Ziarul de Duminică

Popa Manelică/ de Marius Vasileanu

Popa Manelică/ de Marius Vasileanu

Autor: Marius Vasileanu

09.06.2016, 23:50 500

Merge cumva împiedicat, de parcă îl mănâncă pantofii, ori Doamne fereşte, s-ar tot poticni, cu fiecare pas, de haina preoţească, aparent prea lungă. Este tânăr, vreo 35 de ani, cred, uneori simpatic, vine spre tine prietenos, cam intruziv, dar agreabil. Popa Manelică de la biserica din apropierea casei mele are un defect însă: cântă îngrozitor de prost.

Paradoxal, are voce, dar probabil că ascultă prea multe manele, astfel încât orice frază muzicală bisericească ieşită din gâtlejul sfinţiei sale ajunge la un tremolo specific manelei. Minunata cântare ortodoxă, de care realmente sunt îndrăgostit, este astfel sugrumată fără pic de milă...

Nu mai ştiu dacă scrie pe undeva în Sf. Scriptură despre păcatul celor care distrug muzica sacră. Urechile mele însă sunt sensibile la această formă de tortură auditivă şi asta nu e tot, vorba reclamei. Am norocul să locuiesc chiar lângă biserica de lemn, chiar frumoasă, ridicată relativ recent de popa Manelică – ceea ce înseamnă pentru mine o zilnică desfătare vizuală. Geamurile apartamentului meu dau către biserică, însă, astfel încât sunt supus totodată la grele cazne auditive, cu fiece slujbă, de cântarea popii Manelică. Celălalt preot cântă chiar binişor, are un glas de tenor atent ţinut în frâu, cantorul se străduie la rândul său, dar degeaba! Popa Manelică intervine ca un întreg comando trimis de şeful său, Adrian Copilul Minune, şi toată minunăţia de slujbă ortodoxă – pe care o apreciez şi mă strădui să o interiorizez aşa cum se cuvine – ia o turnură de paranghelie sprinţară...!

Nu sunt foarte bisericos, dar, este adevărat, atunci când o fac, nu prea merg la slujbele de la această biserică, întrucât nici când începe a vorbi popa Manelică nu sunt atras de platitudinile sale. Prefer predicile ceva mai inteligente, mai rafinate din perspectivă duhovnicească/spirituală, rara avis, evident. Dar deformările şi fumurile astea de ’telectual nu sunt ceva cu care să mă laud. Pur şi simplu sunt greu de stăpânit. Este un păcat al meu.

Popa Manelică are reflexe bine strunite, însă. Este volubil şi caută să te câştige fiindcă simte că ceva nu e în regulă cu tine. Te invită la biserică sub diverse pretexte, are clenciurile sale, chiar dacă figura şi comportamentul său – uneori simpatice, repet – s-ar potrivi mai degrabă în desenele animate. Pe bune,  nişte prieteni chiar l-au surprins în primăvara asta pe popa Manelică, care umblă îmbrăcat, invariabil, în haină preoţească, jucându-se „raţele şi vânătorii”, cu copilul său şi cu alţi câţiva copii prin parc – ceea ce, trebuie să recunoaştem, este o fază monumentală...!

Toate ca toate, dar zilele trecute l-am găsit într-o postură şi mai haioasă. În parcul mititel în care este amplasată biserica nu putea să lipsească, bineînţeles, o mică crâşmă – cu bar şi terasă. Şmenurile primarului recent reales. Că exact în dreptul şi-n prelungirea altarului bisericii fusese deja amplasat singurul loc în care vecinii îşi duc căţeii, pentru nevoile fiziologice ale patrupedelor, era deja un scandal. Ieşi tămâiat şi miruit din lăcaşul sfânt şi-ţi pică nasul când treci pe lângă locul destinat căţeilor. Ei bine, asta nu e tot, cum ziceam. Pe aceeaşi axă vei găsi, de vreun an-doi, şi barul cu terasa respectivă, toate legate ombilical, toate într-o stranie prelungire, situate incredibil de aproape: biserică – cimitirul rahaţilor de câine – bar cu terasă şi mititei sfârâind, bere spumegând la halbă, meciuri vizionate la plasma agăţată frontal, direct spre altar, ca să se bucure şi sfinţii de campionatul de fodbal...

Aşadar, zilele trecute, pe la amiază, pe când străbăteam micul parc, văzându-mi de drumurile vieţii, şi uşor grăbit, căci, oricâtă curăţenie se face, nasul oricărui trecător suferă din cauza tonelor de dejecţii de căţel depuse în locul cu pricina, aud, iarăşi, în apropiere, în aer liber, minunată cântare bisericească, siluită de un manelist. Întorc capul din mers şi ce să vezi? Popa Manelică tocmai făcea o slujbă de sfinţire a barului! Stătea ţanţoş cu cartea bisericească aşezată exact pe masa barului, aşa cum stau băieţii la o bere, şi-i dădea înainte cu slujba. Din când în când, la momentele cuvenite, doi ospătari preluau cuvioşi comanda şi croşetau rapid, neîndemânatici, câte-o cruce, două.

Aşadar, se poate şi mai rău. Primul reflex a fost să fotografiez toată scena. Apoi, constat, mi se face mie jenă: până la urmă popa Manelică este un băiat de treabă, uneori simpatic, pe bune că nu vreau să-i fac nici un rău. Dar, recunosc, văzusem vreo două clipuri pe internet, nu prea credeam că ar fi reale, mă amăgeam c-ar fi fost dintr-o altă lume. Acum am văzut-o pe viu. Cum să sfinţeşti barul, frate Manelică!?

Pentru amatori, vă pot da adresa exactă, poate doriţi o vodkă sfinţită...

AFACERI DE LA ZERO