De o bună bucată de vreme Liviu Ioan Stoiciu a ajuns faimos în lumea literară datorită blogului său în care combină revolta metafizică cu angoasa şi tristeţea administrativă a asociaţiei de locatari. Bine, faima literară e atât de restrânsă, încât scriitorul nu mai riscă să fie amplasată o inscripţie comemorativă pe trupul blocului.
Acest volum nostalgic şi melancolic are un personaj principal, Vale-Deal, reprezentare alegorică, parcă, a teoriei ondulaţiei universale a lui Vasile Conta, sau mai curând a viziunii peisagistice paradisiace a lui Lucian Blaga. Debutul primului poem anunţă o bizar-neintelectuală bucurie de a exista: "azi te simţi bine, îţi eşti exterior, eşti fericit,/parcă nu eşti tu" (Baţi la porţile celor cinci). Într-o lume deviată de la sensurile ei fireşti, fericirea constantă este dovadă de egoism şi chiar de prostie. Intelectualul - prin definiţie implicat şi lucid - nu poate fi fericit. Decât cu intermitenţe, "azi", şi doar prin evadare din sine însuşi. Trădarea de sine pentru o clipă de fericire nu mai este urmată de lamentaţii şi blesteme luciferic-hyperioniene. Criza aproape că nu-şi mai are rostul într-o societate a derizoriului. Protestul pare mai eficient dacă este formulat în aluzii jucăuşe, delicioase pentru cititor: "vârâm/mâna într-o gaură şi tragem de coadă/şopârla anului/2012, lungă de circa un metru" (o şopârlă). Poate că o confruntare atât de lungă cu răutatea şi neghiobia umane a condus la o atitudine mai detaşată faţă de tot ce e prea uman. Iar detaşarea s-a revărsat şi în artă. Nu mai sunt vremuri prielnice pentru cei înnebuniţi după şi fierbători pentru justa măsură: "Ar trebui să-mi cer în/ fiecare zi iertare fiindcă încurc lumea? Să cer scuze fiindcă deranjez cu prezenţa/mea şi atrag antipatii, enervez? (E un chin).
Personal, agreez poemele cu o doză de absurd şi dramatizate, în stilul poeticii anterioare. Poate pentru că mereu mă aştept la nerv şi la surpriză de la poezie. Aşa e finalul de la Pierdut: "«Domnu' doctor,/cineva a înnebunit şi-i taie pe toţi în salon». Atât/s-a mai auzit, după care/i s-a închis gura, iar vizitatorii au fost anunţaţi/oficial că a fătat căţeaua". Sau fragmentele împinse spre suprarealism, al căror sens şi dezvoltare nu le poţi anticipa nicicum. Numai bune mostre pentru ateliere de scriere creativă care nu pun accent pe reţetă: "vede pe pereţi femei negre, alege una, îi/e cunoscută? Îi strigă: mai/treci pe la mine, cucoană, pe la vatră, să-ţi sărut/ochii nasul, urechile, fruntea să/locuim împreună, să prindem vulpea turbată cu/mâinile libere" (De ordin nervos).
Acestea sunt sclipiri din vremuri mai fericite, când pofta de joc nu fusese înlocuită de înregistrarea semnalelor de alarmă venite dinspre subconştient: "Pe zi ce trece nu mă mai ţin minte./prefer întunericul, dedesubturile lui" (La o nouă despărţire).
Deşi obsedat de cangrena realităţii, poetul nu este un confesiv onest. Imaginile selectate sunt transmie unui al treila ochi care transfiguează şi reface totul la montaj. Şi atunci citim fragmente de realitate agitate brownian. Este o reflectare vizuală a fluxului conştiinţei. Evenimentele se derulează la fel de dezordonat precum gândirea: "la apartamentul luat cu chirie,/unde intri, o îmbrăţişezi/pe cea care te aşteaptă, îi dai jos masca şi o săruţi,/te curentezi în firele ei cu becuri/colorate! E o nebunie: ai ajuns la capătul/călătoriei, o mângâi, îi muşti/uşor sânii şi o recompui la loc, în pat, bucată cu bucată, e un joc de construcţie?" (Cutie fără capac).
Mai curând o deconstrucţie ce scoate în evidenţă pervertirea semnificatului adăpostit sub semnificanţi obişnuiţi. Poeme rotunde, adânci şi curate sunt foarte puţine. Poate că e normală puţinătatea lor într-o lume pestriţă şi dezorientată. Poezia simplităţii şi a gesturilor calme aproape că nu mai găseşte motive de intrare în lume: "Vine de la prăşit, îşi spală picioarele la cişmeaua din gară, îşi scoate din geantă pantofii/curaţi, de oraş, împachetează în hârtie încălţămintea/murdară, îi pune în punga de plastic/şi cumpără bilet pentru trenul personal" (Ea, un vestigiu). Poezia care intră în lume, cu anecdotica ei arhetipală, nu mai atrage privirile majorităţii. Acum are prioritate poezia care iese în lume, ca o fetişcană la bal, înzorzonată lexical şi cu versuri ca nişte fuste complicate.
Cu cât mai puţin narcisistă şi mai frustrată, cu atât poezia lui Liviua Ioan Stoiciu e a unui maestru nervos, cu limbă subţire. Sunt convins că arta lui are încă multe argumente surprinzătoare. Sursa lor este implicarea şi zicerea economică, nervoasă. Stanţe japoneze, nu burgheze.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
