Povestea fascinantă a lui Coco Chanel (I). Revoluţionarea modei/ de Bertrand Meyer-Stabley

Jurnalist reputat al revistei ELLE, Bertrand Meyer-Stabley e un pasionat al companiei celebrităţilor şi al modului lor de a se integra, memorabil şi distinct, în cotidian. A lucrat pentru Prinţesa Margaret a Marii Britanii, a scris despre Elton John, Coco Chanel, Rudolf Nureyev, Gala Dalí, James Dean şi mulţi alţii. Dincolo de pasiunea documentării minuţioase a parcursului bibliografic al unor personaje care amprentează puternic istoria socială, Bertrand Meyer-Stabley a editat cu succes unele din cele mai provocatoare texte ale lui Jean Cocteau. În prezent, autorul locuieşte la Nisa şi colaborează cu numeroase publicaţii franceze şi străine.

De la Coco Chanel la Miuccia Prada, cu opriri spectaculoase în biografiile unor nume iconice în istoria haute couture, ca Jeanne Lanvin, Madeleine Vionnet sau Rose Bertin.

Somptuozitate şi eleganţă lejeră, tragedii personale şi idile cu iz de carte poştală, şampanie, parfumuri fine şi rochii desprinse, parcă, din visul unui Salvador Dalí. Un exerciţiu de rafinament seducător şi de istorie emoţionantă, adesea inedită şi, nu o dată, luxuriantă în detaliu, farmec şi stil.

*

*      *

Începând din 1916, selectul Harper’s Bazaar publică primul model Chanel reprodus în presă, un model de linie pură din colecţia de la Biarritz: fără corsaj, pliuri sau volane. Destinată clientelor stilate, rochia este seducătoare fără a păstra niciun element antebelic. Partea de sus are o croială masculină, cu un decolteu în V între ale cărui revere gâtul este lăsat la vedere. Mânecile nu sunt bufante, ci strânse pe braţ de la umăr până la încheietura pumnului, ca un ciorap. Talia e marcată printr-o eşarfă lungă, în culorile rochiei. Revista salută această Chanel’s charming chemise dress. Coco are deja trei sute de angajate şi curând e în măsură să ramburseze integral sumele investite de Boy, pe care el nu se aştepta să le mai vadă înapoi. De altfel, Boy o va şterge… ei bine, englezeşte. Coco are deja convingerea intimă că iubitul ei – despre care crezuse că ar putea fi bărbatul vieţii ei – nu se va căsători cu ea. I se atribuie prea multe aventuri. Fatalistă, înţelege că originea ei socială nu va fi niciodată uitată şi că Boy e prea ambiţios pentru a risca o mezalianţă. Şi are dreptate. Nu peste mult timp, Boy îi va face curte Dianei Lister, născută Ribblesdale, fiică naturală a unui lord şi fiică vitregă a altuia. Căsătoria este celebrată în octombrie 1918 în capela privată de la Beaufort. Cu puţin înainte de această dată, Coco face un incredibil gest de ciudă, de răzbunare, de provocare: îşi taie părul, lungile ei plete negre care coboară până la şolduri şi pe care le strânge în cozi în jurul creştetului. Există mai multe versiuni cu privire la acest gest. „În 1917, mi-am retezat părul, părul meu des”, îi spune ea lui Paul Morand. „Am început să-i tai câte puţin vârfurile. În cele din urmă, l-am tuns scurt.” Chanel îi oferă însă lui Claude Delay o versiune diferită şi mult mai detaliată a evenimentelor care au dus la această schimbare radicală.

Totul ar fi început cu o ieşire între prieteni la Opera din Paris. Chanel se pregăteşte în apartamentul ei de pe Avenue Gabriel. „Nu mai fusesem niciodată la Garnier. Aveam o rochie albă lucrată de modistele mele şi părul lung până la şolduri.” Coco se plânge că are pletele atât de dese, încât îi trag capul pe spate. Destinul o va elibera însă şi pe ea, ca pe multe alte femei. „Aveam o veioză în baie. Am deschis robinetul de apă caldă ca să mă spăl pe mâini. Apa nu era caldă. M-am împiedicat de veioză şi, deodată, totul a explodat. Rochia mea albă era acoperită de funingine; de păr, ce să mai vorbesc. Pe faţă nu trebuia decât să mă spăl, dat fiind că nu mă machiez.” Incidentul din seara cu pricina nu o va împiedica să iasă în lume. Orice altă elegantă s-ar fi autoexilat acasă cu lunile, aşteptând să-i crească părul. Coco s-a mulţumit să-l taie. „Am luat o foarfecă şi am tăiat o coadă. Părul s-a revărsat imediat în jurul feţei. La vremea aceea, aveam un păr ca o zibelină. Mi-am zis că trebuie să tai şi restul – în fond, voiam să merg la Operă. Am chemat camerista să-mi taie şi a treia coadă. Mi-am pus o rochie neagră, decoltată în faţă şi prinsă în talie cu un ac pe dedesubt.”

