Un reinventator este Daniel D. Marin. Până acum, poetica sa ne obişnuise cu fragmentarul, sugestivul şi inocenţa abil folosită pentru a critica diverse anomalii. În poeme cu ochelari, Tracus Arte, 2014, anecdoticul ingenuu şi figurativul ocupă scena. Mai toate „întâmplările” conţin un sâmbure fantastic ori un clinamen logic, după care sunt trase concluziile abaterii. Probabil că mulţi cititori vor trăi nostalgia retenţiei din Aşa cum a fost (2008) şi L-am luat deoparte şi i-am spus, însă şi acest volum are înţelepciunile lui.
Un fantastic de basm ne întâmpină de la primul poem, băiatul cu ochelari şi peretele: „băiatul cu ochelari cu lentile groase de sticlă/priveşte pe fereastră şi picăturile/sunt mult prea mari şi dese. sunt mari/cât oul de raţă şi dese ca ploşniţele din patul bunicii”. De la această anomalie se intră în firescul supranaturalului : peretele se colorează, „deschide o gură fioroasă cu dinţi de oţel”, în care băiatul înfricoşat îşi introduce mâna ca să constate că peretele se arată prietenos. Aici intervine contrapunctul: băiatul introduce un mop în gura cu dinţi de oţel şi sufocă peretele, care apoi tremură „alb ca varul de frica lui”. Inversiunea care transformă victima în agresor e psihanalizabilă şi intră în strategia poetică: demascarea adevărurilor – adesea monstruoase – ascunse.
Tot ce ţine de sticlă, lentilă şi glob poate deveni instrument de cunoaştere în profunzime, o fereastră către autentica realitate. Aşa se întâmplă cu colonelul cu un ochi de sticlă, care cu ochiul sănătos vede doar lumea mondenă. Când ochiul artificial e fisurat de o crăpătură „cât Marele Canion” nu mai rămâne nimic interesant de 
ăzut (Ochiul de sticlă).
Artificialul este singurul capabil să reveleze natura ascunsă. În plus, din atmosfera intimistă, prin hiperbolă, se ajunge în zone surprinzătoare. Finalul poemelor, cel mai adesea, scade intensitatea flăcării până la faza iniţială. Şi personificarea contribuie la reaşezarea basmatică a lumii: „Un castravete bătrân cu ochelari şi pălărie de soare/stătea pe o tarabă în piaţă”. Intervine din nou plictiseala, apoi o păţanie cu o gospodină băgăcioasă care confiscă ochelarii castravetelui abia cumpărat şi se transformă ea însăşi într-un „castravete bătrân şi mofturos” (Castravetele cu ochelari). Sub tonul jovial se piteşte un înţeles de metamorfoză ovidiană. În fond, poetul reia situaţii mitologice în cheie candidă. Este felul lui de a depăşi corozivitatea postmodernă cu recuzita Noii Sincerităţi.
Ciclul Doamna–bufniţă persistă în acelaşi registru, doar că ameninţătorul dispare şi rămâne tandrul. În lumea doamnei bufniţă ni se povesteşte cum bufniţa îşi sparge ochelarii şi două cioburi îi intră „sub corneea apoasă”, astfel încât, din legănatul balansoarului, ea vede lucrurile când mai mari, când mai mici. Abia când cioburile ies, vechea vedere, anostă, revine. Suntem, aşadar, în plin perspectivism neitszchean, ca să nu mai zic de iluzionismul episcopului Berkeley.
Până la urmă, mai fiecare poem poate fi vizionat ca un desen animat uşor suprarealist. Doamna bufniţă posedă o bicicletă de colindat visele altora, pe care o schimbă pe o mini-bicicletă cu cheiţă, ce se măreşte când este întoarsă cheiţa. Logică à la Carroll Lewis, cu oglinzi deformante. În Cele două reflexii ale doamnei-bufniţă paralelismele se complică prin deconstrucţie şi reconstrucţie în altă dimensiune: „Reflexia din oglindă îşi duce şi ea aripa la frunte şi o salută./Doamna-bufniţă se umflă în pene de bucurie şi explodează./Reflexia din oglindă nu explodează, ci se strecoară/afară şi strânge bucată cu bucată trupul doamnei-bufniţă/apoi o reconstruieşte”.
Noua abordare a poetului poate face bine la public, dar îl şi poate apropia de soarta lui Ion Barbu cu După melci. Dar D. D. Marin e un înţelept: nu şi-ar retrage el cartea de pe piaţă pentru că ar avea succes şi la cei mici.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
