şi dezacordat în raport de diapazonul celest care dictează o singură, prelungă melodie. Începuse (cu vreo zece ani în urmă) într-o dinamică expresionistă, cu tuşe groase şi pensulaţie nervoasă, cu culori stridente şi combinaţii cromatice inconfortabile; şi-a domolit tehnica, a aplatizat ductul, s-a îndreptat către simbolistica religioasă, apoi către un suprealism sui-generis (aglomerări şi altoiuri de obiecte şi personaje), a avut o fază de hyperrealism blând - orientat către portrete minuţioase dar lipsite de cruzimea detaliului ne-echivoc, apoi şi-a anunţat intenţia de a urma proiectul livresc al lui Houellebecq (din "Harta şi teritoriul") şi de a nemuri în manieră realist-simbolică varii meserii. Acum, prin noua sa expoziţie de la Galeria Regală a cazinoului din Sinaia*, are o nouă marotă, lipsită de nuanţa de şagă continuă (care, în opinia noastră, îi şedea cât se poate de bine), în vârtejul irepresibil al căreia înfăţişează abundent trupuri înlănţuite, cu anatomii longiline, în siaj El Greco, toate racordate la titluri cu puternică rezonanţă lirică(Ah, iarăşi şi iarăşi cuvintele seacă; Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă; Fecioara galbenă, cu pulpe de nostalgie sau Iată dezgustătoarele amintiri, corpul meu împărţit în două). Glose seducătoare (poate prea seducătoare) ale unui artist pentru care meseria nu mai are niciun secret şi care, de-acum, poate vorbi despre orice, cu egală măiestrie. Un artist pe care sperăm să-l putem auzi, în curând, vorbind şi despre sine, adică despre singurul subiect care până acum i-a scăpat.
Există un raion al graficii/ picturii pe care, oarecum abuziv, l-am putea numi cartoon sapienţial. Adică acele construcţii figurative care, fără să te facă neapărat să râzi - ambiţia caricaturii -, te îndeamnă să zâmbeşti superior pentru că le-ai descoperit tâlcul - asta pentru că, întotdeauna, au un tâlc, ascuns mai dibaci sau mai superficial, pe care te îndeamnă să-l descoperi. Raionul e foarte larg şi bine garnisit şi, de aceea, aici pot fi înghesuite (uneori cu totală lipsă de temei) şi Proverbele lui Bruegel, şi misterioasele grafisme ale lui Roland Topor (cel "panic"), şi şaradele îngândurate ale lui Tomy Ungerer, şi tăioasele întrebări grafice ale româno-americanului Saul Steinberg sau poveştile năucitor de simple şi melancolice ale eternului René Magritte.
Deşi se declară fascinat mai degrabă de Arcimboldo, Mihai Criste stă confortabil în umbra generoasă a lui Magritte. De la care a preluat atât limbajul plastic - un realism minimal, corect, fără excese de virtuozitate -, ingeniozitatea asocierilor imagistice, gustul pentru straniu şi dicţia oraculară.
Mihai Criste, fără să folosească în vreun fel cuvintele, le invocă la tot pasul şi te provoacă să le rosteşti. Tablourile lui sunt naturi moarte - unele cu suflet, altele fără - care îşi atârnă sensul într-un cuvânt sau într-o asociere de cuvinte. Ceva de genul acelui parşiv fotoreportericesc no comment, care stârneşte în mintea privitorului furtuni de înţelesuri şi de cuvinte. Este un plastician care s-a profesionalizat într-un postmagritte-ianism creativ, căruia sentinţa sibilinică, infinit interpretabilă, i se potriveşte mănuşă. O mănuşă sub care ar putea scrie oricând "Ceci n'est pas un gant".
*) Trupul din cuvânt, 4 august -13 septembrie 2012
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