Cu tunsoarea ei carré şi rochiţa neagră, Chanel nu seamănă nici cu o femeie din harem, nici cu una convenţională, ci doar cu personajul unicat pe care ea însăşi l-a creat. La operă, unde vine cu rochia ei scurtă, cu talia joasă până sub şolduri, „coafura” ei aşterne în sală un val de tăcere, iar în seara aceea parizienele îşi îndreaptă lorgnette-ele mult mai des spre ea decât spre scenă. Toţi ochii sunt aţintiţi asupra lui Coco. A doua zi, Misia Edwards şi Madame Letelier, o frumuseţe celebră a vremii, precum şi incredibila Cécile Sorel, marea Célimène de la Comedia Franceză, se tund în stil Coco. Efectul e devastator. Femeile îi adoptă tunsoarea cu nesaţul cu care o coţofană se repede la o comoară strălucitoare: comoara libertăţii! Oare Boy chiar a crezut că iubita lui şi-a sacrificat părul pe altarul nunţii lui? În fapt, deşi căsătorit, englezul se reîndrăgosteşte de Coco. După toate aparenţele, nu se poate hotărî să renunţe la ea. Dar fatalitatea, inevitabilă în orice poveste de dragoste, e pe punctul de a intra în scenă. Tot ce ştim despre ultima călătorie a lui Boy este contradictoriu. El trebuie să-şi întâlnească tânăra soţie de Crăciun, la Cannes. Unii vorbesc deja despre despărţirea lui de creatoarea de modă, alţii spun că pleacă pe ţărmul Mediteranei în speranţa că, îndepărtându-se de Paris, îşi va putea înăbuşi iubirea nebunească pe care o simte pentru ea. Acolo nu-l aşteaptă însă decât sfârşitul. În drum spre Cannes face un accident de maşină, cu câteva ore înainte de Crăciunul anului 1919.

Coco este distrusă, chiar dacă lacrimile par să-i fi secat. „Tu? Femeie!?”, ar fi râs Boy. Dacă a fi femeie înseamnă să verşi râuri de lacrimi când viaţa te loveşte, Coco se sustrage definiţiei. Şocul este însă unul de proporţii. Fiindcă odată cu această moarte absurdă, Chanel îşi pierde sfătuitorul, tovarăşul, prietenul, iubitul, marea dragoste, plimbările împreună, tinereţea, pasiunea. Nu-i rămâne decât să se arunce cu disperare în muncă, cea mai bună consolare posibilă. Se ridică şi porneşte din nou la atac. De acum încolo singură pe lume, va face, la treizeci şi şase de ani, tot ce poate pentru a-şi croi o viaţă aşa cum o vrea. Cu trei luni înainte de moartea lui Boy, Gabrielle se mutase de la adresa din rue Cambon numărul 21, pentru a se stabili pe aceeaşi stradă la numărul 31: adresa ei istorică. Revoluţia Chanel a început.

1919–1920. Soldaţii lăsaţi la vatră şi, cu atât mai mult, cei eliberaţi din prizonierat nu-şi cred ochilor. Să fie oare femeia aceeaşi pe care o ştiau dinainte? Intrarea ei în cercul de acţiune propriu bărbaţilor a fost prea rapidă. Aspectul ei o demonstrează: femeia vrea să arate ca un bărbat. Talia a dispărut, sânii sunt tabu, părul e tuns scurt, buclele şi onduleurile sunt interzise cu desăvârşire, chiar şi corpul s-a schimbat, parcă la fel de radical ca moda. Nu mai există corset, ci doar un simplu portjartier, femeile nu mai poartă sutien, ci o brasieră care le aplatizează pieptul. Şi s-a zis cu glorificarea piciorului mic! Moda fustei scurte impune gambe lungi şi subţiri. Trecute sunt vremurile când bărbaţii se înghesuiau la café-concert, să vadă picioare feminine!

