Dată fiind întreaga sa activitate de critic şi teoretician literar, precum şi modul în care, în mai toate studiile şi eseurile sale, a analizat influenţa istoriei asupra existenţei omeneşti şi asupra discursului literar, nu e un fapt deloc surprinzător că Hayden White îşi prefaţează cartea intitulată Tropics of Discourse. Essays in Cultural Criticism cu câteva consideraţii foarte interesante referitoare la raportul stabilit, în diferite epoci culturale, între conştiinţa umană, naraţiunea istoriografică şi ficţiunea literară.
Încă de la început, autorul evidenţiază subtila legătură dintre adevăr, realitate şi opera literară, ţinând seama de stadiile dezvoltării umane, aşa cum au fost ele definite de Jean Piaget. Căci, din punctul de vedere al lui White, orice încercare de cercetare a naturii realităţii, incluzând aici şi ceea ce el numeşte „practica Istoriei”, este guvernată de exact acele stadii psihologice, dar pe care autorul preferă să le denumească, aici, utilizând terminologia lui Vico, „tropii majori ai metaforei, metonimiei, sinecdocii şi ironiei”. Este meritul lui White de a fi reuşit să unească atât de convingător conceptele impuse de Piaget cu gândirea lui Vico şi mai cu seamă să dea un sens superior rezultatului. Astfel, după cum aflăm din Tropics of Discourse, percepţia cea mai timpurie a oricărui copil este aceea a universului înconjurător înţeles ca unitate deplină, ca tot unitar, acesta reprezentând, din punct de vedere psihologic şi simbolic, nivelul metaforei. Ulterior, pe măsura înaintării în vârstă, fiinţa umană va înţelege obiectele ca fiind „separate / divizate / disparate”, conştiinţa subiectului însuşi apărând, aşadar, ca ruptă / separată de legăturile anterioare. De aici identificarea acestui stadiu cu metonimia ori cu sinecdoca, după caz. Etapa finală este reprezentată de capacitatea conştiinţei omeneşti, acum pe deplin maturizată, de a substitui un obiect cu altul şi de a regândi, astfel, întreaga lume din jur, modelul putând fi mereu extins, nuanţat sau perfecţionat, acesta fiind echivalentul, din punctul de vedere al cercetătorului american, al intuirii sensurilor şi semnificaţiilor ironiei.
Hayden White se raportează, desigur, la teoretizările contemporanilor săi (numele lui Harold Bloom este adesea invocat, iar concluziile acestuia sunt nu o dată supuse unei atente reevaluări), dar şi la gândirea epocilor anterioare, autorul neezitând să discute – polemic şi implicat – teoriile marxiste sau pe acelea ale diferitelor orientări ale istorismului (american şi nu numai). Căci, pe de o parte, el utilizează o serie de modele deja consacrate, iar pe de alta reuşeşte să ajungă, păşind pe poteci aparent bătătorite şi urmând drumuri aparent cunoscute, la o altă finalitate. De aceea teoreticianul va defini figurile de stil drept „acele modalităţi folosite în gândire sau vorbire cu scopul de a evidenţia relaţia pe care omul o stabileşte cu lumea înconjurătoare prin intermediul unor structuri lingvistice” ce permit saltul intelectual, imposibil pe baza simplei logici bazate pe legile consacrate ale cauzalităţii. Însă eseurile cuprinse în acest volum demonstrează şi că sistemele logice sunt, ele însele, „tropologice în însăşi natura lor”, câtă vreme faptele în sine nu sunt purtătoare de sens decât prin intermediul limbajului figurat care le exprimă. Iar dacă discursul istoric(ului) şi cercetările istorice se întemeiază, ele însele, pe discurs, deci pe funcţionarea limbajului, tot ele trebuie să se accentueze, în noua form(ul)ă de scriere a istoriei, şi terminologia figurată, nu doar să se recurgă la acele categorii extrem de specializate despre care se credea, anterior, că au capacitatea privilegiată de a exprima adevărul faptelor.
Însă autorul nu se opreşte aici, ci îşi nuanţează opiniile, căci, într-un substanţial capitol intitulat Povaraistoriei (The Burden of History), el identifică aspectele care individualizează profund activitatea istoricului şi o separă de aceea a artistului ori a omului de ştiinţă. Căci, dacă în veacurile anterioare, menirea istoricului a fost mai cu seamă aceea de a construi o simbolică punte între adevăruri personale, aparent ireconciliabile, ţelul noilor generaţii de istoriografi ar trebui să fie de a face istoria cu adevărat relevantă, utilizând, pentru aceasta, atât metodele şi terminologia ştiinţifică, cât şi resorturile artistice, doar astfel vechea istorie putând deveni, din perspectiva lui White, esenţială pentru provocările realităţilor noii lumi în care trăim.
În paginile următoare, adunate sub titlul Interpretarea înistorie (Interpretation in History), teoreticianul american se situează pe o poziţie clară de apărare a istoriografiei, în ciuda părerii extrem de tranşant exprimate de numeroşi critici – literari şi nu numai – privind aşa zisa interpretare (nu o dată tinzând spre extrem) şi literaturizare (mereu foarte posibilă) la care discursul istoriografic ar putea ajunge. Căci, pentru Hayden White, istoria este, prin toate datele sale, un proiect literar, în cel mai bun şi deplin sens al cuvântului, marcat în mod definitoriu de fapte ce primesc sens datorită subiectului relatat, paradigmei utilizate şi ideologiei la care istoricul aderă în mod conştient sau inconştient. Prin urmare, aşa cum cititorul înţelege din secvenţa finală a acestei cărţi, The Fictions of Factual Representation (Ficţiunilereprezentării factuale), istoria nu numai că trebuie privită şi citită ca o formă aparte de artă – extrem de apropiată în esenţa sa de literatura de cea mai bună calitate – ci trebuie şi interpretată şi transmisă generaţiilor viitoare ca atare.
Hayden White, Tropics of Discourse. Essaus in Cultural Criticism, The Johns Hopkins University Press, Baltimore & London, 2010
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