Femeia-efeb, în taior cu croială masculină sau în rochie chemise scurtă, foarte scurtă, cu părul tuns de asemenea scurt, cu pălăria cloş trasă pe un ochi, impune stilul garçonne. Tradiţia este aruncată peste bord, toată lumea idolatrizează ineditul, imprevizibilul. Legătura cu realitatea e dinamitată, femeia se abandonează excesului, spleen-ului, psihozelor. Noua ei imagine este revoluţionară în aceeaşi măsură în care e şi arta timpului. Pe femeia aşa cum era ea înainte de 1914 – distantă, stereotipă, un bun pe care soţul ei îl expune în saloane, la teatru, la curse sau la bal, din această „păpuşă” condamnată să nu fie decât un ornament emfatic înainte de a deveni mamă tăcută şi supusă – pe această femeie războiul, les années folles şi Coco Chanel o vor transforma în femeia „liberă” căreia îi este permis să danseze, să se distreze şi să se bucure de viaţă. Când îşi taie părul, când renunţă la corsete şi la pantalonaşii bunicilor, îmbrăcând în locul lor rochii sport din jerseu, rochii de seară scurte, pantaloni de marinar, compleuri uşoare din tricot care le permit să fie elegante de dimineaţa până seara, femeile anilor 1920 nu-şi afirmă doar dorinţa de a trăi într-o lume nouă, ci şi voinţa de a avea un alt fel de viaţă. Chanel a fost acuzată că a inventat stilul garçonne. Inexact. Adeptele stilului garçonne, ieşite parcă din scandalosul roman omonim al lui Victor Margueritte, sunt păsări de noapte. Iar principalul merit al lui Chanel este acela că a impus taiorul de dimineaţă. Lucrurile nu se întâmplă atât de uşor precum am putea crede. Creaţia haute couture, deodată în derivă, îşi pierde supremaţia în lumea modei. În 1921, declară război părului scurt: Coco se amuză. În 1922, luptă împotriva fustei scurte şi imediat fustele se lungesc, dar talia coboară foarte mult. Colecţiile de iarnă prezintă materiale în culori vii pentru a combate negrul preferat de femei şi atât de îndrăgit de Coco. Din nou, toate eforturile sunt în zadar: în colecţiile de primăvară negrul îşi impune dominaţia din nou. Ceilalţi creatori sunt derutaţi, iar un jurnalist de modă nu se codeşte să afirme că „acum creatorul propune, iar pariziana dispune”. În 1923, fustele se mai scurtează o idee, iar în 1924 tivul va mai urca încă puţin. Talia coboară până aproape de genunchi. Creatorii vin cu o serie de idei noi – zorzoane, rotunjmi, drapaje, garnituri, dar nu întâlnesc decât o rezistenţă dârză. Şi dintrodată, iată că toţi încep să prefere simplitatea. În 1925, pijamaua lansată de Coco este declarată indispensabilă. Formele rochiilor sunt geometrice, plate, unghiulare – am putea spune că se înregistrează o pătrundere a cubismului în modă. În iunie, fustele devin mai scurte ca niciodată, chiar şi rochiile de seară se opresc deasupra genunchiului.

Toate acestea se întâmplă pentru că femeia munceşte, face sport într-o ţinută adecvată, dansează în baruri, îşi conduce propria maşină. În jurul temei garçonne, variantele se multiplică. Surorile Dolly în rochii chemise, cu faţa rotundă şi părul complet drept pe de o parte, Greta Garbo pieptănată ca un paj, cu pălăria ei cu boruri largi pe de alta – toate contribuie la crearea unei imagini feminine noi. Revista Vogue publică alăturat fotografii ale unor vedete de teatru şi de cinema făcute la interval de câţiva ani, pentru a scoate în evidenţă influenţa gretagarbismului. În 1928 rochiile se lungesc, dar inegal; în primăvara lui 1929 se opresc deasupra genunchiului în faţă şi mai jos în spate. În octombrie, talia s-a întors la locul ei. În noiembrie apare brusc rochia de seară lungă până la pământ. Se pare că faza revoluţionară se apropie de final. Moda şi haute couture par să se fi reconciliat. Dar în scurta perioadă dintre 1919 şi 1930, victorioşi au fost doar acei creatori care au reuşit să transforme noul stil feminin într-o modă a zilei. Care să fie însă secretul care i-a permis lui Chanel să devină regina modei şi le-a trimis în uitare pe „retrogradele” fidele rochiilor de odinioară? Secretul numărul 1: Debutul ei a coincis – dar asta nu a fost decât o întâmplare – cu momentul în care se pregătea o transformare a stilului. Chanel va spune mai târziu: „Mă întreb de ce m-am lansat în această meserie, de ce m-am afirmat ca o revoluţionară în domeniu. Nu ca să fac ce-mi plăcea, ci mai degrabă ca să scot din scenă ce nu-mi plăcea... Am fost o unealtă a destinului într-o necesară operaţiune de curăţire.”

Secretul numărul 2: Instinctul ei – asta nefiind deloc o întâmplare – cu privire la mişcarea evolutivă care demarase.

Secretele numărul 3 şi 4: Talentul ei de a da formă acestei evoluţii, personalitatea care i-a permis să domine scena modei şi să-şi impună fantezia. În 1920, un jurnalist de modă scria, după ce a asistat la prezentarea unei colecţii Chanel, că are impresia că a văzut o serie de piese create de o femeie cu un pronunţat simţ artistic şi lucrate numai pentru ea: taioare din jerseu de lână, veste cu buzunare adevărate şi cu nasturi care nu mai sunt nişte simple ornamente, fuste plisate, rochii de seară drepte, pelerine din crêpe de Chine. Totul croit sobru, în culori închise. Iar în anii următori, linia generală abia dacă s-a modificat. E tot Chanel, eternul stil Chanel.

În aceşti ani 1920, supremaţia lui Coco pare totală. Ea lansează un nou tip de femeie. O face uitată pe cea de ieri, pentru a o învăţa pe cea de azi să se mişte firesc, mai elimină câte o meşă, nişte zorzoane, mânuind foarfeca şi acul cu fermitate şi cu precizie. Totul la ea este raţional. Mantourile sunt confortabile, buzunarele, plasate la loc potrivit, sunt suficient de încăpătoare pentru mâini, pălăriile încap în valize. Rochiile, croite din jerseu sau din lână neagră, sunt atât de simple şi de stricte, încât Poiret va spune: „Coco a inventat un stil: sărăcia de lux!” Ea a înţeles că, într-o epocă în care femeile elegante iau deseori autobuzul, tramvaiul sau taxiul, viitorul aparţine rochiei simple. Timpurile în care Poiret înfăşura femeia în ţesături complicate şi o împodobea ca pe zeităţile orientale sunt de domeniul trecutului. Graţie lui Coco, moda coboară în stradă.

Doamnelor din lumea bună le oferă un stil insolent de midinetă. Micilor burgheze le conferă o alură de ducese. Inovaţiile ei se succed într-un ritm neobosit. Elimină umerii marcaţi, lansează celebrul „twinset” (fustă cu pulover şi cardigan), curelele din piele care susţin talia şi o pun în valoare, şiragul de perle pe pulover. Pune la zid tenul ca de lapte şi recomandă bronzul pe care ea însăşi îl obţine pe iahturile admiratorilor săi. Va scandaliza de altfel într-o seară publicul dintr-un restaurant parizian cu pielea ei aurie (tocmai se întorsese de pe Coasta de Azur) şi tunica sobră, cu trei şiraguri de perle, cu părul scurt, bine pieptănat, spre deosebire de matroanele cu păr încreţit cu fierul, cu turbane, doldora de bijuterii, pudrate şi anemice. Chanel îndrăzneşte, ceilalţi o imită. Le impune conteselor tricoturile ei lejere şi starurilor californiene uniformele de liceană. Schimbă linii şi e pe deplin conştientă de pionieratul ei. Înlocuieşte blănurile exotice cu pielea indigenă: adio, şinşila, trăiască iepurele! În fapt, şinşila nu mai este importată din America de Sud şi nici zibelina nu mai vine la fel de uşor din Rusia. Penuria e cea care-i oferă ocazia unei explozii de stil şi de inventivitate.

Chanel va impune dreptul la confort, la lejeritatea mişcărilor. Lui Paul Morand îi va mărturisi crezul ei: „Spatele este cel care dictează postura trupului; acolo trebuie să foloseşti cât mai mult material... Haina trebuie să se poată mişca pe corp; trebuie să îmbrace bine silueta când corpul este nemişcat şi să fie lejeră când trupul e în mişcare. Nu trebuie să te temi de cute: pliurile sunt frumoase când au utilitate. Pe manechin, mă gândesc întâi la forma pe care ar avea-o haina pe pânză; alegerea materialului vine mai târziu; o pânză bine pusă la punct e cel mai frumos lucru... Arta creaţiei vestimentare este aceea de a şti să pui în valoare, să ridici talia în faţă pentru ca femeia să pară mai înaltă; s-o cobori în spate pentru a evita un posterior prea jos. Rochia trebuie să fie puţin mai lungă în spate, pentru că se ridică. Tot ce lungeşte gâtul e frumos.”

Timpul a trecut repede pentru Coco: iat-o, în numai câţiva ani, regina incontestabilă a modei pariziene, prezentă din plin în cele trei lumi ale Parisului: lumea din faubourg Saint-Germain, cu aristocraţii săi, lumea de pe bulevardul Haussmann şi de pe Champs-Élysées, unde banul celor recent îmbogăţiţi e rege, şi lumea a boemei din Montmartre şi mai apoi din Montparnasse.

Fragment din „12 creatoare care au schimbat istoria”/ de Bertrand Meyer-Stabley, în pregătire la Editura Baroque Books  & Arts, colecţia savoir-vivre. Traducere: Ioana Bâldea-Constantinescu. Ilustraţia copertei: Ana Wagner